Concertul Orchestrei Naţionale din Lille

Miercuri, în seria Recitaluri şi Concerte Camerale de la Ateneul Român, Orchestra Naţională din Lille, dirijată de Vlad Vizireanu, a avut în program lucrări de George Enescu, Johannes Brahms şi Hector Berlioz.  Solişti au fost violonistul Sergey Khachatryan şi violistul Timothy Ridout. Adevărul.ro a transmis acest concert.

Text de Monica Isăcescu

Simfonia de cameră op. 33 pentru 12 instrumente soliste de George Enescu (1881 – 1955) este „cantilenă de la un capăt la altul”, după cum considera compozitorul Ştefan Niculescu. Lucrarea este considerată testamentul muzical al lui Enescu, pentru că a fost scrisă în ultimele sale luni de viaţă, la Paris, în micul şi modestul său apartament, în timpul în care muzicianul se lupta cu boala care avansa ameninţător. Ea a fost cântată pentru prima dată în Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia 1958, sub bagheta lui Constantin Silvestri. În memoriile pe care i le-a dictat în anul 1954 lui Bernard Gavoty, Enescu mărturisea: „Eu, care eram atât de sensibil la tot ceea ce-mi oferea universul ca lucruri neprevăzute, puternice, colorate, nu mai am decât o singură dorinţă pe lume: să tălmăcesc până în ultima clipă ceea ce freamătă în mine, să storc până la ultima picătură sucul rodului sălbatic pe care anii l-au copt. Atâta vreme cât mai exist, vreau să cânt.” O mărturie interesantă vine şi din partea compozitorului Marcel Mihalovici: „Eu îl vedeam întotdeauna lucrând la ceva. Era foarte secret în lucrul său şi, când veneam la el, acoperea lucrul cu o hârtie-sugativă mare sau cu un jurnal. Eu, discret, nu-l întrebam ce face. Într-o zi îmi spune «Iată astăzi îţi pot arăta. Am terminat această Simfonie care este o comandă a Ministerului Artelor din Paris.» [...] Când a căzut la pat, m-a rugat să mă aşez lângă el, dacă vreau, şi el să-mi dicteze nuanţele din ultima parte. Este tot ceea ce am făcut. [...] Era un om de o modestie extraordinară, aşa cum numai cei mari pot fi. Da, era un om extraordinar.”

Prima parte a Simfoniei – Molto moderato, un poco maestoso – este o meditaţie, tristă, resemnată, cu teme ce fac parte din acelaşi univers expresiv. Ele sunt intonate de flaut şi aduc un delicat parfum al ţinuturilor româneşti. Un element nou îşi face apariţia în Coda primei părţi, o idee melodică, asemănătoare motivului paricidului din opera „Oedipe”, care în partea a doua – Allegretto molto moderato – devine tema generatoare a întregului discurs, gândit sub forma unei teme cu variaţiuni. Partea a treia – Adagio funebre – prin intensa cromatizare, generează sentimentul de nesiguranţă, de căutare, în timp ce partea a patra – Scherzando-marziale, sempre giocoso – reflectă o zbatere sufletească, o lumină ce străbate printre norii negri, iar melodia veselă a trompetei este tulburată de cromatisme, care dezvăluie adevărata stare interioară a compozitorului. Aceeaşi stare pe care o verbaliza către Bernard Gavoty: „Povestirea mea începe acolo departe, în Câmpia Moldovei şi se încheie aici, în inima Parisului. Pentru a merge din satul meu natal în marele oraş, în care-mi închei drumul, am străbătut o cale plină de praf, străjuită de arbori, care se duc, se duc, la infinit. A fost lungă această cale, desigur! Cât de scurtă mi s-a părut! ”

Prin al său Concert op.77 în Re major pentru vioară şi orchestră, Johannes Brahms (1833–1897) a dorit să pună în valoare calităţile de virtuoz ale bunului său prieten, marele violonist de origine maghiară, Joseph Joachim. Lucrarea a fost prezentată în primă audiţie la Leipzig, pe 1 ianuarie 1879, cu Joachim solist şi Brahms dirijor al Orchestrei Gewandhaus. Celebru pentru temele sale lirice şi pentru orchestraţia bogată, Concertul combină acel sentiment al grandorii – pe care Joachim îl aprecia în Concertul pentru vioară al lui Beethoven – cu savoarea ritmurilor din folclorul maghiar, două elemente prin care Brahms „personalizează” partitura, în acord cu preferinţele şi originea prietenului său. Pe toată perioada scrierii concertului, Brahms a corespondat cu Joachim; „ar trebui să o corectaţi, nu să cruţaţi calitatea compoziţiei .... Voi fi mulţumit dacă veţi marca acele părţi dificile, ciudate sau imposibil de cântat.”, îi scria compozitorul violonistului trimiţându-i partea I a Concertului. Rezultatul a fost o partitură de o dificultate ieşită din comun, pe care Pablo de Sarasate a refuzat să o cânte, iar dirijorul şi pianistul Hans von Bülow a considerat că nu este „pentru vioară”, ci „împotriva viorii”. Concertul figurează astăzi în repertoriul tuturor marilor violonişti.

Hector Berlioz (1803 – 1869) a scris Simfonia op.16 Harold în Italia în anul 1834, la comanda violonistului şi violistului virtuoz Niccolo Paganini, care tocmai îşi cumpărase o violă Stradivarius. După ce a văzut partitura părţii întâi, muzicianul italian a considerat că nu este suficient de strălucitoare pentru a intra în repertoriul lui şi nu a cântat niciodată Simfonia, deşi a plătit suma pe care o convenise cu Berlioz pentru lucrare. „Ideea mea era să scriu o serie de scene pentru orchestră în care viola solo ar fi implicată ca un personaj mai mult sau mai puţin activ, păstrându-şi întotdeauna propria individualitate. Prin plasarea violei în mijlocul amintirilor poetice ale rătăcirilor mele în Abruzzi, am vrut să fac din acest personaj un fel de visător melancolic, după modelul personajului Childe Harold al lui Byron. De aici titlul: Harold în Italia.”, descria Berlioz demersul său simfonic.

Prima parte, purtând titlul Harold în munţi şi subtitlul Scene de tristeţe, fericire şi bucurie, este o subtilă introspecţie a personajului, cu o temă caracteristică, interpretată prima oară de violă. Marşul pelerinilor cântând rugăciunea de seară, partea a doua, pune în balanţă romantismul lui Harold şi fervoarea religioasă a pelerinilor. În cea de-a treia parte, Serenadă, cornul englez devine vocea unui muntean din Abruzzi care îi cântă iubitei sale, iar în finalul intitulat Orgia briganzilor asistăm la scene dinamice, străbătute de ecouri sonore ale primelor părţi.

RECITALURI ŞI CONCERTE CAMERALE

Miercuri 18 Septembrie

Miercuri 18 septembrie    ora 17.00  

Ateneul Român

ORCHESTRA NAŢIONALĂ DIN LILLE

VLAD VIZIREANU dirijor

SERGEY KHACHATRYAN vioară

TIMOTHY RIDOUT violă

Program:

George Enescu – Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33

Johannes Brahms – Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, op. 77

Hector Berlioz – Simfonia op.16 „Harold în Italia”

(TIMOTHY RIDOUT violă)