25 septembrie - Veşti din Rusia: minuni la Novosibirsk, un om vechi încă de pe cînd trăia şi o orchestră unică în felul ei

Mihail Pletnev, un muzician deplin.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd merg spre un concert al Orchestrei Naţionale Ruse, dirijată de Pletnev, în care se cîntă Prokofiev, Ceaikovski şi Glazunov, iar din Prokofiev avem concertul 2 pentru vioară cu Repin, parcă grăbesc pasul spre alergare ca să-l ţin în acord cu bătăile inimii. Îmi spun: dacă nici acesta nu este lux muzical, atunci luxul muzical nu există.

1.Cred că merită studiat mai atent ce s-a întîmplat în oraşul Novosibirsk, capitala Siberiei, în anii 1970. O fi el oraş mare, dar tot e straniu: vasăzică, la începutul decadei, cu o diferenţă de trei între ei, se nasc la Novosibirsk mai întîi Vadim Repin (1971) şi apoi Maxim Vengerov (1974). Iar la sfîrşitul decadei, cu o diferenţă de doi ani între ele, se nasc tot la Novosibirsk, pe rînd, Tatiana Vasilieva (1977) şi Natalia Lomeiko (1979). Zău, chiar nu credeţi că merită studiat mai atent Novosibirskul? În fine,  putem să credem în forţa generativă uimitoare a coincidenţelor ... Destinele lui Repin şi Vengerov seamănă uluitor. Ei au în comun nu doar oraşul natal şi deceniul naşterii, ci şi profesorul decisiv de vioară – Zahar Bron. Apoi, alte date de destin perfect similare: nici unul, nici celălalt nu împliniseră 10 ani cînd cîştigaseră o primă competiţie internaţională (culmea! aceeaşi: concursul Wieniawski), şi pentru amîndoi, la un an după aceste victorii precoce, a urmat marele debut în marele oraş: Repin la St. Petersburg şi Vengerov la Moscova. Nu împliniseră douăzeci de ani cînd fiecare a cîştigat cîte un concurs  major ( Repin concursul ”Regina Elisabeta”, Vengerov concursul ”Carl Flesch”) şi carierele lor internaţionale au explodat. Nu împliniseră 30 de ani cînd amîndoi au emigrat: Vengerov în Israel, Repin la Monaco. Sînt, aşadar, similitudini de destin, dar cîtă diferenţă între aceşti doi mai violonişti! Diferenţă în splendoare!  Vadim Repin este un violonist de aceeaşi rasă cu Vengerov, dar mai puţin spectaculos şi mai puţin carismatic. Este, însă, mai personal şi mai apropiat cumva de cei ce-l ascultă. Nu uimeşte, nu fascinează, dar încîntă şi impresionează. Vadim Repin este un poet al viorii – un poet rus cu un Stradivarius în mînă. Nu aş vrea să fiu înţeles greşit, şi Repin e capabil de bravură impresionantă, doar că o face altfel decît Vengerov. Repin este muzical pînă în cea din urmă fărîmă a ADN-ului său, sunetul viorii sale este rafinat şi cultivat, nu caută efectul şi nu forţează melodia, nu ţine neapărat să arate ce poate el face, dar muzica sa este sublimă, tuşantă, eterată cumva, purificată şi totuşi tandră, iar el este un interpret de o sensibilitate ieşită din comun. Este renumit în lumea violoniştilor pentru controlul absolut al vibrato-ului – ceea ce alţii livrează cu tonele pentru a impresiona sufleţelul,  Repin lasă să curgă din vioara lui la miligram sau la gram sau la centigram, cît simte el că e nevoie astfel încît efectul să nu fie căutat, dar să se producă. Artă înaltă!

Calităţile sale au putut fi lesne sesizate de public ieri seară, atît în concertul 2 pentru vioară de Prokofiev cît şi în mica piesă ”Vals Scherzo” de Ceaikovski.

2.Între compoziţia primului şi a celui de-al doilea concert de vioară au trecut aproape 20 de ani. Multe s-au întîmplat în viaţa lui Prokofiev în acest timp, inclusiv mult discutata reîntoarcere benevolă din libertate în imensa închisoare care era URSS. Dacă primul concert, pe care l-am putut asculta în Festival duminica trecută (cîntat de Lisa Batiashvili cu Concertgebouw) este greu digerabil şi apare mai degrabă ca o probă de teribilism a unui tînăr compozitor încîntat de sine, al doilea concert este cu totul altceva. Este scris în 1935, anul în care Prokofiev compune şi muzica de balet ”Romeo şi Julieta”. Concertul este o încîntătoare curgere muzicală, de o coerenţă  stilistică exemplară, o creaţie matură, îl simţi ca pe o respiraţie caldă, muzica are volte largi, o eleganţă modernă şi expresivă. Partea a doua a concertului este o bijuterie în sine, un fel de confesiune lirică în care Repin m-a lăsat cu răsuflarea tăiată.

3.”Vasul Scherzo” pentru vioară, vorba programului de sală, mai mult scherzo decît vals, este o piesă compusă ca atare de Ceaikovski, pare-se în 1877, pentru un violonist celebru în epocă, Iosif Kotek, cu care compozitorul lucra deja la concertul pentru vioară.  Ea este în repetoriul multor violonşti şi, din cîte ştiu, Repin ţine mult la ea. Plasarea ei imediat după Prokofiev a fost inspirată, pentru că a putut arăta lejeritatea cu care Vadim Repin trece de la un stil la altul, de la modernitate la romantism. Am putut vedea cum, de-odată, culorile viorii s-au schimbat, cu alte spaţii ale sensibilităţii lui Repin s-au mobilizat, cum interpretul s-a adecvat măiastru spiritului compoziţiei. În termeni plastici, am simţit cu Valsul Scherzo, imediat după Prokofiev, că sînt într-un muzeu în care trec dintr-o sală a picturilor absracte, non-figurative, într-o sală cu portrete ale vechile maeştrii. Dacă la Prokofiev înţelegeam, la Ceaikovski vedeam. Am putut şi una şi alta mulţumită artei extraordinare a lui Vadim Repin.

4.Nu-mi explic de ce publicul nu a fost atît de entuziast cu Vadim Repin, cu atît mai mult cu cît, în pauza concertului am auzit numai cuvinte frumoase la adresa lui. Mă gîndesc că, poate, nefiind un violonist care pune mare accent pe show nu a găsit aşa uşor butonul care declanşează entuziasmul publicului. Cred că publicul a fost puţin nedrept cu Vadim Repin aseară. Violonistul merita mai mult din partea spectatorilor.

5.Mă bucur mult că Festivalul Enescu îşi aduce contribuţia la recuperarea muzicii lui Alexandr Glazunov. Mărturisesc o slăbiciune pentru acest rus, iubitor de vodcă şi de tradiţie, mare apărător al şcolii în faţa urgiei istoriei şi plin de talent la rîndul lui. Biografia lui este a unui conservator de bună calitate, care a încercat să facă faţă unor timpuri nebune, să se comporte normal în vremuri descreirate. În cei mai haotici ani ai Rusiei (1905 – 1928), Glazunov a fost directorul Conservatorului din Sankt Petersburg. După cum se ştie, începînd cu 1905, Rusia a intrat într-o perioadă de instabilitate şi frămîntări grave, cu consecinţe directe şi cumplite în planul vieţii de zi cu zi a oamenilor, iar ieşirea din instabilitate a însemnat, la finele primului război mondial, revoluţia bolşevică – urmată de un sîngeros război civil. Cînd şi războiul civil s-a sfîrşit, n-a mai durat mult şi leninismul a devenit stalinism. Ei bine, să conduci un Conservator venit din vremuri imperiale în noile timpuri, cu oameni precum cei scoşi în prima linie de evenimentele politice, este aproape eroic. Glazunov a făcut-o  cu o dedicaţiune totală. Nu a fost doar un apărător al şcolii de muzică pe care a ţinut-o în picioare, dar a fost la rîndul lui un profesor apreciat, dacă nu pentru muzica pe care o putea preda, măcar pentru căldura paternă cu care îşi proteja studenţii. Şostakovici a fost cel mai celebru elev al său. Încă director fiind, Glazunov a fost contestat ca un învechit, iar Şostakovici şi Prokofiev, cuplul de aur al compoziţiei anilor 30, nu dădeau multe parale pe el.  Rahmaninov nu mai vroia să audă de el încă din 1897 cînd Glazunov a dirijat la Petersburg premiera mondială a primei sale simfonii şi a fost un dezastru. Lipsa de repetiţii şi abundenţa de vodcă din seara concertului l-au făcut pe Glazunov să dirijeze atît de prost, încît Rahmaninov însuşi a ieşit din sală în timpul concertului. Totuşi, Glazunov compozitorul este un genial melodist, capabil să dea cantabilitate superbă oricărei teme din lumea asta. Imaginaţia lui muzicală era fenomenală, iar contemporanii spun că şi memoria lui muzicală era neobişnuită – se zice că putea să rescrie orice partitură oricît de complicată după ce o asculta o singură dată la pian. Şi nu toţi modernii l-au privit cu ochi critic tot timpul: Glazunov a fost idolul adolescenţei  lui Stravinski. A plecat din Rusia sovietică în 1928 pentru a participa la Viena la manifestările centenarului morţii lui Schubert şi nu s-a mai întors niciodată. A preferat să nu intre în coliziune cu autorităţile comuniste din ţară şi nu a dezvăluit niciodată motivele reale ale refuzului de a se întoarce. Adevărul este că se săturase pur şi simplu de tot. Ca şi Enescu, a pretextat mereu că starea sănătăţii nu-i permite drumul lung înapoi şi că odată ce se va reface, va reveni, desigur. În acest timp, colinda Europa dînd concerte pentru a se întreţine. S-a căsătorit cu o fraunţuzoaică şi s-a stabilit la Paris. Turneele lui dirijorale au devenit repede fantomatice şi, încet-încet, au luat sfîrşit. Glazunov nu părea a avea ceva de spus unei lumi în febrilă căutare a noului. Aşa de multă lume se obişniuse că Glazunov e un om al trecutului încît, în 1936, cînd presa a transmis ştirea morţii lui la 70 de ani, mulţi au fost şocaţi, pentru că erau siguri că Glazunov era un compozitor al secolului al XIX-lea, care murise cu mulţi ani. Eu am o mare slăbiciune pentru cei consideraţi vechi încă din timpul vieţii lor. Ceva mă face să cred în buna calitate a acestor oameni.

6.”Anotimpurile” este o muzică de balet, compusă în 1899 la cererea lui Marius Petipa pentru Compania Imperială de Balet din Sankt Petersburg. Are, prin urmare, toate caracteristicile fermecătoare ale muzicii ruse de balet: linii ample, memorabile, pasaje generoase pentru dansul întregului ansamblu şi pasaje dedicate soliştilor balerini, luxurianţă cromatică, tonus pozitiv şi gest graţios, o muzică în care melodia şi efectul orchestral predomină. Am simţit că, pentru întreaga sală, momentul Glazunov a fost ca o frumoasă mîngîiere. ”Anotimpurile” nu au dramaturgie şi nici nu vor să spună mai mult decît spun: o descriere muzicală a celor patru sezoane ale anului, fiecare avînd dedicat un tablou. Şi, la final, stelele...

7.Nu aş vrea să închei fără un cuvînt despre Mihail Pletnev, mai ales că ieri deschisesem subiectul marilor instrumentişti tentaţi de baghetă.  Cred că este un dirijor remarcabil. Conduce precis, cu gesturi reţinute, plastice şi clare, ţine mult la coerenţa şi unitatea expresivă a orchestrei, dă sens muzicii. Iarăşi, poate că dirijorul Pletnev nu este chiar pe măsura pianistului Pletnev, dar  nu este atît de departe de el. Trebuie spus, de asemenea, că Orchestra Naţională Rusă este fondată de el în 1990, cu sprijinul direct al lui Gorbaciov (pe care l-a fermecat cu pianul), fiind prima orchestră privată din Rusia după 1917. Este o orchestră rusă unică în felul ei, care a înregistrat enorm şi a concertat peste tot urcînd mult în ierarhia orchestrelor lumii în ultimii 10 ani.