9 noiembrie 1989. Ştirile de la ora nouă, de pe postul de televiziune BBC, anunţă că ”Germania de Est renunţă, în sfârşit, să încerce să îşi controleze populaţia”. Imaginile redate surprind străzile Berlinului forfotind de o dorinţă palpabilă de evadare, de surmontare a diviziunilor şi strămutărilor impuse de un regim incapabil să reflecte în mod uman şi demn natura şi nevoile societăţii. O evadare ce se transformă treptat într-o revendicare paşnică a libertăţii. Într-o manifestare întregitoare şi, poate chiar, vindecătoare. Într-o demonstraţie pură a înclinaţiei umane de a respinge oprimarea, oameni simpli îşi reclamă libertatea, demnitatea şi respectul, precum şi ataşamentul faţă de progres şi pace. 

Es gibt nur ein Berlin [Există un sigur Berlin] şi Mr. Gorbachev, tear down this wall! [Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!] - apeluri lansate de preşedintele Reagan în urmă cu doar doi ani reverberează profund în gesturile berlinezilor. Odată cu acest moment şi-au găsit rezonanţă ecourile protestelor, mişcărilor populare şi ale eforturilor neobosite a numeroşi disidenţi începute cu mult timp înainte, în Europa Centrală şi de Est. 

De altfel, Zidul Berlinului şi-a consumat în mod grandios şi anticipativ vocaţia paradoxală, pe care chiar cei care l-au ridicat i-au conferit-o, subestimând reacţia individului oprimat şi succesul democraţiei. Materializarea Cortinei de Fier, timp de 28 de ani, a surprins antiteza dintre o lume închistată de frică şi teroare, consumată de emulaţie şi înrăită de eşecuri, pe de-o parte, şi o lume liberă şi prosperă, animată de democraţie şi respect pentru drepturile omului, pe de cealaltă parte. 

Tocmai în acest sens, la noul sediu al NATO păstrăm drept memento permanent al puterii distructive a diviziunii o bucată din Zidul Berlinului. În fiecare zi, înainte de a intra în birouri aceasta, alături de bucata de material surpată dintr-unul din Turnurile Gemene la 11 septembrie 2001, ne reamintesc că nu trebuie să minimizăm importanţa păcii şi stabilităţii actuale şi să fim vigilenţi la provocările prezente şi viitoare.

9 noiembrie 2019. În discursul său din capitala Germaniei, Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO, remarcă faptul că ”legătura dintre Europa şi America de Nord a făcut posibilă reintegrarea Germaniei în comunitatea europeană şi cea internaţională. Precum şi crearea condiţiilor pentru integrarea europeană. Reunificarea Germaniei şi a Europei ar fi fost imposibile fără garanţia de securitate a SUA. Iar continuarea integrării europene a fost realizată sub umbrela de securitate oferită de NATO.” 

Aceasta este de fapt confirmarea faptului că mesajul ”ich bine in Berliner” [eu sunt berlinez], rostit de preşedintele Kennedy în 1963 a depăşit sfera retoricii. Este confirmarea succesului solidarităţii aliate, a validităţii şi sustenabilităţii politicilor NATO în toţi cei 70 de ani de existenţă. 

Este confirmarea că NATO este mai mult de o alianţă militară. Este o comunitate politică; o comunitate de valori. Un simbol al speranţei şi un motor al reformei. Prin natura şi evoluţia sa, Alianţa Nord-Atlantică a susţinut surmontarea obstacolelor şi a determinat întotdeauna asigurarea unui climat în care statele să se poată dezvolta şi prospera.

Prin valuri de extindere succesive în ultimii 30 de ani, NATO a susţinut procesul de democratizare al statelor din Centrul şi Estul Europei. Primul val de extindere al NATO a fost, de fapt, marcat de reunificarea Germaniei. Aceasta a impulsionat ”Politica Uşilor deschise”, permiţând comunităţii de valori euro-atlantice extinderea în Centrul şi Estul Europei.

Pentru noi, românii, cei 30 de ani scurşi de la Căderea Zidului Berlinului, reprezintă o formă condensată a istoriei noastre naţionale. Am reuşit sa îndeplinim visul înaintaşilor noştri de reîntoarcere, după milenii de înstrăinare, în matca noastră occidentală. Să obţinem, în premieră absolută, garanţii de securitate fără precedent. Să recuperăm, măcar parţial, din decalajele de dezvoltare faţă de Vestul dezvoltat. 

Dar să şi aflăm că apartenenţa la NATO şi Uniunea Europeană nu pot fi un substitut pentru un adevărat proiect de transformare profundă a modului cum administrăm ţara, a calităţii si integrităţii actului şi actorilor politici, a transferului creşterii economice către toţi cetăţenii, a creării de condiţii de muncă şi viaţă atractive pentru tinerii noştri împrăştiaţi in toate zările... 

Un lucru este însă cert: ancora şi direcţia noastră occidentală regăsite în aceste decenii constituie o certitudine pe care nu avem voie să o rătăcim. O datorăm tuturor celor care, acum trei decenii, îşi sacrificau viaţa pentru democraţie, libertate şi speranţa evadării din blestemul neputinţei.

Şi noi, cei care ne-am alăturat Alianţei acum 20, 15 sau 10 ani suntem cu toţii ”berlinezi”. Selectarea mea în funcţia de Secretar General Adjunct al NATO este, în sine, o dovadă că valorile pe care comunitatea Nord-Atlantică a fost fundamentată sunt parte şi din ADN-ul nostru, al celor aflaţi de partea estică. Au fost întotdeauna. 

Puterea acestor valori continuă să genereze coeziune şi progres, la 70 de ani de la semnarea Tratatului de la Washington şi la 30 de la Căderea Zidului Berlinului. În pofida criticilor, dezbaterilor interne aprinse, NATO este şi va rămâne relevant şi extrem de prezent în ecuaţia securităţii globale. Suntem, în fapt, cu toţii martorii anduranţei sale strategice.  

În aceşti 30 de ani, care ne despart de momentul istoric pe care îl aniversăm astăzi, avem, fără echivoc, confirmarea cuvintelor rostite de Ronald Reagan în discursul său din Berlin, din 1987: ”libertatea determină prosperitate. Libertatea înlocuieşte ura străveche dintre naţiuni cu cooperare şi pace. Libertatea este învingătoare.”