Tragedia copiilor alpinişti din Retezat. Care sunt limitele până la care părinţii îşi pot împinge copiii spre performanţă

Dor Geta Popescu FOTO Facebook

Infantili, aventuroşi şi naivi. Aşa îi caracterizează specialiştii pe cei cinci adulţi care i-au însoţit pe Dor Geta Popescu şi Erik Gulacsi, supranumiţi copiii de aur ai alpinismului românesc, în expediţia în care micuţii şi-au găsit sfârşitul.

Ba mai mult, aceiaşi adulţi ar fi dat dovadă de o reală lipsă de discernământ în momentul în care au ales să ignore avertizările meteorologice şi au decis să se caţere pe munţi, asta în ciuda faptului că cei doi minori nu dispuneau de echipamentul necesar de protecţie, aşa cum au stabilit ulterior procurorii care au preluat cazul. 

„Vorbim, în cazul de faţă, de minori care, din punct de vedere socio -comportamental şi juridic nu au discernământul format, au o experienţă de viaţă săracă, motiv pentru care se află sub influenţa aparţinătorilor, a părinţilor, adică a majorilor, care sunt pe deplin responsabili de formarea acestor copii până la vârsta de 18 ani. Nu m-aş grăbi să ridic o piatră de jos pentru că oamenilor le ajunge pierderea celor doi copii. E suficient. Dar această tragedie poate fi pusă pe locul întâi ca experienţă socială vizavi de o categorie de părinţi: naivii, cărora le lipseşte discernământul şi care îşi sfidează copiii atunci când fac tumbe şi se caţără pe munţi, fără a se ţine cont că cei mici sunt slabi din punct de vedere fizic şi au disfuncţionalităţi labil-emoţionale”, a explicat, pentru „Adevărul”, profesorul Tudorel Butoi. 

Tocmai din acest motiv, spune specialistul, ar fi fost esenţial ca aceşti copii să nu fie lipsiţi de copilărie, să poată închega relaţii de prietenie cu alţii de vârsta lor şi să nu fie supuşi unor antrenamente atât de grele fără ca un antrenor să fie cu ei. „Faci un sport de performanţă cu un antrenor, care să fie şi psihopedagog. În schimb, aceşti copii străbăteau munţi fără să fie echipaţi. Nu aveau cască, cine trebuie să răspundă pentru asta? În mod categoric, majorii”, arată psihologul, precizând că adulţii au o influenţă foarte mare asupra propriilor copii. 

Competiţia dintre surorile alpiniste

Spre exemplu, apropiaţi ai Getei Popescu afirmă că fata, la fel ca sora ei mai mare, Coco Popescu, alpinistă de performanţă care a renunţat să escaladeze munţi imediat ce a împlinit vârsta de 18 ani, a preluat din ambiţiile tatălui său, sub a cărui strică supraveghere se afla. Mai mult, alpinista le-ar fi spus unor prieteni că şi ea cochetează cu ideea de a renunţa la sportul care a consacrat-o şi graţie căruia a ajuns în Cartea Recordurilor. Se pare însă că tatăl său avea un plan măreţ pentru 2017: acela de a o pregăti pe Geta în aşa fel încât aceasta să escaladeze Everestul. Vestea că acest lucru nu va fi posibil, după un răspuns primit de la nepalezi, a produs o mare supărare în întreaga familie, după cum a scris chiar tânăra alpinistă pe blogul său. „Nu mă lasă să mă joc unde vreau”, a spus ea. 

Însă până unde poate merge un părinte şi cât de mult poate forţa limitele propriului copil? „E clar că nimeni nu-şi expune copilul la un risc într-un mod voit, dar sunt momente când aceste riscuri sunt minimalizate şi atunci vorbim despre o eroare cognitivă. Orice ghid propune ca, în cazul minorilor, alpinismul să fie o activitate recreativă, muntele este pentru adulţi. Singura diferenţă e că aici nu vorbeam despre un copil forţat ci de unul care a fost antrenat să facă asta. E o limită foarte subtilă aici. Un părinte care are o pasiune o poate transmite şi copilului şi îl poate angrena şi pe el în acea activitate. E în regulă să facă acest lucru câtă vreme nu îi pune viaţa în pericol propriului său copil. Asta e condiţia”, a arătat, pentru „Adevărul” şi psihologul Mihai Copăceanu. 

Fără prieteni, mereu la antrenamente

Iar pasiunea tatălui pentru alpinism s-a văzut şi în cazul Crinei Popescu, cealaltă fiică, pregătită tot pentru a doborî recorduri mondiale. „Între Coco şi Geta a fost clar o competiţie. În cazul celei mici a fost clar o dorinţă de a-şi arăta calităţile în faţa părinţilor. Geta, la vârsta ei, trăia intens emoţiile oricărui record pe care ea l-a dobândit”, a completat psihologul. Aceste recorduri ar fi stat şi la baza lipsei prietenilor. De fapt, fata ar fi avut foarte puţine relaţii de amiciţie, arată apropiaţii. 

„Satisfacţiile sunt mai mari atunci când dobândeşti un astfel de record mondial decât atunci când stai cu o prietena la un suc. Astfel de dezavantaje sunt specifice oricărui sport de performanţă, pentru că presupune antrenamente, studiu. Nu mai ai timp să ieşi cu alţi copii şi prieteni, nu ai cum fizic să închegi alte relaţii de prietenie. Ceea ce nu e neaparat negativ. Orice performanţă impune restricţii”, a completat Mihai Copăceanu. „Copilul acesta care era adulat că a cucerit munţii mai bine juca şotronul şi îşi vedea de copilăria lui, se uita pe tabletă sau folosea calculatorul”, este totuşi de părere profesorul Tudorel Butoi. 

Alpinişti: „Un copil de 14 ani nu poate lua decizia corectă”

Alpinismul nu este un sport pentru copii, susţine Nuşa Enache, maetru emerit al sportului. „Este un sport de decizie. În alergări, în tenis, în gimnastică eşti tu, adversarul, terenul. În alpinism este cu totul altceva. Este muntele şi eşti tu în faţă imprevizibilului. Şi nu mi se pare posibil că un copil de 14 ani să aibă experienţă suficientă să poată lua decizia corectă. Faptul că un adult îţi spune du-te pe acolo nu e normal”, a spus maestrul, citat de PRO TV. 

Potrivit alpinistului, se pune o limită de vârstă inclusiv din punct de vedere medical în cazul copiilor care escaladează munţi. „E posibil să afecteze organismul, e vorba de sistemul respirator, de sistemul cardiovascular”. La rândul său, David Neacşu, alpinist, a arătat că experienţa este esenţială pentru un astfel de sport. „În mod normal un alpinist bun este un alpinist în viaţă. În mod normal un alpinist bun are peste 35-40 de ani, şi asta nu pentru că are mai multă putere, pentru că are mai multă experienţă”, a completat acesta.

De cealaltă parte, alpinistul Zsolt Torok, aflat într-o expediţie în Himalaya, a explicat că în astfel de cazuri se poate vorbi de eroare umană. „Muntele nu este ucigaş, nu îşi ia tributul... Oamenii fac greşeli, iar pentru a demonstra asta puteţi consulta statistica Poliţiei Rutiere. Cu fiecare din noi se poate întâmpla asta oricând şi ce ne-a scăpat, pe lângă ocrotirea divină, este faptul că am avut încredere în îndoielile noastre. Nu cred că există cuvinte şi nici nu încerc să le găsesc. Stau doar şi mă gândesc la fetiţa care zâmbea pe scenă. Prima şi ultima gală a alpinismului pentru ea. Pe băiat nu îl cunoşteam, şi astfel sunt involuntar tentat să mă gândesc la Geta. Nu îmi vine să cred, nu vreau să cred! Suntem şocaţi!”, a scris alpinistul pe contul său de Facebook.