Românul, după Nicolaescu

Ce a lăsat în  urmă moartea lui Sergiu Nicolaescu? Nu mai inventariem opera cineastului extrem de vastă, care  nu a crescut doar aşa, odată-ntr-o grădină, ci a  presups o muncă titanică, asiduă şi o devoratoare pasiune. Nu mai inventariem valurile de regrete, de simpatie , lacrimile vărsate, rugăciunile rostite,  lumânările aprinse,  bucheţelele de flori, coroanele, jerbele.

Lucrurile fireşti, adică. Grav e că marea sa personalitate a lăsat  în  urmă a dezlânţiuit  în opinia  publică un incredibil val de ură. Pe diferite falii, direcţii, în principal faţă de văduva lui, şi apoi faţă de  biserica ortodoxă română şi cutumele sale. Lucruri extrem de grave, ambele…

Cum să condamni tu, mirean orthodox (dacă eşti), născut , botezat creştin o cutumă a  bisericii tale? Cine eşti tu, ziarist, politruc,  gunoier, vatman sau academician să comentezi  lucrurile astea sfinte? Da, biserica ortodoxă nu admite slujba la capul unui om care s-a sinucis şi nu face slujbe  individului care va fi ars şi nu îngropat creştineşte! Aflu că ţara asta, regula de a nu ”onora” decedaţii ce urmează a merge la crematoriu dăinuie la noi dinnainte de anii ‘30. Există un precedent, Zoe Ceauşescu, care a beneficiat de slujbă fără a se cunoaşte faptul că urma să fie  incinerată. Dar, până ieri, nimeni nu a contestat regula. A trebuit să moară Sergiu Nicolaescu, să se scoale un grup de tulburenţi, ignoranţi, cu comportament  pro-creştin dar necreştin ca esenţă, ca să ajungem aici.

Să luăm ura faţă de soţia decedatului. Exprimată prin fluierături ca la stadion. Căci, dacă de la catolici am  luat obiceiul să aplaudăm un mort-artist, treacă-meargă  -  biata mamaie şi-ar face şapte cruci! -  nu ştiu de unde, poate din Orientul cel mai de Jos, am născut  cutuma de a flueira şi huidui văduva după ceremonie. Ca pe un tenor care a ratat notele grave sau ca pe  un fotbalist.                               

Ce au huiduit ei, de fapt? Valoarea materială a moştenirii. Căci, ca tot omul ( deh!) bogăţia  pe care a moştenit-o tânăra văduvă e de natură să te îngheţe pe tine  neam-prost tradiţional şi să te-nverzească de invidie. Apoi, s-au mai fluierat tinereţea şi frumuseţea doamnei, aţi văzut ce figuri patibulare aveau flueraşii deducem deci filozofia  lor estetică?! S-a fluierat apoi  privilegiul intimitatăţii ei, doamnei, cu o celebritate. Motive fireşti şi suficiente la barbari.

Cum să priceapă bruta echimozată, aia cu broboada-n cap şi colţurili bazmalei în gură printre gingii nedinţuite, aia bătută de  bărbat-su de trei ori pe zi? Sau, alcoolicul  ce se  nutreşte  din pufoaică. Cum să priceapă ei faptul că o femeie frumoasă, tânără, delicată poate fi protejată, mângâiată şi adulată de  bărbatul ei, care  o mângâie nu ăi dă pumni în craniu?  Sau faptul că poate fi răsfăţată şi dezmierdată, iubită, cadorisită cu cele  mai scumpe daruri - istoria e plină de exemple: s-au dăruit  palate, comori şi ţări  ... ei, Femeii -  ca un omagiu adus  frumuseţii şi  sensibilităţii feminine. Plus devotamentului, chiar sacrificiului ei ? Căci , pentru şleahta de năspălaţi, tandreţea e ca o râie: te face să te scarpini la sânge, e un sentiment ostil. Sau nu e deloc...

Observ că în basmele noastre  fundamentale Ea, Cosânzeana e mereu tânără şi suavă iar despre el, Verde sau Roşu Împărat, Greuceanu sau Făt Frumos, nu se  precizează decât rareori, fie doar  aluziv, vârsta. În folclorul nostru Femeia e fată, bărbatul e bărbat şi atât. Iar tot românul zice că bărbatu’ trebuie să fie niţel mai frumos ca dracu’...eludându-se din nou vârsta. Dacă mulţimea sediţioasă, huiduitoare îl adulează sincer pe Nicolaescu , de ce  nu poate ea pricepe şi respecta motivele subiective pentru care acesta, de bunăvoie şi nesilit de nicio circumstanţă, şi-a luat o nevastă revoltător de tânără? Fiindcă e ceva care roade perpetuu burta brutei: Invidia. Ranchiuna.

Să luăm apoi ura viscerală spontană a lui Nicu Covaci exprimată la aflarea veştii că Nicolaescu s-a stins.Că, ulterior vedeta rock şi-a dat seama că a greşit măcar pentru imaginea lui, şi a cerut scuze aproape că nu mai contează: mortu’ de la groapă nu se mai întoarce, vorbele spuse sunt spuse, pa!

Au  fost apoi comentatorii viscerali, Nepoţii Morbidului , cu intervenţiile lor groteşti, cel  puţin ale acelor  gazetari - termometru, cioclii mediei româneşti care, cred ei că măsoară şi ne redau şi nouă, murăturilor, temperatura din rectul  naţiunii, ba chiar  ţin să o stabilească ei, cu detalii intimiste cu tot...

Apropo de valoarea filmelor istorice ale Decedatului, nu le luaţi ca atare. Nu sunt documentare, ci doar  ucronii, apocrife, ficţiuni ce redau atmosfera sau presupun realitatea  unor vremi şi atât. Nu învăţaţi istorie după filmele  lui Sergiu! Ci luaţi doar aventura, picarescul, donquijotismul. Sau în registru grav, sentimentul global de  patriotism, comandate sau nu de Regim.

Cu dialoguri făcute ca  la Ştefan Ghiorghiu - lozinci şi strigăte entuziaste de  uraaa!,  aplauze prelungite. Dar, atenţie,  nu peste mult timp , când  în  memoria auditivă a spectatorului român ce n-a apucat a fi contemporan cu comunismul, nu va  mai suna nimic cunoscut  din ”Epocace”..., atunci cuvintele din filmele  lui Nicolaescu   vor avea o sonoritate aparte. Alta. Vor avea  puritatea susurului unui izvor de  munte ce se duce spre vale născând, udând, adăpând aşezări,  oameni , animale. Ele vor fi în stare a emoţiona, mobiliza poporul şi a-l sensibiliza prin simplitatea  şi energia emanată.

Nimeni  nu va mai  şti că la  origine vorbele, frazele, exclamaţiile erau elaborate, comandate, că îi lingeau bălos auzul ceauşescului. Cuvintele sunt singurele prostituate ale unui popor care scapă curate din epoci tulburi. La germani, unul singur nu a scăpat cu viaţă după Hitler : cuvântul ”heil!”. Vocabulă pe drept ucisă.

Suntem, noi cei de azi , încă prea plini de prejudecăţi, ca zdrenţele pe o paparudă. Suntem prea  pătimaşi. Vindicativi. Ilogici. Impulsivi. Dominaţi, nu de o trecătoare ură, ci  plini de  un venin ce ne stă  în guşă şi otrăveşte  orice  vorbă emitem. Suntem, prosternaţi în adulaţia câtorva paranoice fantoşe media-video care  seamănă ură, stropesc cu venin şi care  hrănesc cu excrementele gândirii lor răutatea naţională.

Degeaba ne spunem obsesiv şi didactic că ne-am născut  poeţi, cu doina-n glas, că  suntem un popor  blând. Nu!  Suntem doar un popor prea mioritic. Ne confundăm cu însăşi legenda noastră fundamentală. Mioriţa. Suntem aidoma ei:

Popor întruchipat de cei doi baci... care // ”la apus de soare// vor să mi-l omoare// C-are oi...”                                         

Aliluia!