OMUL ANULUI: Pompierul. Eroul care a dus faima României în lume

OMUL ANULUI: Pompierul. Eroul care a dus faima României în lume

FOTO IGSU

În 2021, tragediile au adus în prim-plan eroii care au, de multe ori, faţa acoperită de funingine sau de o mască: pompierii. A spune că este o meserie este puţin lucru, căci ei îşi riscă viaţa pentru a repara, de multe ori, greşelile noastre. Pompierii români au fost în centrul atenţiei şi pe plan internaţional – întreaga lume a ovaţionat curajul şi altruismul lor.

Ştiri pe aceeaşi temă

La finalul lui iulie, Europa îşi încerca norocul către o nouă normalitate. Cu timiditate, cu teamă chiar, îndrăznea să ia o pauză de la dezastrul pandemic. Starea de alertă, incertitudinea zilei de mâine şi grija constantă faţă de sine şi faţă de cei apropiaţi a obosit întreaga planetă – şi parcă, în faţa pandemiei de COVID-19, nimic nu mai părea catastrofal. Asta până când Bătrânul Continent a văzut leagănul civilizaţiei cum arde. Temperaturile trecute de 40 de grade Celsius şi vânturile puternice au declanşat prăpădul pe pământul arid, uscat al Mediteranei de Est. Din 31 iulie şi până pe 8 august, mai bine de 200 de focare au cuprins Grecia, termometrele înregistrând valori scoase din cuptoarele lui Hefaistos: în acea perioadă a fost atinsă maxima de 47,1 grade Celsius. Incendiile au izbucnit prima dată în apropiere de Patras, oraşul numit „poarta occidentală a Greciei“, cel de-al treilea ca mărime. Ziua următoare, fix în partea opusă: tocmai în Rhodos, cea mai estică insulă elenă. Apoi, în doar câteva zile, alte aproape zece puncte majore de incendii au fost plasate pe harta ţării – în total, în doar o lună, aproape 150 de focare au cuprins Grecia, distrugând aproape 300.000 de hectare de păduri, livezi, terenuri, conform unei statistici publicate de Reuters.

Imaginile cu spitale pline, cu oameni purtând măşti de oxigen şi tabelele cu cifre – toate devenite mult prea familiare pentru întreaga lume – au fost înlocuite cu dealuri cuprinse de flăcări, pământ fierbinte pe care animalele fugeau neputincioase, oameni îngroziţi care încercau să găsească un dram de luciditate şi speranţă pentru a-şi salva trecutul şi viitorul. Toate fiinţele erau neputincioase în faţa celui mai mare val de căldură cu care avea de-a face Grecia în ultimele trei decenii. În câteva zile, elenii au ştiut că nu pot face faţă – erau deja epuizaţi, iar focul bătea la porţile Atenei. Au cerut ajutor internaţional. Printre cei mai prompţi au fost românii.

Pe 5 august, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă anunţa: „Un modul de intervenţie specializat în stingerea incendiilor de pădure va fi dislocat în Grecia pentru a putea sprijini salvatorii eleni în zonele puternic afectate de incendii. Astfel, acest modul va fi format din 112 pompieri salvatori cu 23 de autospeciale (6 autospeciale de stingere incendii de pădure, 2 cisterne, 1 centru de comandă, 4 containere Multirisc, 1 generator, 2 tabere mobile, 1 autocar de intervenţie, 2 microbuze, 4 autospeciale de primă intervenţie şi comandă)“. Era prima echipă de pompieri români care pleca în ajutorul grecilor, şi toţi voluntari.

„O misiune pe care o aşteptam de o viaţă

FOTO: IGSU

Căpitanul Vlad Borş (30 de ani), de la ISU Cluj, a fost unul dintre coordonatorii operaţiunii pompierilor români de pe insulta Evia. El a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum a început aventura prin care a trecut în vara acestui an, alături de alţi pompieri români care au sărit în ajutorul colegilor lor din Grecia: „M-a sunat comandatul meu, pe la ora 16.10, mă pregăteam să mă duc acasă, şi mă întreabă dacă am auzit de pregătirile pentru Grecia. Am răspuns imediat: «Da, la cât se pleacă?». La ora 20.00 deja eram pe drum. Soţia nu a fost foarte încântată. Nu i-am zis nimic la telefon. Am aşteptat să ajung acasă şi i-am spus: «Am o veste bună şi una rea. Cea bună e că mâine nu mă duc la serviciu, iar cea rea că diseară plec în Grecia să ajut la stingerea incendiilor de acolo». N-a fost prea încântată, dar ştia că îmi doresc şi s-a bucurat într-un fel pentru mine, cu toate că era foarte îngrijorată“.

Alţii, cum ar fi cazul plutonierului adjutant şef Costinel-Manuel Cîrstea de la ISU Argeş, au lăsat concediul pentru a pleca să dea o mână de ajutor: „Eram în Mangalia cu familia şi am primit pe grupul de lucru un mesaj în care eram anunţaţi că se pleacă din nou în Grecia şi eram întrebaţi cine merge. I-am cerut voie soţiei să plecăm din concediu. A înţeles şi am plecat de la mare. Mai aveam trei zile de concediu, am ajuns acasă seara, m-am schimbat şi la 3 noaptea am mers la unitate ca să plecăm spre Grecia în ziua următoare. Văzusem la televizor imaginile teribile de acolo şi chiar mă gândeam de ce nu mergem şi noi acolo să ajutăm. De câte ori văd un dezastru, îmi spun că ar fi puţină speranţă dacă am fi acolo ca pompieri. A fost o misiune pe care o aşteptam de o viaţă“.

Experienţa oferită şi îmbunătăţită

Mulţi dintre pompieri au ştiut că experienţa lor va ajuta la salvarea unor vieţi acolo, dar şi că tehnicile lor vor fi îmbunătăţite. „A fost o ocazie să avem un astfel de schimb internaţional de experienţă. În plus, noi nu ne confrutăm cu incendii de aşa mari proporţii în fiecare zi. Pentru mine a fost experienţa carierei de până acum. Am avut multe de învăţat şi de la colegii polonezi, şi de la colegii greci, chestii pe care nu poţi să le înveţi aici, tehnici de intervenţie, de tehnică“, spune căpitanul Borş.

La început păreau că nu mai au niciun fel de speranţă şi s-au bucurat foarte mult când am ajuns. După ce ne-au văzut cum intervenim, le-a mai revenit zâmbetul pe buze. La sfârşit am avut parte de aplauze – nu mă aşteptam la aşa ceva. E prima oară când mi se întâmplă şi a fost destul de emoţionant sfârşitul, plecarea din Grecia.

Pompier Florin Niţă

Cu acelaşi gând a plecat şi subofiţerul Florin Niţă, de la ISU Bucureşti: „Am fost întrebaţi toţi subofiţerii de la unitate dacă există doritori să participe la misiunea aceasta şi m-am înscris imediat. Pentru mine şi pentru mulţi dintre colegii mei care au fost acolo, simplul fapt de a participa la un incendiu de pădure a fost ceva inedit, pentru că noi, acţionând într-o zonă urbană, n-am avut parte de aşa ceva. În primul rând, vorbim de o magnitudine diferită a incendiului. Am avut intervenţia pe un teren accidentat. În plus, am fost în altă ţară – aveam echipe de oameni care vorbeau altă limbă şi a fost nevoie să ne înţelegem cumva“.

Acolo, pompierii români au fost primiţi ca o ultimă speranţă. „Pompierilor greci li se citea în ochi oboseala acumulată, ne-au primit ca pe nişte fraţi, împărţeam mâncarea şi apa în vîrful muntelui. A fost o experienţă de neuitat pe care aş repeta-o oricând, chiar dacă mi-a fost foarte dor de soţie şi de copil“, spune plutonierul adjutant Dragoş Buţurcă (32 de ani), de la ISU „Petrodava“ Neamţ. „Impactul a fost nemaiîntâlnit până acum. Totul era negru, acoperit de fum şi flăcări... Oamenii ţipau, alergau din calea flăcărilor“, îşi aduce aminte şi plutonierul adjutant şef Costinel-Manuel Cîrstea de la ISU Argeş.

„O zi şi o noapte în care n-am dormit deloc

Ajutoarele venite din străinătate, inclusiv modulele trimise din România, au mers către zonele cele mai periculoase, unde focul se întinsese în locuri greu accesibile, la înălţimi de peste 1.500 de metri. La toate acestea se adăugau căldura şi deshidratarea care erau adesea ignorate de către eroii pompieri. „Erau spre 40 de grade la ordinea zilei, lângă incendiu era mult mai mare temperatura. Eram îmbrăcaţi în costumul de protecţie foarte gros, care făcea să fie şi mai greu. Fiecare rezista în funcţie de starea fizică, dar datorită adrenalinei rezişti şi nu simţi când eşti acolo, în apropierea focului. Eu am simţit când făceam pauză. După ziua aceea, am început să simt durerile de cap, durerile musculare, deshidratarea. În momentul în care am văzut ce proporţii are incendiul, nimeni nu s-a gândit că are nevoie de pauză. Nici eu nu m-am gândit. Au fost o zi şi o noapte în care n-am dormit deloc. Când am prins un moment de linişte, am stat o jumătate de oră şi am luat-o de la capăt. Eu aveam sub comandă echipele de la Cluj şi Prahova. Când am văzut că băieţii nu mai pot, am prins un moment de respiro, am zis: «Jos, mâncăm, bem apă şi continuăm»“, povesteşte căpitanul Vlad Borş.

Vâlvătaia care a cuprins Grecia nu s-a lăsat stinsă cu uşurinţă: o lună întreagă au lucrat cot la cot elenii cu pompieri trimişi din toată Europa. Focul, însă, a mistuit tot în calea lui, inclusiv puterea celor care îi erau potrivnici. Pe 20 august, o a doua echipă de români era trimisă să oprească flăcările care ameninţau capitala Atena. 142 de pompieri din 16 inspectorate pentru situaţii de urgenţă, plus maşini de intervenţie speciale şi alte mijloace de sprijin logistic se alăturau în prima linie. „Am lucrat la început cu o echipă de pompieri greci cu care am legat prietenii. Am făcut schimb de drapel de pe uniformă cu unul dintre băieţii de acolo. Foarte de treabă oamenii, muncitori. Noi, românii, am ajuns acolo şi nu ne ştiam între noi – doar grupuri mici de 10-15 oameni. Per total, însă, toţi pompierii din România au aceeaşi pregătire, iar când am ajuns să ne cunoaştem numele a fost uşor să lucrăm împreună“, povesteşte subofiţerul Florin Niţă.

Un munte în flăcări, în 45 de minute

Intervenţiile erau anevoioase şi parcă focul nu contenea să se înteţească – o adevărată muncă de Sisif. „Lucram de dimineaţa de la 7 până seara pe la 11, când făceam ultimul briefing, iar pe la 12 ajungeam la hotel. Colegii mei lucrau în ture, ofiţerii lucrau în fiecare zi. În primele 3-4 zile făceam mai mult activităţi de recunoaştere, mergeam pe munte să verificăm dacă au rămas focare aprinse în urma incendiilor anterioare, iar unde erau, le lichidam. În a treia sau a patra zi, eram pe muntele opus de zona unde s-a declanşat incendiul cel mare. Am văzut un firicel de fum şi l-am întrebat pe un coleg grec: «Aia e cenuşă ridicată de vânt sau e foc?» Zice: «Nu, nu, e fum». În două minute m-a sunat un fost coleg de promoţie şi mi-a zis: «Vezi că este foc, strânge toate forţele, ocoleşte muntele şi mergi acolo». Pe când am ajuns, în circa 45 de minute, ardea tot muntele. Din păcate, au pădurile lor specifice – cu răşinoase foarte multe şi arbuşti uscaţi – care vara ard ca benzina, incendiul se propagă foarte repede“, povesteşte căpitanul Borş.

Indiferent că erau pompieri sau simpli localnici, toţi s-au alăturat luptei cu focul, aşa cum au putut. Lt. col. Florin Opriş, comandantul detaşamentului de pompieri Zalău, povesteşte că a fost impresionat de mobilizarea şi colaborarea oamenilor din zonă – tragedia prin care treceau i-a întărit şi i-a făcut să creadă în puterea celor mulţi; căci, aici, mai mult ca oriunde, deviza „Unde-s mulţi, puterea creşte“ îşi găseşte pe deplin înţelesul. „Localnicii mi s-au părut foarte primitori. Chiar am rămas impresionaţi pentru că, deşi beneficiam de toate condiţiile oferite de autorităţile greceşti – cazare, mâncare şi alte lucruri –, localnicii veneau cu maşinile proprii în zona intervenţiei şi ne aduceau hrană suplimentară, apă rece, dulciuri. Mi s-au părut foarte recunoscători şi ne-au oferit respectul lor din prima secundă, considerând că suntem acolo ca să-i ajutăm. Am rămas foarte impresionat de modul în care ne-au primit oamenii obişnuiţi, dar şi autorităţile“, îşi aminteşte acesta.

Mulţumirile, cele mai aproape de suflet

Micile bucurii ale pompierilor. FOTO: EPA/ EFE

Ruinele ce erau odată case, cioturile măslinilor roditori, dealurile şi câmpiile – toate, la rând, fumegând. Aceste imagini le-au rămas cu siguranţă întipărite în minte pompierilor români, însă câteva dintre ele le-au rămas mai aproape de suflet. Un astfel de eveniment a avut loc în zona oraşului Vilia, obiectivul fiind protejarea Mănăstirii Ekklisia Profitis Ilias. Lt. col. Florin Opriş îşi aminteşte că „Cea mai dificilă intervenţie a fost în a doua misiune, în zona oraşului Vilia, unde erau toate condiţiile pentru un incendiu extrem de intens. Incendiul a trecut prin sat cu o viteză imensă, care nu putea fi controlată, iar rolul nostru a fost de a încerca să oprim deplasarea incendiului şi ulterior de a stinge casele care au luat deja foc. În zona Vilia au fost mobilizate cam toate structurile de pompieri venite din afara Greciei pentru că se anticipase un astfel de incendiu, Vilia fiind într-o zonă de risc foarte mare. Incendiul s-a deplasat cu o viteză de care noi nu mai auzisem până atunci, cel puţin trupele din afara Greciei, dar am reuşit să facem faţă în sensul în care am oprit incendiul într-un anumit punct şi am încercat să stingem cât mai repede casele care au luat foc. Mobilizare de forţe şi de mijloace a fost extraordinară. În zona respectivă este şi o mănăstirea care a fost protejată de pompierii români. Mi s-a părut că am făcut o treabă bună prin faptul că am salvat mai multe case de la distrugere, inclusiv mănăstirea respectivă. A fost un incendiu de pădure în adevăratul sens al cuvântului“. Tot în Vilia a fost şi căpitanul Borş: „Acolo au  rămas oameni non-stop şi pe timpul nopţii. În momentul în care s-a declanşat incendiul mare, tot satul a fost evacutat. Mănăstirea era izolată de sat pe un deal. A ars o singură ramă de la geam, pentru că au fost acolo oameni în permanenţă care să se îngrijească de oprirea focului. Fiind pe dealul acela, de acolo puteam să supraveghem tot satul. Câteva case din sat au ars“.

Căţeluşul şi restaurantul, o poveste cu final fericit

Un eveniment de o asemenea amploare, desfăşurat pe o arie atât de întinsă, este catalogat drept o tragedie generală, cu repercusiuni simţite în mai multe domenii. Nimic greşit aici, însă, de cele mai multe ori, dramele personale, ale fiecărui om afectat, în cazul de faţă, de incediu, sunt uitate, puse laolaltă, parte a tragediei naţionale. Pentru pompieri, însă, acestea sunt cele care contează, poate, cel mai mult – bucuria personală a unor lacrimi de fericire, a unei strângeri de mâini drept mulţumire. De acest sentiment incomparabil se leagă o altă întâmplare din misiunea pompierilor români, povestită de plutonierul adjutant şef Costinel-Manuel Cîrstea: „Eram în misiune în zona Attica. Undeva în zona respectivă era şi un mic restaurant. Proprietarul aproape că ne ruga în genunchi să nu îi lăsăm agoniseala de-o viaţă să se ducă. A fost greu să vedem aceste imagini tulburătoare. La un moment dat, undeva în spate am auzit gălăgie. Am crezut că este o persoană. Am cerut colegului din spate să mă susţină să intru în flăcări să văd ce este acolo. Ulterior, am descoperit că era căţeluşul proprietarului de la restaurant. Iar prin intervenţia realizată am salvat şi restaurantul, şi căţeluşul. Cred că în toată cariera nu am primit atâtea mulţumiri câte am primit atunci din partea proprietarului restaurantului. În jurul locaţiei a ars tot. A fost cea mai grea zi din toată misiunea avută în Grecia“.

Un sentiment la unison

Alegerea unei astfel de meserii se face din altruism – altfel nu se poate. Tocmai de aceea, privirile, mulţumirile, frânturile de speranţă sunt răsplata cea mai bună pentru un pompier. Eroi – aşa au rămas cei peste 250 de români pentru greci. Pompierul Cîrstea spune că asta le era bucuria acelor zile: „Aplauzele. Mulţumirea din partea grecilor. De fiecare dată când ieşeam dintr-o zonă în care am salvat ceva primeam aplauze şi eram întrebaţi dacă aveam nevoie de ceva. În timpul liber, când ieşeam la restaurant să mâncăm ceva seara, ne recunoşteau şi spuneau: «Pompierii români! Aplauze!»“. Aceeaşi trăire, aceeaşi emoţie o subliniază şi pompierul Florin Niţă: „La început păreau că nu mai au niciun fel de speranţă şi s-au bucurat foarte mult când am ajuns. După ce ne-au văzut cum intervenim, le-a mai revenit zâmbetul pe buze. La sfârşit am avut parte de aplauze – nu mă aşteptam la aşa ceva. E prima oară când mi se întâmplă şi a fost destul de emoţionant sfârşitul, plecarea din Grecia“.

Eroii salvează eroii. Pompierul, cel mai căutat om al spitalelor româneşti din ultimul an

11 spitale au fost cuprinse de flăcări în ultimul an. FOTO: INQUAM PHOTOS/ OCTAV GANEA

Pentru cei mai mulţi, a fi pompier este o meserie de o viaţă – o chemare pe care au descifrat-o în timp sau pe care au moştenit-o. Aşa este în cazul plutonierului adjutant Dragoş Buţurcă, din Neamţ: „Totul se datorează tatălui meu, care a fost tot pompier. Pot să spun că am avut şansa să văd de mic ce înseamnă această meserie, riscurile la care te supui, să observ disciplina cazonă. Mi-a plăcut. La vîrsta de doar şase ani am văzut un incendiu cap-coadă. Dormisem cu tata în subunitate. Spre dimineaţă, a sunat alarma şi m-a luat cu el. Bineînţeles, «ordinul părintesc» a fost clar: «Rămâi în maşină». Tata era foarte dedicat, insuflându-ne mie şi fratelui meu această pasiune“.

Pompierii sunt ajutorul necondiţionat al unei ţări şi al oamenilor ei, tocmai de aceea, pentru unii, această meserie este o chestiune de patriotism: „Pe lângă atracţia faţă de acţiune, a fost în parte o decizie luată şi din patriotism. Automat, meseria aceasta implică şi alte lucruri care ţin de sacrificiu faţă de ţară şi faţă de cetăţeni, fiind o meserie în care îi poţi ajuta pe ceilalţi şi care cere dedicaţie din partea ta“, spune lt. col. Florin Opriş.

Tragedie peste tragedie: incendiile din spitale

În ultimul an, parcă mai mult ca oricând, pompierii au fost prezenţi în vieţile noastre şi, mai cu seamă, ale celor care, la rândul lor, sunt eroi: medicii. Sistemul medical şi aparaturile sale au fost turate la maximum de la începutul pandemiei de COVID-19 şi au cedat – din noiembrie 2020 şi până în prezent, flăcările au cuprins 11 spitale din România.

Anul 2021 a început cu incendiul de la Spitalul de boli infecţioase „Matei Balş“ din Bucureşti. Unul dintre cei care au răspuns prezent apelului de urgenţă a fost Florin Niţă: „Abia ajunsesem în garaj cu ambulanţa şi încercam s-o parchez, am auzit pe staţie despre incendiu şi n-am aşteptat să ni se dea intervenţia, am început să ne echipăm şi apoi când a venit apelul de intervenţie am plecat direct. Multe ambulanţe, multe maşini de stingere. Am luat doi pacienţi de la Matei Balş. Cred că paznicii de la firma de pază a spitalului târau afară un pacient într-o pătură de pe patul de spital când am ajuns şi l-am preluat noi, l-am urcat pe targă şi l-am dus la Victor Babeş“. Incendiile la spitale sunt simţite altfel şi de ei, ca o tragedie care se dublează. „Din momentul în care primesc intervenţia şi până ajung acolo e un val de adrenalină care îţi inundă tot corpul, îţi creşte pulsul, începi să-ţi faci idei despre lucrurile la care ar trebui să te aştepţi. Trebuie să ştii ce ai de făcut, pentru că, într-adevăr, nu oricine poate să fie pompier“, mărturiseşte Niţă.

Istoria tragică a spitalelor româneşti cuprinse de flăcări cuprinde şi tragedia de la Maternitatea Giuleşti din 2010. Pompierul Florin Niţă a fost şi atunci prezent: „Eram prima ambulanţă ajunsă la faţa locului şi în decurs de câteva minute lucrurile au mers atât de bine şi atât de repede încât am avut acolo foarte multe maşini de stingere şi foarte multe ambulanţe. Din câte îmi aduc aminte, eram alături de alte trei ambulanţe la scările de intrare şi ne coordona domnul colonel Dorin Oltean. Am luat doi copii în incubator – pe unul dintre ei l-am dus la Spitalul Malaxa, şi-mi amintesc că era un caz mai grav şi aveam antemergător cu poliţia. Celălalt copil a fost un pic mai bine, dar ştiu că atunci am fost destul de marcat de intervenţie. Eram mult mai tânăr. Încă nu aveam niciun copil, dar tocmai în perioada aia mă gândeam cu soţia şi vorbeam despre copii şi am avut o frică teribilă“.

„Explozia de la Petromidia a fost ca o bombă atomică

Cercul tragediilor fierbinţi din 2021 cuprinde şi explozia de la rafinăria Petromidia din Năvodari. Ziua de 2 iulie 2021 părea a fi una liniştită. Plutonierul adjutant şef Mihai Dănilă (42 de ani) se pregătea de efectuarea unor munci administrative, când tăcerea a fost spartă de zgomotul unei bubuituri puternice. A deschis fereastra şi, înmărmurit, a văzut ceva ce semăna cu explozia unei bombe atomice: „Explozia de la Petromidia a fost ca o bombă atomică: o ciupercă de fum şi flăcări, înaltă de sute de metri. În unitate s-a simţit unda de şoc. Nu am mai aşteptat apelul de urgenţă şi ne-am urcat în autospecială şi am plecat. Am uitat să iau şi actele cu mine. Ne-am organizat din mers“, povesteşte pompierul.

Orice alarmă pentru noi înseamnă un necaz pentru cineva. Nu este nicio bucurie când sună alarma. Stau şi mă întreb însă ce simt oamenii care în momentul în care văd maşina de intervenţie că vine spre ei şi nu se dau la o parte? 

Plutonierul adjutant şef Mihai Dănilă

Echipa de pompieri de la Midia a ajuns prima la faţa locului, iar el şi colegii săi au fost martorii eforturilor disperate ale angajaţilor rafinăriei de a-şi salva colegii şi prietenii. În fuga lor din calea incendiului, muncitorii şi-au pierdut bocanci, căşti, papuci. Toate erau pe o direcţie, semn că aceia care le purtaseră şi le pierduseră se îndreptau spre o zonă de siguranţă. „Este în instinct să fugi unde fuge toată lumea. Numai băiatul mort era în altă direcţie faţă de restul şi nu-l găseam. Într-un final, l-am descoperit la baza unui recipient, îngrămădit, cu faţa în jos“, spune el.

Totul a început cu asigurarea zonei, stabilindu-se modul de amplasare, cu vântul în spate, pentru ca gazele emanate să nu facă şi mai multe victime, de data aceasta în rândul salvatorilor, apoi au solicitat angajaţilor rafinăriei să dea drumul apei pe liniile de hidranţi, pentru a putea fi stins incendiul. Intervenţia a fost foarte grea. „Oricât de multă experienţă ai avea, lucrurile puteau scăpa de sub control. Putea să mai explodeze o instalaţie, să se declanşeze reacţii în lanţ. Temperatura era uriaşă când am ajuns noi, iar pericolul era să se topească şi alte ţevi. Mai grav era faptul că aproape de instalaţia care explodase se afla una cu benzină, iar pericolul era uriaş. Nu puteai s-o atingi nici cu mănuşi de protecţie. Din cauza temperaturii ridicate, soclul de beton al unei instalaţii se dezintegra sub ochii noştri. Vedeam cum sar bucăţi din el“, îşi aminteşte el acea zi de vară când el şi colegii săi au dat examenul vieţii.

Militarul care lucrează la Staţia Midia Năvodari din aprilie 2000 spune că orice intervenţie comportă riscuri, de la un banal incendiu de vegetaţie, la salvarea unui câine, mai ales că în ultimii ani, spectrul muncii lor de salvare s-a diversificat, pompierii fiind chemaţi şi atunci când se blochează un lift şi când aparatura electronică necesită asistenţă de specialitate. „Umblă vorba printre civili că «Pompierii muncesc când le arde». Orice alarmă pentru noi înseamnă un necaz pentru cineva. Nu este nicio bucurie când sună alarma. Stau şi mă întreb însă ce simt oamenii care în momentul în care văd maşina de intervenţie că vine spre ei şi nu se dau la o parte? S-au gândit că poate fi vorba despre copilul lor, mama sau bunica în pericol? Cineva poate chema pompierii chiar pentru familia lui“, spune pompierul, cu mare tristeţe.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările