Decesul lui Fidel Castro reprezintă, prin ecourile produse, un test pe care un număr înspăimântător de mare de oameni politici şi lideri de opinie, din lume şi de la noi, l-au picat zgomotos. Chiar ruşinos. La aproape trei decenii de la dărâmarea Zidului Berlinului, după tot atâta timp, dacă nu şi mai mult, de cercetări istorice privind natura criminală a dictaturii proletariatului, fiind în posesia documentelor, trăind în plină societate globală a comunicării, nu poţi invoca nici entuziasmul, nici necunoaşterea, nici alte resorturi în folosul opiniei favorabile faţă de un dictator.

Oricât am eroiza şi hipsteriza, inclusiv prin contextualizări forţate, cel mort acum câteva zile şi-a plătit longevitatea politică prin asasinarea altora.

Înainte de oricine, cubanezii din exil sunt cei mai în măsură să adjectiveze fără drept de apel figura celui care a jucat în vieţile lor un rol sinistru. La fel, fără drept de apel, se pronunţă zecile de mii de deţinuţi politici care au trecut sau mai sunt încă prin sistemul concentraţionar castrist. Nu în ultimul rând, sunt victimele, cei împuşcaţi de Fidel şi de prietenul său, ucigaşul din pasiune Che, sau de armatele comandate de ei. Oricât am eroiza şi hipsteriza, inclusiv prin contextualizări forţate, cel mort acum câteva zile şi-a plătit longevitatea politică prin asasinarea altora.

Circulă două mituri. Primul: Castro, luptătorul din avanpostul încleştetării dintre comunism şi capitalism. Nimic mai fals. Castro îi urmează altui dictator, Batista, înţelegând cum se ajunge la putere. A exploatat de minune războiul rece. Însuşirea rolului de vasal exotic, la propriu, al Uniunii Sovietice îi va întări poziţia. Pragmatic, Castro preia din comunism resorturile terorismului de stat şi cultul personalităţii. Plasat prin hazard geografic în coasta SUA, David de limbă spaniolă se prezenta ca fiind în luptă cu Goliat.

În Cuba, precum şi la noi, sunt încă mulţi de părere că modernizarea e marele merit incontestabil al comunismului.

Al doilea: Castro, modernizatorul. Asta ne sună cumva şi nouă. În Cuba, precum şi la noi, sunt încă mulţi de părere că modernizarea e marele merit incontestabil al comunismului. Nici aici şi nici acolo nu se face o analiză a raportului beneficiu-cost. Or, cum am tot precizat cu alte ocazii, dacă modernizarea unei ţări presupune în prealabil distrugerea ei, de la elită la istorie şi de la cultură la limbă, atunci nu cred că merită. Pentru a nu da exemplul, de la Radio Erevan, al ţărilor care s-au modernizat, în ciuda faptului că nu au fost comuniste. Ce îndrăzneală!