De altminteri, respectivul comentator e arareori de acord cu părerile mele. În comentariul său cititorul în cauză formulează mai multe obiecţii, printre care una referitoare la însuşi titlul editorialului meu. Forumistului i se părea că invocarea în context a conceptului de siguranţă naţională ar fi exagerată.

Nu mi se pare deloc că lucrurile ar sta aşa cum crede cititorul meu. Pentru simplul motiv că, în opinia mea, România însăşi ar avea o problemă majoră, nu doar de natură internă şi nu numai de imagine, în cazul în care suspiciunea în conformitate cu care incendiul de la clubul bucureştean Colectiv ar fi fost unul provocat ca urmare a unui înalt ordin şi că inspiratorul ori semnatarul acelui ordin criminal ar fi însuşi preşedintele Klaus Iohannis s-ar propaga în societate. Pentru ca mai apoi să se insinueze ca certitudine în absenţa oricăror probe reale sau dovezi irefutabile. Pe care numai organele abilitate le pot produce şi prezenta ca atare.

Iată de ce socotesc că toţi cei care, într-o formă sau alta, au contribuit la lansarea pe piaţă a unei atare ipoteze au obligaţia expresă de a renunţa la exprimările aluzive şi de a-şi asuma întreaga răspundere pentru spusele lor. De a le clarifica până la ultimul cuvânt. Deparazitându-le de eliptic, subînţelesuri şi presupuneri interesate.  Începând, fireşte, cu fostul premier Victor Ponta, primul care a lăsat să se înţeleagă că tragedia de la Colectiv nu ar fi nicidecum străină de dorinţa unei cât mai rapide înlocuiri a sa şi a Cabinetului condus de el, indiferent de preţul plătit pentru aceasta şi chiar dacă respectivul preţ s-ar concretiza şi contabiliza în victime omeneşti. Şi continuând cu fostul preşedinte Traian Băsescu care a profitat de o recentă apariţie la postul de televiziune b1tv spre a lansa viclene şi deloc oneste supoziţii referitoare la concluziile la care ar fi ajuns specialiştii de la INSEMEX . Atât dl. Ponta cât şi dl. Băsescu fiind cunoscuţi ca inamici ai preşedintelui Klaus Iohannis. Dar şi ca promotori ai luptei politice duse în absenţa oricăror scrupule.

Obligată la o reacţie rapidă, la necesare şi lămuriri fără echivoc ar fi fost, cred, şi Administraţia Prezidenţială. Preşedintele Klaus Iohannis însuşi, ale cărui tăceri exasperante sunt, în situaţia de faţă, mai neinspirate şi mai neproductive ca niciodată. Alimentatoare de bănuieli cumplite care într-o ţară a supremaţiei zvonului cum e România pot avea consecinţe majore. Inclusiv la nivelul siguranţei naţionale.

Dl. Iohannis şi consilierii domniei-sale au datoria de a formula o replică clară şi fără echivoc nu doar spre a-i apăra preşedintelui reputaţia supusă, chiar dacă numai cu jumătate de gură, deşi gluma pare că se îngroaşă cu fiecare oră care trece, unui atac fără precedent. Atac ale cărui consecinţe depăşesc cadrele admise ale luptei politice curente. O luptă a cărei duritate se presupune că se va accentua în contextul anului electoral 2016 cu o viteză de propagare încă şi mai rapidă decât cea a focului din seara zilei de 30 octombrie 2015. Şi care, în absenţa clarificărilor menţionate mai sus, se vor deconta grav în acelaşi capitol al siguranţei naţionale. Încrederea în primul om în Stat, în cinstea şi onestitatea acestuia făcând parte, şi nu doar la modul simbolic, din ceea ce înţelegem prin respectiva sintagmă.

Să fiu bine înţeles. Nu îl socotesc pe preşedintele Klaus Iohannis un sfânt. Ştiu foarte bine că domnia sa a profitat la maximum de ceea ce s-a întâmplat după incendiul de la Colectiv, de presiunea străzii, de situaţia dificilă în care s-a aflat atunci premierul Victor Ponta, de demisia acestuia, de dezorientarea, inabilităţile şi vulnerabilităţile partidelor politice şi ale conducătorilor acestora, că a înţeles că are în mână o carte câştigătoare pe care a exploatat-o la maximum. Şi cu maximum de beneficii. Dar refuz să cred că preşedintele României ar fi putut plănui şi ordona crime.

Tocmai de aceea cred că o poziţie netă, riguros formulată, venită din partea d-lui Klaus Iohannis înseamnă îndeplinirea unei datorii urgente nu numai faţă de opinia publică în general, ci şi  faţă de cei ce au avut de suferit de pe urma incendiului ca şi faţă de familiile victimelor. Explicabil sensibile la zvonuri şi supoziţii. Cu o sensibilitate exacerbată, o stare de nervozitate dar şi de dezamăgire puternic stimulate de relativa încetineală cu care se fac publice concluziile organelor de anchetă.

Presa însăşi s-ar fi cuvenit, cred, să dea dovadă de un plus de prudenţă, de profesionalism şi chiar de bun-simţ în aceste zile în abordarea problemei în cauză. Din păcate, nu a făcut-o. Au prevalat interesele şi încatenările politice şi politicianiste ale unor jurnalişti ori ale unor proprietari de organe de presă, conjugate cu gustul pentru senzaţional şi dorinţa a cât mai multe accesări aducătoare de publicitate. Plătindu-se, în schimb, preţul tabloidizării şi otevizării. Şi nu numai.

Cotidianul, condus de dl. Cornel Nistorescu, a luat, de pildă, discutabila decizie de a-şi asuma, fără rezerve, preluarea unui text inflamant semnat de cântăreţul Florin Chilian, cunoscut drept susţinător al d-lui Victor Ponta, dar şi ca multiplu generator de scandaluri de toate felurile. La puţine ore de la publicarea respectivului text, însuşi dl. Cornel Nistorescu a publicat un text de o neutralitate ce nu păcăleşte pe nimeni.

Evenimentul zilei, ziar din cale afară de apropiat de fostul preşedinte Traian Băsescu, organ de presă al cărui proprietar declarat e jurnalistul Dan Andronic, un personaj azi cu mari probleme penale, a publicat şi el, în dispreţul oricăror norme deontologice, două articole mustind de scenarită. Ambele purtând semnătura unui expert în domeniu, dl. Ion Cristoiu. Preluate, fără niciun fel de precauţii, de pe blogul acestuia. Dl. Cristoiu justificându-şi apetitul pentru astfel de exerciţii de imaginaţie şi, implicit, pentru elucubraţiile desăvârşite, derivate din construcţii mentale elaborate în absenţa, dacă nu cumva chiar în dispreţul oricăror probe materiale, prin dreptul de a-şi pune şi de a pune întrebări. Drept pe care fostul ziarist de la Scânteia tineretului şi l-ar fi exersat de 26 ani încoace în formule pe an ce trece tot mai revăzute şi mai adăugite. Asumându-şi pentru aceasta nenumărate riscuri, încă din ziua de 22 februarie 1990. Atunci când a publicat în săptămânalul Expres articolul O după-amiază cu prea multe întrebări.

Nimeni nu contestă dreptul d-lui Florin Chilian, al d-lui Ion Cristoiu, al d-lui Cornel Nistorescu, ba chiar şi al colonelului de presă Turcescu Robert Nicolae, ca şi al oricărei alte persoane, din presă ori din afara acestui domeniu şi a acestei profesii, de a pune şi de a-şi pune întrebări.

Numai că respectivele întrebări pot fi puse, iar în cazuri delicate, presupuse a avea un puternic evantai de implicaţii, emoţionale în primul rând, aşa cum e cazul incendiului din clubul Colectiv, rostite cu glas tare, doar în condiţii în care există temeinice argumente întru susţinerea şi justificarea lor. Şi prin respectarea riguroasă a legii morale.

O lege de care au făcut abstracţie nu doar domnii Ion Cristoiu şi Florin Chilian sau ziarele ce le-au găzduit textele, ci şi politicieni frustraţi. Indivizi expiraţi ori compromişi care nu se împacă nici un moment cu realitatea că rolul lor pe scena publică românească s-a încheiat. Ori a ajuns într-un punct mort. Aşa cum sunt, din păcate, Traian Băsescu şi Victor Viorel Ponta.