Călătoria spre regăsirea de sine a Iuliei - căci aşa privesc eu dispariţia şi întoarcerea în familie a acestei adolescente - a prilejuit, cum era de aştepta, o intensă dezbatere în agora românească. Unii acuză familia Iuliei, Biserica reprezentată de duhovnic, şcoala, alţii se apără, unii caută vinovaţi, alţii folosesc momentul să plătească poliţe unor adversari mai vechi, unii fac analize psihologice, alţii doar politice. În zgomotul scandalului în care s-a transformat ceea ce ar fi fost mai de folos să fie o serioasă punere sub semnul întrebării a eficienţei principalelor instituţii care sunt chemate să ne formeze copiii şi să dăruiască astfel un viitor Naţiunii Române, în acest vacarm, Iulia aproape că a fost uitată.

Iulia este arhetipală. Chipul ei în care copilăria încă luptă cu semnele tot mai vădite ale adolescenţei, chipul ei în care inocenţa îngerească este treptat umbrită de temerile şi dorinţele omului aflat în pragul începutului de maturitate, chipul Iuliei este chipul tuturor copiilor noştri. Un chip de copil care exprimă gânduri neînţelese de adulţii prea plictisiţi de aceste zbateri, împietriţi în formule de comunicare învechite şi ineficiente ori pur şi simplu nepăsători şi egoişti.

Copilul primeşte cunoaşterea acestei lumi din adâncul a trei universuri: familia, credinţa şi şcoala. În România noastră, aceste trei universuri sunt afectate de criză, de rătăcire, de boală sufletească. Un adolescent cu spirit pătrunzător care caută să cunoască lumea în care s-a născut, aşa cum este Iulia - elevă olimpică! - va sesiza prin instinct şi mai apoi, va înţelege prin puterea încă slabă, dar vie şi în plină ofensivă, a raţiunii de adolescent, că familia, credinţa şi şcoala nu-i oferă pe deplin răspunsurile căutate. Atunci apare criza, rătăcirea, greşala şi adolescentul se pune pe sine însuşi într-o situaţie de pericol.

În cazul Iuliei, situaţia de pericol a fost înţelegerea eronată a credinţei, poate sub influenţa vreunei rătăciri sectare, poate ca urmare a propriilor gânduri încurcate, nelămurite. Contextul - prea puţina putere de comunicare şi de îndrumare a familiei şi a duhovnicului - a favorizat escaladarea crizei şi gestul Iuliei de a fugi de lume s-a produs, înspăimântând o familie, tulburând un preot şi aruncând agora românească în fierbere şi ceartă.

Puterea inocenţei este mare, chiar şi atunci când alege o cale greşită. Iulia a trezit din somnolenţă o cetate nepăsătoare faţă de viitorul copiilor săi... şi bine ne face această trezire!

Deşi nu-mi propun să fac vreo analiză de situaţie cu privire la cele trei importante instituţii ale Naţiunii Române - familia, credinţa şi şcoala - mărturisesc totuşi despre câteva elemente, să le numim statistice.

În România, în ultimii zece ani, numărul divorţurilor a crescut permanent, în vreme ce numărul căsătoriilor a stagnat ori chiar a scăzut. Numai în 2013, s-au înregistrat peste 35.000 de divorţuri, ceea ce reprezintă tot atâtea familii destrămate şi inclusiv mii de copii rămaşi fără ocrotirea familiei. Tot România ocupă locul 3 la avorturi la cerere în Europa şi un loc 5 sau 6 la nivel planetar. Despre România se cunoaşte şi faptul că ocupă locul 4 în Uniunea Europeană la abandonul şcolar. Deasemenea, violenţa domestică reprezintă un alt fenomen grav care bântuie familia românească, conform unui studiu din 2013, înregistrându-se peste 82.000 de cazuri de violenţă domestică în România, într-o perioadă opt ani.

Aparent, aceste fenomene nu ar avea legătură cu credinţa. Eu spun că au o legătură directă. Nu poţi spune despre tine că eşti un om credincios, un creştin, atunci când comiţi avort şi omori o fiinţă nevinovată. Nu poţi spune despre tine că ai credinţă în Dumnezeu, atunci când îţi baţi nevasta şi eşti nepăsător faţă de creşterea şi educaţia copiilor tăi.

Aceste date statistice, reale şi verificabile în realitatea imediată a fiecăruia dintre noi, spun multe despre eşecul relaţiei românilor cu Dumnezeu, despre nivelul credinţei noastre. Victimele imediate şi nevinovate ale acestui haos sufletesc sunt copiii şi adolescenţii noştri.

Totuşi, despre Biserica Ortodoxă Română nu se poate spune argumentat şi cu seninătate că nu este preocupată de pastoraţia copiilor. Să dăm măcar două exemple: Proiectul ”Hristos Împărtăşit Copiilor” pune la dispoziţia preoţilor şi cateheţilor un set de  instrumente catehetice de care au nevoie pentru a transmite copiilor, încă de la cele  mai fragede vârste, învăţăturile biblice şi a-i ajuta astfel să atingă maturitatea întru credinţă. Un proiect despre care cu siguranţă a auzit şi duhovnicul Iuliei, poate chiar a şi folosit instrumentele catehetice oferite de acesta. Un proiect ale cărui instrumente vor fi probabil în curând disponibile şi pe pagina de Internet a proiectului, la rubrica dedicată, aflată încă în lucru.

Proiectul ”Alege Şcoala!”, cu finanţare europeană, urmăreşte dezvoltarea unor comportamente şi atitudini pozitive faţă de şcoală şi semeni pentru copiii din mediul rural şi urban, cu vârste cuprinse între 5 şi 14 ani, aceştia fiind asistaţi în însuşirea educaţiei morale de bază, în dezvoltarea motivaţiei necesare rămânerii în şcoală prin intermediul participării la „şcoala de duminică”, la concursuri şi la tabere de creaţie.

Alături de proiectele naţionale implementate de Patriarhia Română se dezvoltă anual sute de proiecte locale şi regionale în beneficiul copiilor şi adolescenţilor noştri.

Deşi efortul adminsitrativ al Bisericii este mare, statisticile nu ne oferă mulţumirea smerită că în viaţa sufletească a românilor s-au produs schimbări în bine. Viaţa familiei româneşti se rătăceşte tot mai mult în întunericul avortului, divorţului, violenţei domestice, abandonului şcolar. Unde greşim, unde trebuie adaptat efortul nostru în lucrarea pastorală şi misionară?

Probabil - este doar o opinie personală - că unele dintre activităţile realizate de Biserică sunt oarecum afectate de formalism şi festivism ori ritmul lor de viaţă este încetinit de osatura administrativă şi de inevitabila birocraţie specifică marilor proiecte. Enclavizarea pastoraţiei şi a filantropiei în Centrele Eparhiale, în ONG-urile patronate de Biserică şi în osatura proiectelor finanţate de Uniunea Europeană produce anumite efecte negative, principalul fiind prea puţina implicare a majorităţii preoţilor parohi. De fapt, pastoraţia şi filantropia se realizează cu roade bogate nu atât prin marile proiecte naţionale, ci mai ales în fiecare parohie, de fiecare preot, prin lucrarea acestuia cu enoriaşii, cu copiii, adolescenţii, bătrânii şi bolnavii din parohia pe care Biserica lui Hristos i-a încredinţat-o spre lucrare.

Dincolo de orice laude sau critici care pot fi aduse Bisericii şi, în context, duhovnicului Iuliei, trebuie să ne asumăm realitatea faptului că demonul care a tulburat sufletul Iuliei a învins, cel puţin pentru câteva ore, puterea credinţei de a o îndruma pe adolescentă spre alegerea lucrurilor folositoare ei.

Totuşi, fără a acuza şi fără a apăra - repet, responsabilitatea pentru viitorul Naţiunii Române este una comună pentru toate instituţiile fundamnetale, familia, credinţa, şcoala şi statul - trebuie să spunem că sămânţa sufletească a unui copil se sădeşte în pământul numit familie. Biserica şi şcoala sunt precum soarele şi ploaia, pot să ajute familia, dar nu o pot înlocui.

Rugându-L pe Dumnezeu să lumineze şi să ocrotească sufletul minunat al Iuliei, vă ofer la finalul acestor rânduri câteva poveţe ale Sfinţilor Bisericii noastre despre creşterea copiilor, utilizând textele oferite de situl Război întru cuvânt:

* * *

”Copilul trebuie învăţat să faca binele, taindu-si voia. In acest scop, parintii insisi sa dea exemplu de buna vietuire, facandu-le copiilor cunostinta cu cei a caror grija de capetenie es­te nu pentru placeri si onoruri, ci pentru mantui­rea sufletului. Copiii urmeaza cu usurinta exem­plele care le sunt date. Cat de devreme incep sa-si copieze mama sau tatal! Este la fel ca ceea ce se intampla cu instrumentele acordate iden­tic. Si copiii trebuie chemati la fapte bune: la in­ceput li se porunceste sa le faca, iar dupa ajung sa le faca singuri, daca sunt directionati cum tre­buie.” (Sfantul Teofan Zavoratul)

* * *

”Ce va zugravi pe lemn pictorul – lucruri bu­ne sau rele, luminoase sau pacatoase, in­geri sau draci –, aceea va si ramane pe el. La fel si cu copilul! El va ramane cu cresterea pe care i-o dau parintii la inceput, cu obiceiurile cu care il deprind acestia – bineplacute lui Dumnezeu sau urate de Dumnezeu, ingeresti sau dracesti” (Sfan­tul Dimitrie al Rostovului)

* * *

”De la o varsta frageda, copilul isi insuseste cu repeziciune ceea ce i se spune, si ceea ce aude se intipareste in sufletul lui ca pecetea in ceara. Prin aceasta, viata lor incepe deja sa incline fie catre pacat, fie catre virtute. Asadar, daca chiar de la inceput ii abatem de la pacat si ii punem pe calea cea buna, lucrul acesta va deveni pentru ei deprindere, le va intra in fire, si nu se vor mai abate atat de usor spre rau, fiindca obisnuinta ii va trage la fapte bune.” (Sfantul Ioan Gura de Aur)

* * *

”Copiilor trebuie sa li se dea libertate potri­vit cu varsta si cu educatia lor. Care din­tre cele doua directii este mai corecta, mai placu­ta si mai satisfacatoare pentru om: de la largirea libertatii lui la marginirea ei sau, dimpotriva, de la marginirea ei la largirea ei? Bineinteles, aceas­ta din urma. Asadar copiii trebuie adusi de la marginirea libertatii la largirea acesteia. Altfel, cel care a devenit prea liber prea devreme inco­tro se va indrepta cu dorinta sa de placere cres­canda? Oare nu va fi ispitit sa incalce dreptele hotare ale libertatii rationale si legiuite?” (Sfantul Filaret al Moscovei)

* * *

”In pedeapsa este nevoie de masura. Copiii nu trebuie pedepsiti cu iritare, cu rautate, cu ura: trebuie pedepsiti cu liniste si cu dragoste. Atunci, ei vor simti aceasta dragoste, vor simti ca merita pedeapsa, si atunci pedeapsa va fi cu folos si-i va indrepta. Multi dintre voi nu se gandesc la un asemenea fel de pedeapsa, si lasa nepedepsite nu numai greselile mici, ci si pe cele grave- chiar si hotia, huliganismul, chiar si viata desfranata a tinerelor.” (Sfantul Luca al Crimeii)

* * *

”Sufletul copilului este ca o cetate. Închipuieste-ti ca esti un împarat stapân peste o cetate. Aceasta cetate este sufletul copilului tau. Asa si este, sufletul este o cetate. Si cum într-o cetate unii fura si altii împart dreptatea, unii muncesc serios si altii fac totul la întâmplare, asa lucreaza si în sufletul copilului gândurile si mintea. Unele gânduri sunt precum soldatii: se mobilizeaza împotriva altor gânduri care îndeamna la greseli; altele au grija de omul întreg, de trup si de locuinta, asa cum fac locuitorii unei cetati. Avem nevoie, asadar, de legi ca pe cele rele sa le alungam si sa le dezradacinam, iar pe cele bune sa le primim si sa le îmbratisam.” (Sf. Ioan Gura de Aur)