Cum s-a încercat românizarea fotbalului interbelic
0
În anii dintre cele două războaie mondiale, un subiect anume stârnea dezbateri aprinse: potenţiala introducere a criteriului etniei în selecţionarea fotbaliştilor din reprezentantiva naţională. Altfel spus, „românizarea” echipei naţionale de fotbal. Printre susţinătorii ideii se număra şi scriitorul (dar şi gazetarul sportiv) Camil Petrescu.
Participarea echipei naţionale de fotbal la Jocurile Olimpice din 1924 s-a încheiat după un dureros 0:6 împotriva Olandei. Presa a acuzat atunci organizarea defectuoasă a deplasării. Într-un inutil meci amical, Desideriu Jacobi s-a accidentat la picior, dar, prost îngrijit, a murit la Viena. Deşi contemporanii nu l-au uitat pe jucătorul originar din Bucovina, un alt element a inflamat spiritele: presupusele ironii ale spectatorilor şi ale presei străine faţă de numărul mare de ne-români din echipa naţională.
Rezultatul a contat mai puţin, dat fiind că nu era deloc o surpriză. Cu timpul, microbiştii s-au liniştit, iar echipa naţională a început să se dezvolte. În 1930 a avut loc participarea la Cupa Mondială din Uruguay, iar în 1933 România câştiga spectaculos Balcaniada de la Bucureşti.
La 2 octombrie 1932, România primea însă vizita Poloniei şi pierdea cu 0:5. În minutul 26, când Polonia avea deja un avantaj serios, Jean Lăpuşneanu (Venus Bucureşti) a fost înlocuit de Czinczer Istvan (CA Oradea). Un incident destul neclar între acesta şi spectatori a prilejuit ziarului „Curentul” o campanie virulentă împotriva jucătorului. Acuzele la adresa lui Czinczer erau foarte serioase, jucătorul naţionalei fiind învinuit de grave jigniri aduse României ca stat şi naţiune. Pentru portarul care apărase în celebrul 6:3 obţinut contra Franţei a fost ultima selecţie în echipa naţională.
Se încarcă comentariile...
