Niciodată în istoria instituţiilor europene nu s-a mai întâmplat ca acestea să strunească statele membre atât de vizibil şi către planuri individuale mai ambiţioase. De obicei, prin trecerea prin Instituţii, planurilor naţionale li se mai ia din muchii şi colţuri.

Pentru România, momentul este oportun. Ne bucurăm, ca urmare a valurilor de români deplasaţi la Bruxelles, dar şi activităţii politice a noilor europarlamentari (după alegerile din 2019), precum şi datorită consecvenţei si reusitei preşedinţiei României a UE, de o influenţă sporită. E adevărat că, spre deosebire de alte state care au aderat la UE în anii 2000, încă nu ne-am stabilit o reţea de lobbying şi influenţă (articole anterioare pe tema aceasta, aici si aici) articulata vizibil; însă cu siguranta se va lucra accelerat la asta. Pentru moment, avem o credibilitate sporită, avem câteva poziţii cheie şi, pentru prima dată, România se evidenţiază cu câteva dosare specifice: agricultură si digital, urmate de energie si Marea Neagră.

Solicitarea Comisiei Europene privind Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă e simplă: nu ne comunicaţi ce faceţi mâine; schiţaţi viitorul la care vreţi să ajungeţi până în 2030 şi respectiv 2050, şi comunicaţi-ne unde vreţi să alocaţi banii. Singura condiţie e ca aproximativ jumătate din bani să fie investiţi în energie curată şi digitalizare. Provocarea e de partea noastră, însă, căci venim după un deceniu în care am schiţat doar ceea ce facem până la următoarele alegeri. E timpul să ridicăm ştacheta şi nivelul de ambiţie. E timpul pentru Romania Globala si pentru un Proiect European reintinerit, un RO Bruxelles 2.0.

România globală de acasă

Românii discută, şi acasă şi în străinătate, despre ceea ce a fost odată ţara noastră, despre „anii de glorie”, despre cum făceam lucrurile odată. Ei bine, momentul nostru de a face din nou lucruri măreţe a sosit. Doar că trebuie să le facem altfel. Iată de ce:

-            Spre deosebire de ţările OECD, România a rămas conceptual şi, în multe cazuri, tehnologic, la nivelul anilor 1980.

-            Spre deosebire de România de odată şi de competitorii globali cei mai agili ai zilelor noastre – de obicei din Asia, dar nu numai – România are un trend demografic care impune un anumit tip de susţinere socială, dar şi anumite tipare de investiţii în capitalul uman.

-            Spre deosebire de anii când România era între principialii actori de industrie grea din lume, acum suntem considerabil mai ... supli.

Avem un trend demografic şi de cunoaştere care ne ajută să fim mai agili; nu vom găsi mulţi români care nu sunt dispuşi să încerce lucruri noi – atâta vreme cât este creionat clar cum trebuie să arate lucrurile la final, versus să fim (în continuare) prinşi într-o tranziţie continuă. Avem o industrie şi, în general, o economie foarte antrenate să facă faţă schimbărilor rapide şi care sunt atente la ce se întâmplă atât la Bucureşti cât şi internaţional. Şi spre deosebire de alte ţări europene, nu avem asociaţii de reprezentare de interese ale diverselor industrii care să dorească să ţină lucrurile în loc, ci dimpotrivă, sunt foarte interesate să lucreze cu guvernul şi administraţiile locale pentru a spori competitivitatea României. Dacă mai adăugăm şi faptul că am putea şi noi să ne rescriem educaţia astfel încât să învăţăm că înainte de Hyperloop-ul lui Elon Musk românii şi-au creat propriul prototip (în urmă cu 50 de ani), că s-au produs maşini electrice înainte de Tesla, şamd, poate am câştiga curajul să intrăm din nou în cursa de competitivitate globală.

Reprezentarea intereselor şi viitorul european

O Românie renăscută, cu un etos de învingător, cu proiecte şi idei suficient de convingătoare care să merite negocieri cu Comisia Europeană pentru a face ceea ce vedem noi că este necesar pentru dezvoltarea ţării noastre, versus să mergem cu trendul, necesită şi o prezenţă şi un contant permanent la nivelul Bruxelles-ului, la nivelul influenţatorilor europeni şi globali şi, de ce nu, şi un pic de campanie de imagine.

Întreaga lume a fost şocată de întoarcerea feţei de la UE a Marii Britanii, şi de virajul naţionalist sau conservator al unor state membre UE; asta în timp ce România a rămas profund pro-europeană şi necontestatară timp de 15 ani. Însă pentru cine este atent, vedem că românii încep să dorească mai mult, iar asta se reflectă asupra susţinerii Uniunii şi ideii de a conlucra. Dacă planul de redresare şi rezilienţă nu aduce o viziune coerentă şi o cooperare reală cu UE şi cu celelalte state membre, România şi UE riscă o dezamăgire profundă – care se va vedea în opţiunile politice ale românilor.

Momentul de inflexiune pe care îl trăim necesită un leadership mai vizionar, care să ajute oamenii să înţeleagă de ce trebuie să mergem pe o nouă cale, versus să tot încercăm să reparăm ceea ce a fost în trecut. Şi în acelaşi timp, să comunicăm acest lucru partenerilor externi, pentru a înţelege de ce ne asumăm un parcurs cumva diferit faţă de media europeană – căci în prezent sunt prea puţine statele UE care înţeleg cu adevărat care sunt imperativele şi interesele României. Pentru cine lucrează în energie şi infrastructură, aceste aspecte sunt evidente. Pentru cine lucrează în digital în România este evident de ce avem nevoi şi priorităţi diferite decât alte state vesteuropene de exemplu. Dar aceste lucruri nu sunt traduse în conversaţii europene. Podcast-urile, editorialele, şi documentarele caselor de producţie europene vorbesc în continuare, ca în 2000, despre minorităţi, mână de lucru ieftină, etc. Este momentul să vorbim mai articulat şi mai agil.

Soluţia de criză este Reinventarea Europeana si Globala

Până în 2030 România trebuie să atingă anumite ţinte de sustenabilitate, autonomie tehnologică şi de resurse, de conectare a oamenilor şi comunităţilor; trebuie să inverseze degradarea mediului după 80 de ani de exploatare intensivă şi trebuie să-şi restructureze oraşele şi comunităţile.

Asta în timp ce vom rămâne unul dintre cele mai bune locuri de pe glob în termeni de calitate a agriculturii, printre puţinele state care îşi vor permite luxul să aibă şi resurse energetice naturale dar şi regenerabile, care beneficiază deja de o infrastructură digitală suficientă pentru nevoile societăţii – deci unde mai trebuie adăugată doar componenta industrială.

Si toate acestea în timp ce populaţia prezentă în ţară va ajunge undeva la 16 milioane.

Asta înseamnă că avem nevoie de o mai mică amprentă umană asupra teritoriului naţional – putem construi oraşe noi, conectate şi eficiente. Putem reorganiza distribuţia teritorială a magistralelor energetice şi a amplasamentului industriilor. Putem consolida centrele ştiinţifice şi de inovaţie mai eficient şi mai interesant pentru cooperările internaţionale. Putem să ne reinventăm la costuri minime într-un moment în care comunitatea internaţională ne cere să le oferim o viziune pentru care să ne dea finanţele şi tehnologia necesare. Dar pentru asta avem nevoie de bani si de gandirea bugetelor in sistem de expansiune externa.

Dincolo de Europa există un întreg ecosistem global de finanţare, inovaţie, tehnologii şi comerţ care caută, în contextul post-Covid-19, unde să ridice noi industrii, unde să finanţeze noi start-up-uri, unde să plaseze bani în şi din fonduri de pensii. Toate acestea înseamnă perspectiva unei creşteri exponenţiale – dacă le putem accesa. Iar pentru a le putea accesa, girul de credibilitate trece prin Bruxelles – unde merită acum investit într-o strategie de influenţare şi comunicare, unde să prezentăm România ca următoarului Singapore (pentru a da un exemplu de un brand global de succes) în care trebuie investit pe teritoriul UE.

***

Articol adaptat în limba română din cartea Global Europe and Global Romania as Crisis Solutions, care va fi publicată în 2021.