Bornă spaţială pentru România: 39 de ani de când Dumitru Prunariu a devenit primul român care a zburat în Cosmos

Bornă spaţială pentru România: 39 de ani de când Dumitru Prunariu a devenit primul român care a zburat în Cosmos

România celebrează la 14 mai ziua în care primul cosmonaut român a zburat în spaţiu. La 14 mai 1981, Dumitru Prunariu a călătorit în spaţiu marcând o bornă spaţială istorică.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru România, 14 mai 1981 este ziua istorică în care primul cosmonaut român, Dumitru Prunariu, a zburat în spaţiul cosmic, cu nava Soiuz–40.

Zborul a durat 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute. Prunariu a rămas singurul român care a călătorit în spaţiu. 

„14 mai 1981 - Primul zbor al unui cosmonaut român, Dumitru Prunariu, în spaţiul cosmic, cu nava Soiuz–40, Zborul a durat 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute, activitatea spaţială desfăşurându–se la bordul staţiei orbitale „Saliut 6". Generalul-locotenent (rez.) Dumitru Prunariu este singurul român care a călătorit în spaţiu“, a transmis Ministerul Apărării Naţionale. 

 

Istoria unei zile

 
În seara zilei de 14 mai 1981, doi cosmonauţi se deplasau într-un autobuz special către Platforma 17 a cosmodromului Baikonur din Kazahstan. La ora 20:16 şi 38 de secunde a Bucureştiului era lansată racheta purtătoare cu nava cosmică Soyuz-40. La bord se afla echipajul mixt româno-sovietic, format din colonelul Leonid Ivanovici Popov şi locotenentul-major pilot inginer Dumitru Prunariu, al 103-lea cosmonaut al lumii şi, la acea vreme, cel mai tânăr zburător în spaţiul cosmic, după Iuri Gagarin.
 
La 15 mai, Soyuz-40 s-a cuplat cu succes de complexul orbital Saliut-6 – Soyuz T-4, unde se aflau deja cosmonauţii sovietici Vladimir Kovalionok şi Victor Savinîh. „În momentul cuplării, în ochii lui Kovalionok se vedeau lacrimi – lacrimi de fericire. Sunt convins că aceste lacrimi nu fuseseră înscrise undeva în documentaţia de bord. Totul era omenesc“, îşi amintea Dumitru Prunariu întâlnirea din spaţiu, într-un documentar realizat, în epocă, de studiourile Sahia Film.
 
Primirea a fost, de asemenea, cât se poate de omenească şi tradiţională. Nou-veniţii au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare – desigur, respectând circumstanţele date: „Pâinea e sub formă de bucăţele mici, cât o înghiţitură, iar sarea are forma unei pilule, care pluteşte fără greutate“, continua şirul amintirilor cosmonautul român. Timp de o săptămână, cei patru cosmonauţi au lucrat la 22 de experimente ştiinţifice, au încercat să lărgească spectrul cunoştinţelor în domenii diverse: astrofizică, fizică nucleară, tehnologie cosmică, biologie, biomedicină şi medicină aeronautică.
 
În acest timp, complexul spaţial a înconjurat Pământul de 125 de ori, cu o viteză de 28.000 km/h. Cei patru cosmonauţi vedeau răsăritul de 16 ori în ceea ce convenţional se numeşte o zi pământeană şi tot de atâtea ori treceau prin variaţii de temperatură de la +150 de grade Celsius la -150 de grade. Într-o zi, în jurul orei 19.30-20.00, Saliut-6 se afla deasupra României. „Undeva la hotarul dintre zi şi noapte, când nava evolua deasupra Europei, căutam de fiecare dată să văd conturul natural al ţării mele. De acolo, de sus, mi-a sugerat imaginea unei pâini rumene de casă“, spunea Dumitru Prunariu. Nu există vreun român care să poată să-l contrazică.
 
Echipajul a revenit pe Pământ pe 22 mai. Misiunea Soyuz-40 se încheiase după 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute. Dumitru Prunariu şi Leonid Popov au fost decoraţi cu cele mai înalte ordine ale României şi Uniunii Sovietice. Au devenit eroi ai ţărilor lor. Dumitru Prunariu a devenit atunci o carte de vizită a României în lume. 
 
Reporterii „Weekend Adevărul“ au dorit să descopere, însă, omul din spatele eroului naţional. În acest interviu nu veţi afla cum se vede Pământul din spaţiul cosmic. Am vorbit cu Dumitru Prunariu despre pasiunile sale din copilărie, despre episoadele tragi-comice trăite în regimul comunist şi, nu în ultimul rând, despre importanţa de a fi om de ştiinţă într-o lume absorbită de succesul facil.

 
„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Braşov. Cum vă amintiţi oraşul, oamenii, locurile copilăriei?
Dumitru Prunariu: M-am născut în Braşov, care pe vremea aceea se numea încă oraşul Stalin – şi Stalin încă mai trăia. Era un oraş curat, frumos, cu oameni care parcă se cunoşteau dintotdeauna unii cu alţii. Când mergeai pe stradă, din politeţe, te salutai cu oricine – măcar dădeai din cap sau spuneai „Bună ziua“ –, ceea ce rar se mai întâmplă acum într-un oraş mare. Şi ce ţin minte bine este că pe Tâmpa se plantaseră copaci cu culori ale frunzelor diferite şi din ei era scris „Oraşul Stalin“. Desigur, după ce a murit Stalin şi am reuşit şi noi să ne eliberăm de dominaţia sovietică, s-au replantat copacii de pe Tâmpa, iar „Oraşul Stalin“ a dispărut.
 
Cum să tragi chiulul cu metodă
Dar în copilărie, eraţi un elev cuminte sau îndrăzneaţi şi să chiuliţi de la şcoală?
Eram foarte bun la învăţătură, în elementară şi generală am luat numai premiul întâi, apoi la liceu am luat premiul trei – era ceva! Dar bineînţeles că am mai şi chiulit. Ce elev nu a chiulit niciodată?! Dar o făceam oarecum organizat, în sensul că nu îmi permiteam să lipsesc pur şi simplu şi să încasez absenţe. Dar abia la liceu am reuşit să chiulesc de câteva ori, pentru că în şcoala elementară nu îmi permiteam. Învăţătoarea era foarte bună prietenă cu mama mea, care ştia absolut tot ce se întâmpla la şcoală. Mama era cadru didactic la una dintre şcolile din cartier, unde învăţam şi eu. De asemenea, în şcoala generală, mama se împrietenise cu toate profesoarele, cu dirigintele – aveau subiecte comune de discutat – şi, în plus, blocul meu se afla la 50 de metri de şcoală. Voiam, nu voiam, eram urmărit, dus-întors. Dar la liceu am mai tras chiulul. Eram mai departe de casă şi deja eram mare, nu mai avea cine să mă supravegheze. Mergeam la asistenta medicală de la cabinetul şcolii şi îi ceream câte-o scutire medicală pentru tot felul de afecţiuni fictive. Întâmplător, acea asistentă era o rudă îndepărtată de-a mea, un fel de verişoară de-a treia, şi avea câţiva elevi favoriţi: pe mine şi încă vreo doi colegi. Ne dădea scutiri atunci când doream, dar o făcea în aşa fel încât să fie foarte veridică, chiar să se interpreteze că ba am răcit, ba am păţit cine-ştie-ce altceva.
 
O cofetărie, o bere Caramel
Şi ce făceaţi în timpul în care nu eraţi la şcoală? Cum vă distraţi?
Mergeam să ne plimbăm prin centru, mergeam pe la câte-o cofetărie, chiar beam câte-o bere Caramel. Pe atunci, berea Caramel avea 2% alcool şi era gustoasă. Spuneam: „Băieţi, orele acestea sunt plicticoase!“, şi mergeam în oraş. Erau ore care nu ne interesau în mod deosebit pentru că fiecare ştia ce carieră urmează să aibă.
 
Vă preocupa cariera încă din liceu? La ce vă gândeaţi?
Eu îmi proiectasem să merg la o facultate tehnică. Deci fizica şi matematica mă interesau în primul rând. La începutul liceului, a-ţi proiecta cariera însemna orientarea către un domeniu. Nu ştiam exact ce voi face în acel domeniu de activitate. Tatăl meu era inginer şi când eram mic îl vedeam cum îşi desenează planşele tehnice acasă, până seara târziu de multe ori. El a terminat facultatea când eu aveam 5 sau 6 ani. Oricum, matematica şi fizica mi-au plăcut foarte mult şi aveam note maxime. Chiar mergeam la olimpiadele de matematică şi fizică. Spuneam că voi face o facultate tehnică şi voi deveni inginer. Ce fel de inginer am definit mai târziu. M-am orientat spre aviaţie prin clasa a XI-a, cred. Pentru că în clasa a XII-a eram deja convins că trebuie să mă duc la aviaţie, să zbor.
 
„Pileam, făceam chei, interesant şi-asta“
Cum de v-aţi orientat, totuşi, către aeromodelism la Clubul Pionierilor din Braşov?
Aeromodelismul mi-a satisfăcut nişte trăiri interioare, aş putea spune. În clasa a IV-a, părinţii mă înscriseseră la cercul de mecanică în cadrul Palatului Pionierilor din Braşov. Tata – inginer mecanic, hai şi băiatul la mecanică, învaţă şi el cum se prelucrează metalul. Pileam, făceam chei... Interesant şi acest lucru. Dar lângă cercul de mecanică era cercul de aeromodele. Ieşeam să ne uităm ce fac copiii de acolo şi era mult mai interesant decât ce făceam noi la pilă. În anul următor m-am înscris necondiţionat la cercul de aeromodele. Eram fascinat de modul în care finisam baghetele, le îmbinam, le lipeam, împânzeam cu hârtie foarte fină, specială, aripile lor şi după aceea, când le dădeam drumul în zbor, pluteau frumos în aer. Toată această activitate mi-a creat o oarecare fascinaţie pentru domeniu. În afară de asta, trăind în Braşov şi uitându-mă tot timpul pe cer, unde se intersectau multe linii aeriene, vedeam toată ziua avioane. Şi începeam să mă întreb: „Cum zboară? Ce-o fi înăuntru? De ce arată aşa mici?“. La început nu ştiam de ce sunt aşa mici pe cer, după aceea am învăţat ce înseamnă perspectiva. Toate acestea au fundamentat o tendinţă în activitatea mea: m-au orientat spre aviaţie şi spre zbor, în general.

 
Importanţa de a fi pionier
Eraţi bucuros că sunteţi pionier? Însemna ceva această calitate pentru un elev?
Era o chestie comun acceptată, pentru că toată lumea făcea acest lucru. Nu aveai de ce să spui: „Nu vreau să fiu pionier“. Un elev pionier era echivalent cu fruntaş la învăţătură, cu un elev deosebit, cu un elev care are rezultate foarte bune în mai multe domenii. Aşa cum, mai departe, a deveni UTC-ist sau membru de partid intra în cursul normal al lucrurilor. Dacă nu erai, atunci începeai să fii blamat de instituţiile oficiale ale statului. Dacă erai, totul trecea ca şi când n-ar exista, se spunea „e bine, are orientare bună“, nu conta exact ce e în capul tău, dacă eşti sau nu de acord cu sistemul. Dacă voiai să progresezi, dacă voiai să ajungi undeva, să avansezi într-o funcţie, trebuia să se bifeze că eşti membru de partid. Aproape toţi erau. Pentru că nu implica, de fapt, obligaţii politice. Revenind la pionieri: mi-aduc aminte de perioada de pionierie, pentru că în cadrul acestei structuri erau organizate multe cercuri extraşcolare. Casele Pionierilor erau nişte cluburi în care mergeam şi învăţam o grămadă de lucruri dintr-o multitudine de tipuri de activitate. Aşa cum după ’90 s-au organizat cercetaşii, dar cu un anumit specific, aşa erau organizaţi înainte pionierii. Şi-mi aduc aminte de la un unchi de-al meu care a prins perioada dinainte de război (n.r. – Al Doilea Război Mondial), că-mi povestea cum el a fost străjer. Aşa era toată lumea atunci.
 
Pionieratul acesta a fost determinant pentru alegerea profesională sau a fost, în fond, o hotărâre calculată, raţională?
A fost un proces întreg care s-a petrecut şi s-a implementat încet-î ncet încă din copilărie până la vârsta admiterii la facultate. Mie mi-a plăcut mult zborul. Am făcut aeromodelism când eram în şcoala generală, apoi am continuat în liceu. Orientarea spre aviaţie era oarecum determinată. Nu ştiam, însă, cum să abordez acest lucru din punctul de vedere al instituţiei de învăţământ. Şi m-am gândit că trebuie să găsesc acea instituţie care va satisface profesional orientările mele. Mi-aduc aminte că am făcut rost de un ghid de admitere în învăţământul superior, unde erau trecute toate universităţile din ţară şi facultăţile lor, fiecare cu mici descrieri. L-am citit de la cap la coadă. Am găsit un singur loc unde se pomenea ceva de aviaţie. Era Institutul Politehnic din Bucureşti, Facultatea de Mecanică, secţia Aeronave. Am zis: „Aeronave? Foarte bine, acolo trebuie să mă duc“.
 
Dezamăgirea de la Aviaţie
Părinţii v-au susţinut în această alegere?
Părinţii erau aproape convinşi că voi da la o facultate în Braşov, unde exista o Politehnică dezvoltată. Mă orientau spre tehnologia construcţiilor de maşini, spre electrotehnică. Mie îmi intrase deja aviaţia în minte şi GPS-ul meu îmi arăta clar direcţia. Am insistat pe lângă ei: „Eu nu vreau asta. Eu vreau numai aviaţie!“. Desigur, când am ales facultatea, eram absolut convins că învăţ şi să pilotez avioane, nu numai să construiesc avioane. Luam prin similitudine Facultatea de Transporturi Auto, unde studenţii, pe lângă faptul că învăţau să construiască maşini, în anul III îşi luau permis de conducere. Dezamăgirea a fost mare când am intrat la facultate şi am aflat că nici pe departe nu zburăm, ci numai construim avioane. Dar am avut şansa în facultate să mă înscriu la Aeroclubul României şi să încep zborul ca pilot sportiv la Clinceni, după aceea să continui la Braşov. 
 

„Românii aveau nevoie de un alt fel de erou“

V-aţi petrecut adolescenţa într-o perioadă de relativă liberalizare în logica politică din România. Ce reviste, ce cărţi vă interesau?
Se traduceau foarte multe cărţi. În perioada aceea, citeam în primul rând romane de aventuri, cărţi science-fiction. Cumpăram „L’Humanité Dimanche“, care atunci era singurul ziar în limba franceză care se găsea. Mult mai târziu am aflat că era editat de un partid de stânga din Franţa. Dar era un ziar străin şi era o fascinaţie, totuşi, să citeşti în altă limbă ce se întâmplă în altă ţară. Nu că simţeam lipsa unor informaţii, pentru că atunci când nu ştii că există, nu le simţi lipsa. Noi nu mai ştiam exact ce există în alte părţi în lume. Televiziunea ne arăta strict ce se dorea să ştim. Ba chiar în ultimii ani ai lui Ceauşescu, din două ore de program la TVR1, o oră şi jumătate era numai cu Ceauşescu. Lumea era sătulă. Poate de aceea, pe fondul zborului meu în spaţiul cosmic, lumea m-a primit extrem de afectuos, extrem de călduros peste tot: le trebuia şi un alt fel de erou. Erau sătui de acel erou politic, aveau nevoie de un erou ştiinţific, unul care a făcut ceva deosebit într-un domeniu de activitate şi atât. Acela eram eu. Poate de aceea, puţin mai târziu, am aflat de la Alexandru Stark, realizatorul de emisiuni de la TVR, că Televiziunea a primit interdicţie de a mă arăta la televizor.
 
„Băi, băieţi, mai puţin cu Prunariu!“
A fost chiar o interdicţie clară?
S-a transmis verbal de la CC (n.r. – Comitetul Central al Partidului Comunist Român) prin telefon. Nu a apărut nimic scris, nu există nicio dovadă în acest sens. Dar Alexandru Stark, care era destul de mare în Televiziune, mi-a spus imediat după ’90: „Măi, Dorine, uite cum a fost... Noi am primit un telefon de sus şi ni s-a spus: «Băi, băieţi, mai puţin cu Prunariu, că noi avem un singur erou în ţara asta şi trebuie să-l prezentăm în primul rând pe el»“. Au înţeles toţi despre ce era vorba şi de-atunci nu m-au mai arătat la televizor. Apăream numai în revistele de profil şi, secundar, în ziare. În revista „Ştiinţă şi tehnică“ am avut o rubrică o perioadă lungă, dar publicaţia se adresa doar unei categorii de oameni, nu era pentru publicul larg.

 
Aveţi vreo idee dacă această interdicţie a venit direct de la Ceauşeşti? Sau era o urmare a excesului de zel al nomenclaturiştilor?
Vizavi de Ceauşescu, a existat întotdeauna un exces de zel din partea celor care lucrau nemijlocit cu el. Decizia a venit de la Secţia Propagandă a Comitetului Central al partidului. Acolo erau Popescu-„Dumnezeu“ şi Eugen Florescu. Tot Eugen Florescu ne-a explicat de ce se publică prima carte despre zborul nostru cosmic fără nicio fotografie.
 
De ce? 
Am decis alături de Alexandru Stark să scoatem o carte, „La cinci minute după cosmos“, în 1981, în care el să spună ce nu puteam să spun eu, eu să spun ce nu putea să spună el, aşa încât să iasă un dialog care să fie bine receptat de public. Pentru a putea scoate cartea, Stark a primit această indicaţie: „Vedeţi că trebuie să reflectaţi corespunzător şi personalitatea tovarăşului“. Undeva, într-o frază, voalat, pentru că nu se putea spune nu, a prins el o chestie cu mulţumiri partidului. Alexandru Stark era foarte deştept şi ştia să le prindă fără să fie strident. Dar Eugen Florescu ne-a explicat următorul lucru: „Ştiţi, băieţi“ – noi am vrut să publicăm mai multe fotografii – „în cartea aceasta trebuie neapărat să apară fotografia cu Prunariu şi tovarăşul când îi înmânează Steaua de erou şi îl felicită“. Foarte bine, băgaţi-o!, e o realitate. „Dar, ştiţi, dacă îl băgăm pe Ceauşescu, atunci trebuie să-l băgăm şi pe Brejnev, că i-a dat titlul de erou al Uniunii Sovietice.“ Foarte bine, băgaţi-l şi pe el. Noi, dezinvolţi! „Da, dar, ştiţi, tovarăşului nu i-ar plăcea“ – nu că nu-i place şi ne-a dat indicaţie – „să apară Brejnev într-o carte în România.“ Bun, scoateţi-l! „Dar dacă nu-l punem pe Brejnev se supără ruşii.“ Care-i logica? „Atunci ar trebui să nu-l punem nici pe tovarăşu’, dar dacă nu-l punem pe el, atunci nu putem pune nicio fotografie.“ Astfel a apărut acea carte fără nicio fotografie, tocmai pentru a nu-l ofensa pe tovarăşu’ că-l punem pe Brejnev, dar nici pe ruşi că nu-l punem pe Brejnev.

 

„E ilegal să ai o proprietate pe o altă planetă“

Dumneavoastră sunteţi ofiţer în Armată. Ce aţi făcut la Revoluţie?
La Revoluţie eram ofiţer în cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare. Eram maior. Ţin minte şi acum: pe data de 17 decembrie am primit un telefon acasă, cu alarmă – se făceau exerciţii de alarmă din când în când – şi mi s-a dat codul pentru alarmă de luptă reală. Niciodată nu ni se dăduse acel cod şi am întrebat-o pe centralistă: „Nu e vreo eroare?“. Ea îmi răspunde: „Tovarăşu’ maior, aţi primit codul cutare“. Asta însemna că în două ore trebuia să ne prezentăm la unitatea militară. Am luat maşina mea personală, ca să ajung mai repede şi m-am prezentat la Comandamentul Aviaţiei Militare la Bucureşti. Era deja seara târziu în data de 17 decembrie. Ne-am dus în birou şi aşteptam. Nu ştiam absolut nimic: ce se întâmplă, unde, cum se întâmplă. Ni s-a spus: „Vă duceţi la depozitul de armament şi vă luaţi armele. Acolo aşteptaţi“. Mi-am zis: hopa, e groasă! Pe de altă parte, ne întrebam: „Ne-a atacat Vestul?“. Noi eram pregătiţi în Pactul de la Varşovia că numai Vestul ne poate ataca. S-a spus: „Nu se ştie nimic“. Eu adusesem un radio de acasă şi am început să căutăm posturi, să aflăm ce se întâmplă. Mi-aduc aminte că în zilele acelea, până în 22 decembrie, nu am mai fost lăsaţi să plecăm acasă. Am fost încartiruiţi acolo. Am dat o fugă neoficială până acasă, cu aprobarea comandantului, pentru că aveam copiii mici – aveau 12-13 ani – şi soţia era într-o delegaţie în Uniunea Sovietică. M-am dus să-i aşez în tren să plece la părinţii mei la Braşov, măcar să nu stea singuri acasă. Abia după aceea am aflat că sunt mişcări mari la Timişoara, că e un fel de revoluţie. Am căutat Europa Liberă – stăteam în birou şi ascultam încet Europa Liberă, şi-acolo erau foarte multe relatări despre ce se întâmplă în ţară –, mai venea ofiţerul de contrainformaţii: „Ce faceţi? Ce ascultaţi?“, mutam repede pe România: „Ascultăm postul de România“.
 
Ce a determinat schimbarea atitudinii Armatei în zilele acelea?
Moartea generalului Milea. Toată lumea îl ştia ca pe un personaj hotărât, foarte dedicat cauzei lui şi a poporului – adică a omului de rând, pentru că provenea dintr-o familie săracă. În momentul în care s-a spus: „S-a sinucis şi este trădător şi este duşman al poporului“, toată Armata, cunoscându-l, s-a gândit: „A, dacă cineva spune asta despre Milea înseamnă că noi trebuie să fim împotriva acelui cineva pentru că noi ştim cine a fost Milea“. Şi atunci, toată lumea s-a întors şi a înţeles că, de fapt, Ceauşescu trebuia să plece.
 
 

1981: Unica odisee spaţială românească

Numele: Dumitru Dorin Prunariu
Data şi locul naşterii: 27 septembrie 1952, Braşov
Starea civilă: căsătorit, are doi băieţi
Studiile şi cariera:
A absolvit Liceul de Matematică-Fizică nr. 1 din Braşov în 1971 şi şi-a continuat studiile superioare la Facultatea de Inginerie - Aerospaţială din cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti.
În perioada 1976-1977, după finalizarea studiilor universitare, a fost inginer stagiar la Întreprinderea Aeronautică Română (IAR) din Ghimbav.
Pe 1 ianuarie 1978, Dumitru Dorin Prunariu a fost selecţionat ca membru al grupului de pregătire a cosmonauţilor din cadrul Misiunii Spaţiale Româno-Sovietice Intercosmos. Pe 14 mai 1981, Dumitru Prunariu şi cosmonautul rus Leonid Popov, începeau misiunea spaţială, la bordul navei cosmice Soiuz-40. A petrecut 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute în spaţiul cosmic, pe staţia orbitală Saliut-6.
În perioada 1990-1991 a fost subsecretar de stat şi şef al Departamentului Aviaţiei Civile din cadrul Ministerului Transporturilor.
Din 1992 reprezintă Guvernul României la sesiunile Comitetului ONU pentru explorarea în Scopuri Paşnice a Spaţiului Extraatmosferic (COPUOS), iar din 1993 este reprezentantul permanent al Asociaţiei Exploratorilor Spaţiului Cosmic la sesiunile acestui organism ONU, al cărui preşedinte a fost în perioada iunie 2010-iunie 2012.
În perioada mai 2004-mai 2005 a fost ambasador al României în Federaţia Rusă.
Distincţii:
În 1981, după încheierea misiunii spaţiale, a primit titlul de onoare de „Erou al Republicii Socialiste România“, precum şi ordinele sovietice de „Erou al URSS“ şi „Steaua de Aur“.
În 1982 a devenit membru al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, care i-a oferit medalia „Iuri Gagarin“.
În 1984 a fost decorat cu medalia de aur „Hermann Oberth“.
Pe 1 decembrie 2000 i s-a oferit de către preşedintele României Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Mare Ofiţer.
Din decembrie 2011 este membru de onoare al Academiei Române.
Locuieşte în: Bucureşti 
I-aţi cunoscut pe Brejnev, Putin şi Medvedev, mai ales că aţi fost şi ambasador al României la Moscova. Spuneţi-ne cum aţi perceput că se schimbă leadershipul rusesc de la un regim la altul.
Odată am avut o discuţie cu un politician rus pe care l-am întâlnit în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La un moment dat, îi zic: „În sfârşit, s-a schimbat şi Rusia, nu mai e sub partidul comunist, e democrată...“. S-a uitat la mine şi zice: „Tu chiar crezi că e o mare diferenţă între perioada ţaristă, comunistă şi cea de acum?“. „Oricum, e altă societate.“ Îmi răspunde: „Nu, poporul rus, prin natura lui, are nevoie de un ţar. Ţarul acela, indiferent dacă e din perioada imperială, din cea comunistă sau din cea de astăzi, trebuie să dicteze. Şi atunci poporul simte că e condus de o mână sigură“. Deci ierarhia e foarte bine stabilită: cineva dictează de sus şi poporul execută. Sigur că toate deschiderile acestea internaţionale produc şi alte orientări, există şi o opoziţie în Federaţia Rusă. Numai că opoziţia este atât de diminuată şi controlată, într-un fel, încât nu se face auzită.
 
De ce s-ar apropia, domnule Prunariu, un tânăr de de ştiinţele exacte, care nu sunt tocmai uşoare, care necesită cam multă muncă.
O societate nu poate să se dezvolte fără ştiinţă, industrie, economie. Nu poate să funcţioneze numai cu turism şi sisteme bancare, ci trebuie să producă ceva, şi să exporte acel produs şi să beneficieze de pe urma lui. În aceste condiţii, pentru ca societatea să se dezvolte, este nevoie de oameni care să abordeze domeniul ştiinţific, tehnic. Pe de altă parte, ai o satisfacţie personală atunci când proiectezi singur un avion, un satelit, îl vezi că zboară, îl vezi că transmite informaţii, că acele date pot fi prelucrate şi utilizate într-un spectru foarte larg de domenii. În afară de aceasta, sunt tineri chiar pasionaţi de matematică, de fizică, dar important e cum li se predă la şcoală. Pentru că dacă sunt tratate ca materii de categoria a doua, a treia şi nu se insuflă o dragoste pentru ele, aşa cum am primit eu, de exemplu, atunci sigur că se orientează spre alte domenii şi spun: „A, matematica e foarte complicată“. Este aşa numai dacă n-ai luat-o sistematic, în aşa fel încât să o înţelegi. Avem atâţia olimpici la matematică, la fizică, la astronomie, sunt olimpici internaţionali care se duc la NASA, câştigă concursuri, pentru că au îndrăgit domeniul, le-a fost predat adecvat şi după aceea au găsit satisfacţie în ceea ce fac.  

 
„Excursiile pe Marte sunt o utopie“
În ultimii ani au început să apară diverse afaceri cu spaţiul extraterestru. De pildă, se cumpără pământ pe Lună şi se vând excursii pe Marte. Aţi fi moşier pe Lună?
(Râde) Nu vreau să tai entuziasmul şi elanul tinerilor, dar „vândutul“ de pământ pe Lună, pe Marte, pe Venus este mai mult un business cu diplome şi cu nişte „acte de proprietate“ care sunt doar frumoase de arătat prietenilor, de lăudat: „Ştii, am pământ pe Marte“. Adică acolo, atât de departe, nu o să ajung niciodată să pun piciorul pe el, dar eu îl am. În acelaşi timp, conform tratatelor internaţionale, este ilegal să deţii o proprietate pe o altă planetă. În Tratatul Spaţiului Cosmic din 1967 este scris clar şi agreat de toate statele lumii că spaţiul din afara Pământului intră în domeniul internaţional. Corpurile cereşti nu pot fi însuşite de o anumită entitate, aparţin întregii omeniri. Cel care a făcut acea afacere cu pământ pe Lună s-a prevalat de o reglementare americană care spune că, dacă soliciţi o proprietate, pretinzi că e ta şi nimeni nu spune altfel timp de trei ani înseamnă că devine proprietatea ta. A luat legea americană, care se aplică intern, a externalizat-o la nivelul unor corpuri cereşti care ţin de legislaţia internaţională. Sigur, nimeni nu s-a dus acolo să bată ţăruşul: „Nimeni nu intră aici că e pământul meu“. Cât despre călătoriile pe Marte, sunt o utopie, de fapt. Sunt mulţi entuziaşti, însă e discutabil numai faptul că pretinzi că vei trimite oameni one way (n.r. – pe un sigur drum), să moară pe acea planetă, în nişte condiţii care nu sunt bine cunoscute, nu sunt bine studiate – pentru că tot ce s-a făcut şi s-a propus în acel proiect, Mars One, sunt în majoritate chestiuni teoretice. Deci nu este etic să trimiţi oameni pe un drum şi să nu le dai nicio altă şansă să revină pe planeta unde s-au născut, pentru că poate, la un moment dat, ajungând acolo – dacă ajung! – vor spune: „Nu-mi place, vreau acasă“.
 
Aţi văzut „2001: A Space Odyssey?“
Bineînţeles, cum să-l ratez.
 
S-au făcut mai multe filme care abordează zborul oamenilor în spaţiul cosmic. „Interstellar“ este cel mai recent, despre care s-a vorbit mai mult. Cum vedeţi dumneavoastră aceste filme?
„Interstellar“ este un film profund ştiinţific, dar realizarea tehnică este puţin îndoielnică. Filmul „Gravity“, în schimb, a fost mult mai bine realizat din punct de vedere tehnic. Corespunde la detaliu cu tot ce există în spaţiul cosmic. Însă povestea este fantezistă, modul în care sunt prezentate deşeurile cosmice e puţin fantezist. Nu că nu se întâmplă aşa ceva, dar nu la volumul care a fost băgat în film.
 
Dar care este relaţia unui om de ştiinţă cu Dumnezeu?
Nu pot să spun că una o determină pe cealaltă. Sunt lucruri pe care le percepi în planuri diferite. Partea ştiinţifică poate să fie pe fondul credinţei în Dumnezeu. Credinţa poate să nu aibă nimic de-a face cu profesia ta. Dumnezeu e în sufletul fiecăruia şi noi suntem o părticică de Dumnezeu şi atâta timp cât avem viaţă, purtăm cu noi această părticică. Asta e un dat, un lucru venit din genetica noastră.
 
Pentru dumneavoastră, are o semnificaţie aparte faptul că e Mercur retrograd.
Serios? Aşa e?
 
Păi, dumneavoastră ştiţi. Nu vă citiţi horoscopul dimineaţa? Cum se spune, credeţi în stele?
Nu întotdeauna, dar uneori mă distrează. Nu îi acord atenţie, e o chestie de curiozitate, pur şi simplu: ia să văd ce spune şi ce mi se întâmplă. Nu cred în horoscop, doar constat ca un fapt divers.
 

Pe aceeaşi temă: 

Dumitru Prunariu, despre izolarea în spaţiul cosmic: „La bordul staţiei orbitale, orice virus poate să se dezvolte diferit“ VIDEO

VIDEO Cosmonautul Dumitru Prunariu, în centrul unui miniserial animat online

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările