Alina Mungiu-Pippidi: Ce dovedeşte moartea lui Bogdan Stanoevici

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi
Alina Mungiu-Pippidi

Orice om care poate îmbolnăvi pe altul îşi pierde libertatea de a decide asupra măştii sau vaccinului. Asta e condiţia umană, nu decizia vreunui guvern.

Moartea nu e niciodată uşor de înţeles pentru oameni, dar există două feluri deosebite de morţi. Morţi care dovedesc ceva şi morţi care nu dovedesc nimic. Absurdul condiţiei umane nu face parte în general din inventarul utilităţilor pedagogice. Adevărat o fi, dar nu e util, sau fiecare sinucigaş ştie mai mult decît restul lumii şi trage cele mai logice concluzii. Dar moartea aşa de polemizată a actorului politician Bogdan Stanoevici merită discutată. E o moarte care, după părerea mea, dovedeşte ceva.

Dl. Stanoevici a murit într-o secţie de terapie intensivă după ce a contractat COVID. E remarcabil că a ţinut teorii contra măştii şi a luat parte la evenimente publice fără mască în acest an, atît era de convins că: 1. masca nu serveşte, şi 2. nu ne putem lipsi de a ţine conferinţe de presă şi a întîlni fizic alţi oameni nici măcar în aceste timpuri. Aceste activităţi sociale nu pot fi catalogate ca indispensabile pentru terţe persoane, cum, de exemplu, un chirurg nu poate evita contactul că trebuie să opereze chiar în timpul unei pandemii, deci interacţionează cu echipa şi pacienţii. Îi erau, evident, indispensabile doar lui.

E o mare dezbatere de ce a murit de fapt dl. Stanoevici, de COVID sau de un bacil gram negativ contractat în secţia de terapie intensivă? Sigur, după cum am mai scris, asta e enorma problemă a României, rata de supravieţuire e catastrofică în vechile secţii de terapie intensivă (nu doar arşii, care sunt susceptibili la cele mai banale infecţii, nici operaţii cu imunitate normală), trebuiau demult arse şi reconstruite (în spitalele noi nu e aceeaşi situaţie). În Germania două treimi din bolnavii de corona sunt recuperaţi din terapie intensivă, din România nu se recuperează aproape nimeni din spitalele publice vechi dacă ajunge la ATI, conform cifrelor oficiale. Ştim că asta trebuie făcut, şi mai ştim că nu se poate face fără un efort financiar şi organizatoric masiv. Cine ştie, cînd noul ministru al Sănătăţii va termina de pozat pentru documentare va lua înapoi vorba partidului său că nu finanţarea e problema Sănătăţii şi se vor pune pe treabă.

Dar, la drept vorbind, ce e semnificativ în moartea lui Stanoevici nu e asta – sau sunt mii de alte morţi care dovedesc acelaşi lucru. Stanoevici nu ajungea la ATI dacă nu contracta COVID, deci indiferent de cauza finală a morţii faptul că nu a reuşit să prevină infecţia e ce a dus la moartea lui. Atitudinea lui şi moartea lui sunt astfel indisolubil legate, şi se pune întrebarea dacă merită să moară cineva pentru a lua parte la conferinţe de presă şi a nu purta măşti de protecţie. Comparaţi cu lista, cu totul selectivă, publicată de marele jurnal medical Lancet cu medici morţi luptînd în prima linie a COVID-19, aici. Aceste personaje, de la un doctor de 70 de ani din Yemen, la tînărul doctor chinez care a plătit cu viaţa avertismentul dat autorităţilor, la o rezidentă de 28 de ani din Alcazar, Spania par a avea biografii cu sens, deşi orice moarte e absurdă. Ei se adaugă unei extraordinare liste de medici care şi-au autoadministrat germeni de tot felul şi s-au lăsat muşcaţi de ţînţari şi alte animale ca să descopere mecanismul unor boli sau să identifice leacul. Nu doar în secolul XIX au existat asemenea oameni, ale căror frumoase portrete le puteţi vedea pe frizele de la London School of Hygiene & Tropical Medicine, unde 23 de pionieri ai sănătăţii publice şi bolilor tropicale au fost imortalizaţi cînd s-a construit universitatea în 1929.

Dar şi în zilele noastre. Nu mai departe de 1984, dr Barry Marshall, un savant australian, a ingerat o bacterie ca să arate că aceasta e cauza principală a gastritei şi ulcerului peptic, nu stresul, s-a îmbolăvit şi după aceea a experimentat tratamentul pe el însuşi (premiul Nobel în 2005). În 1986 Daniel Zagury şi-a testat vaccinul contra SIDA pe el însuşi. Zeci de medici voluntari au murit în Guinea şi alte ţări africane pînă cînd un vaccin neaprobat (avea doar studii pe animale) s-a administrat miilor de bolnavi şi tuturor contactelor lor (inclusiv doctorii). Ebola, cauzată tot de un virus, e mai puţin contagioasă decît COVID 19, dar rata fatalităţii, care e sub 5% la COVID e între 50 şi 90 la sută la Ebola. Vaccinul a salvat pe toată lumea: a primit aprobare după, în decembrie 2019, practic campania de vaccinare fiind echivalată cu studiul clinic.

Nu l-am cunoscut pe dl. Stanoevici, am auzit că tot candida la preşedinţie, dar desigur regret moartea lui, ca orice moarte. Dar nu mă pot opri să compar.

Lumea în care trăim nu e doar una în care diverşi veleitari vor să ţină conferinţe de presă, să fie demnitari şi miniştri, sau să nu plece de la Casa Albă nici cînd pierd alegerile, ci una în care tineri absolvenţi de medicină voluntarizează la Medici fără frontiere deşi ştiu riscurile, muncesc zile şi nopţi neplătite ca să creze vaccinuri – cu mare succes, îngrijesc oameni cu riscul de a se contamina chiar ei, şi aşa mai departe. Moartea trebuie interpretată ca parte a vieţii. Există vieţi care reabilitează sensul existenţei pentru mai mult decît o persoană. Dacă nu le recunoaştem, dacă nu le emulăm, dacă facem eroi din luptătorii contra igienei publice, şi nu din eroii sănătăţii publice, cu care avem norocul să fim contemporani, sensul colectiv al existenţei noastre ca naţiune e mult diminuat.

E trist să auzi că românii fac mofturi să se vaccineze, cînd orice vaccinare e o fracţiune din impactul pe care l-ar avea boala. E jalnic să auzi că unii francezi resping vaccinarea ca să-şi pedepsească clasa politică. Toţi aceşti oameni nu ar trebui decît să mulţumească în genunchi cui a creat vaccinurile astea şi celor care prin generaţii de sacrificii au convins statele că trebuie să plătească pentru sănătate, care în materie de epidemii e supremul bun public. Nu un bun privat, asupra căruia ai decizie proprie, ca la alte boli, sau la sinucidere. Orice om care poate îmbolnăvi pe altul îşi pierde libertatea de a decide asupra măştii sau vaccinului. Asta e condiţia umană, nu decizia vreunui guvern. Admiratorii atitudinii dlui Stanoevici au acum ocazia de a înţelege şi de a se converti înainte de a mai face alte victime sau a se alătura lungului şir de oameni au o moarte la fel de absurdă ca şi viaţa pe care au dus-o.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite