Interpretînd legi, documente, situaţii, potrivit propriilor valori intelectuale şi morale, uneori şi cu har stilistic, autorii dezbaterii, domnii Andrei Pleşu, Eugen Simion şi Basarab Nicolescu, pe de o parte, şi domnii Alexandru Florian şi Radu Ioanid, pe de altă parte, ne aşază nesperat într-o normalitate a dialogului public, chiar în jurul unor subiecte discordante.

O reverenţă, deci. În subiectele controversate, cordialitatea intelectualilor e în sine un mesaj şi premisa că desluşirea va fi posibilă.

Ziarul „Weekend Adevărul” a publicat pe larg acestă dezbatere, în paginile sale din 5 februarie 2016, precum şi pe platforma de bloguri. Cum arată această dezbatere pe forum şi pe reţelele sociale?

Cu platoşa anonimatului la vedere, dezinhibiţia din comentarii e aproape totală. Sigur că există moderatori de forum (să-i plîngem) şi sigur că există şi filtrul personal al cititorilor care pot avea (sau nu) discernămînt în a trece cu vederea elucubraţiile şi în a lua în seamă punctele de vedere pertinente, uneori adevărate pepite de idei care aprofundează dezbaterea. E cazul deci să fac o reverenţă şi în faţa acestora din urmă, pe care nu-i cunosc defel, comentatori care se „protejează“ sub nume de împrumut precum Sertorius, Marcus, Vînătorul, Keppler şi mulţi alţii (puteţi verifica, nu suntem întotdeauna de acord, dar le apreciez adeseori curtoazia, punerea comentariilor într-o logică argumentativă, reactivitatea utilă în dezbatere).

Numai că nici filtrul moderatorilor, nici discernământul personal nu ajung pentru a face faţă unui fenomen periculos, pe cale să definească valorile spaţiului public de azi: în numele libertăţii de expresie, internetul a devenit o platformă de exprimare nestingherită a urii (oricare ar fi mobilul, justificarea sau pretextul acesteia).

În cazul precis al dezbaterii în jurul scriitorului Vintilă Horia, ceea ce te poate lăsa perplex este cantitatea de comentarii antisemite de pe forum, crispările fără de nuanţe şi de o parte şi de alta, aşa cum de pildă şi tema refugiaţilor provoacă, la răstimpuri, o avalanşă de injurii xenofobe şi rasiste. Aici ar fi de notat, cu toată onestitatea, faptul că există, nu-i aşa, şi jurnalişti sau autori de bloguri (culmea, bine plătiţi), care scriu articole de fond al căror discurs e de foarte multe ori o incitare la ură, la frică, la respingerea celuilalt (fie el refugiat, străin, european umanist, evreu etc).

(Şi tot aici voi nota că toate luările mele de poziţie pe acest blog şi /sau pe forum nu sunt remunerate în niciun fel, nu primesc niciun ban de nicăieri.)

Evident, specificul comunicării electronice în sine, pe forumuri şi reţele sociale în special – respectiv, lipsa de proximitate, caracterul anonim al interlocutorilor – facilitează exprimarea unor idei sau gînduri care în mod normal n-ar trece prea uşor şi n-ar fi acceptate reciproc într-o conversaţie. O autocenzură morală pe care noul mediu virtual o anihilează.

E adevărat că această încrîncenare dezinhibată din comentarii poate fi un semn că un anumit subiect era necesar, că el pune degetul pe rană, dar e şi semn că ceea ce au sădit televizunile de mahala în ultimii 20 de ani în România a înflorit peste măsură: într-o arenă în bună măsură anonimă, unde impulsurile cele mai primitive nu sunt potolite de nicio conştiinţă morală, tot ce se valorizează este bărbăţia insultei, estetica împroşcării cu venin. Nimeni nu convinge pe nimeni, lupta e între triburi cu convingeri ancestrale, care fac paradă doar de rapiditatea reacţiei lor epidermice de a ocupa terenul mediatic, disponibil generos prin forumuri şi reţele sociale, pentru defăimarea părţii adverse.

Cum ar veni, progresul mileniului III n-are de-a face cu vreo evoluţie a conştiintelor după masacrele istoriei recente, ci cu multiplicarea spaţiului de etalare a urii.

Nu ştiu dacă în România există deja o jurisprudenţă privitoare la cyber-violenţă şi la incitarea la ură rasială pe internet, dar în Franţa nu numai că există pedepse stipulate în acest sens, dar legea chiar se aplică. Conform unei legi din 29 iulie 1881(!), în Franţa provocarea la discriminare, la ură sau la violenţă - pe motiv de origine, apartenenţă sau nonapartenenţă la o etnie, o naţiune, o rasă sau o religie anume - este un delict şi se sancţionează, azi, cu amendă de 45.000 de euro şi/sau închisoare pentru un an. Legiuitorii au extins pe bună dreptate principiul: ceea ce este considerat delict în spaţiul public trebuie considerat delict şi pe internet. Cyber-spaţiul nu e o zonă de non-drept. Astfel, alte legi şi completări îi obligă pe distribuitorii de internet şi pe cei care găzduiesc forumuri de presă şi comentarii să divulge instanţelor, în cazul unui proces, identitatea internauţilor bănuiţi de a fi proferat injurii cu caracter rasial sau de a fi incitat la ură. (În 2013, societatea Tweet France a avut un astfel de proces, care viza dezvăluirea identităţii unor autori „anonimi“ de tweet-uri cu caracter antisemit).

Voi încheia aceste reflecţii cu două observaţii. Lipsa de indignare faţă de orice comentariu injurios sau de incitare la ură pe forumuri sau pe reţelele sociale contribuie la banalizarea răului - e într-un sens mai larg decît cel dat de Hannah Arendt. Nereacţionînd, din lehamite sau din dezgust, înseamnă să încuviinţăm o lume în care adversitatea barbară e locul nostru comun.

Iar adversitatea barbară ca atmosferă banalizată a spaţiului public sădeşte profund ideea că lumea nu poate fi gândită decît în termenii „noi“ sau „ei“.

Definiţia umanităţii spune însă altceva: „şi noi, şi ei“. De aceea, dezbaterea e posibilă.