30 de ani pe sub Bucureşti

La 19 noiembrie 1979 pleca din staţia Semănătoarea primul metrou cu călători din istoria României. Metroul este cel mai folosit mijloc de transport în comun din Bucureşti. „Adevărul" vă spune povestea oamenilor care de trei decenii vă însoţesc în călătoriile prin subteran.

Ştiri pe aceeaşi temă

Metroul bucureştean a împlinit ieri 30 de ani. O propoziţie simplă, sufocată în aglomeraţiile din autobuze şi tramvaie, unde
s-au rostit înjurături apăsate la adresa greviştilor de la Metrorex.


În realitate, cei 30 de ani scurşi de la 19 noiembrie 1979, data la care din staţia Semănătoarea pleca primul metrou cu călători, sunt încărcaţi de poveşti fascinante, pe care capriciile liderilor sindicali nu le pot şterge peste noapte.

Viorel Păsărică este mecanic-instructor. A fost luat în iunie 1978 de la CFR şi pregătit, împreună cu alţi 19 mecanici, timp de un an şi jumătate, pentru a conduce primele garnituri de metrou puse în circulaţie.

Un uriaş apartament


În subteran, Viorel Păsărică are un soi de superioritate pe care ţi-o transmite şi ţie. După atâţia ani, metroul îi este ca o a doua casă.
De fapt, ca un uriaş apartament-vagon din subsolul Bucureştiului, în care tunelurile întunecate sunt ca nişte holuri mai lungi prin care 700.000 de musafiri traversează zilnic staţiile ca şi cum ar trece dintr-o cameră în alta.


Domnul Păsărică a plimbat cu metroul milioane de oameni, inclusiv pe „Primul Călător al ţării". În vestiarul mecanicilor, aşezat undeva la capătul peronului şi delimitat cu o poartă roşie de fier, se simte în largul său şi începe să povestească:


„L-am avut în cabină pe Ceauşescu de două ori, la inaugurarea magistralelor. Eram numai apă tot, îmi tremurau picioarele. El nu părea un om rău, dar era bolnav de putere. Probabil nu înţelegea că lumea îl urăşte. În timp ce mergeam, în staţii fuseseră aduşi copii ca să-l ovaţioneze. Zice: «Uite ce primire frumoasă ne face poporul!». Eu tăceam şi ziceam în sinea mea: «Dacă ai ştii tu că în gând te înjură toţi şi că eu n-am dormit trei nopţi ca să fii tu mulţumit!»".


Economia ţării are nevoie de cabluri


Discuţia este curmată brusc de o apariţie neaşteptată. „Nu trage, domn' Semaca! Sunt eu, Janete!", se aude în loc de bună ziua. Frunţile mecanicilor din încăpere se descreţesc odată cu intrarea nou-venitului, un domn trecut de prima tinereţe, care se recomandă: „Mă nu numesc Lazăr Ion şi dacă vreţi să ştiţi cum a fost cu metroul vă spun eu. Nimeni nu ştie că în ziua dinaintea inaugurării, la o probă, a luat foc un tren. S-a muncit pe brânci să fie gata la timp. Când s-a deschis metroul, eu, unul, m-am simţit ca la Zoo. Venea lumea şi se uita la noi ca la urs".


Viorel Păsărică aprobă cu o mişcare a capului şi îşi reia poveştile din tinereţe. „L-am plimbat şi pe Ion Dincă, mi se pare că era primarul Bucureştiului la acea vreme. Parcă îl văd şi acum, era ca păpuşile alea Muppets. Se dădea atotştiutor, dar spunea nişte inepţii. Vedea cablurile de transmisie de pe pereţii tunelului şi îi certa pe ingineri că de ce le-au uitat acolo! Să le ia şi să le pună pe stâlpi, că economia ţării are nevoie!", râde Păsărică.

„80% umiditate vă spune ceva?"

Încercăm să pătrundem şi mai adânc în tainele oamenilor de la metrou şi ne îmbarcăm în cabina trenului subteran botezat „Atena" şi condus de Ion Stoenescu, mecanic cu experienţă şi mult chef de vorbă: „Lucrez de 15 ani aici. Când am condus prima dată, parcă mă băgaseră într-un butoi de tablă şi mă dădeau de-a dura".


Metroul se urneşte încet, plecând dinspre Unirii spre Republica. În faţa noastră, tunelul se zvârcoleşte ca un şarpe. „Pentru noi e noapte mereu. Dacă am fi găini, am face ouă să dăm la toate neamurile", glumeşte mecanicul, şi din gura reptilei răsare dintr-odată staţia Timpuri Noi, luminată palid, ca o dimineaţă de toamnă.


Întunericul se aşterne din nou şi domnul Stoenescu trece pe un ton mai serios: „E greu, dom'le! Program obositor, răspundere mare şi stres cât cuprinde. Uite, Oprea Gheorghe, coleg cu noi, a murit săptămâna trecută. Avea 53 de ani şi era cât un munte. În trei săptămâni a fost gata. Te macină munca asta în subteran!".


Dacă întrebi care sunt pericolele care atacă sănătatea unui muncitor de la metrou, mecanicul ţi-o retează scurt: „80 la sută umiditate vă spune ceva?".


Câinele care cobora în staţia Dristor


„Atena" l-a molipsit pe cârmaciul ei cu un oarecare spirit filosofic: „Domnule, după un timp, o meserie nu mai are nicio parte frumoasă. E ca în relaţia cu femeia. La început alergi după ea, iar după doi-trei ani te saturi ca de dracul". Fără să-şi dea seama, Ion Stoenescu începe încet-încet să dezvăluie şi partea, dacă nu frumoasă, cel puţin pitorească a meseriei de mecanic. „Ştiaţi că sunt câini vagabonzi care se plimbă cu metroul? Acum s-au mai rărit, dar înainte erau câini ca la balamuc. Era unul care urca la Republica şi cobora mereu la Dristor. Ştia staţiile fără niciun anunţ, se ridica de sub scaune şi cobora. Acolo avea el treabă", povesteşte mecanicul de pe „Atena".


În cei 15 ani petrecuţi ca mecanic pe metrou a ajuns să cunoască inclusiv cerşetorii care îşi fac veacul prin subteranele Capitalei.


„În metrourile astea noi, paznicii nu prea le dau voie, dar sunt destui şi acum. Ştiu unul care cerşeşte şi face un milion în câteva ore. Mi-a spus-o chiar el. Jumătate din bani îi pune într-un cont, jumătate îi dă pe bere, cafeluţă, mâncărică. Mai e unul la Crângaşi care are o reţea de vreo 20 de cerşetori. Mamă, ce bătaie îşi iau ăia dacă nu fac norma! La Piaţa Muncii era unul zis «Iepurilă». Îi pândea pe ăştia care adorm în metrou şi îi făcea la buzunare. Toţi banii îi dădea pe femei", susţine Ion Stoenescu.

A fost odată meseria de împingător

Metroul a fost dintotdeauna o binecuvântare pentru bucureşteni, chiar şi în perioada comunismului, când nu existau ambuteiajele de la suprafaţă. „Oamenii au primit metroul cu mare entuziasm, pentru că transportul în comun de la suprafaţă era sub orice critică. Autobuzele veneau din an în Paşte, iar în lunile de iarnă îngheţai în ele. În 1979 erau un milion de oameni pe zi care circulau cu metroul! Aglomeraţia era atât de mare în unele staţii, încât conducerea Metrorex a repartizat nişte angajaţi care aveau rolul de a împinge oamenii înăuntru, altfel nu se puteau închide uşile", îşi aminteşte Viorel Păsărică.


Mecanicul-instructor a privit schimbările ultimilor 30 de ani prin parbrizul metroului: oamenii din capitalism i se par mai îngânduraţi şi mai indiferenţi. „Parcă lumea e mai tristă acum, mai dusă pe gânduri. Înainte, pe vremea comunismului, aveam probleme mai mult cu cei în vârstă, care ne înjurau întruna că nu ajungem mai repede în staţii. Ziceau: «Noi trebuie să mergem la muncă, nu ne plimbăm cu metroul ca voi!». Acum, cei tineri sunt mai obraznici".


Dincolo de obrăznicie, tinerii din zilele noastre aduc şi alt gen de probleme pe capul oamenilor de la metrou. „Aproape în fiecare dimineaţă e câte-un mecanic care anunţă prin staţie: «Nu pot pleca din depou! Am tot parbrizul dat cu vopsea şi nu văd nimic». Nu mai e niciun metrou din cele vechi care să nu fie pictat în toate culorile. Sunt tot felul de tineri rebeli care au pasiunea asta. Unii vin şi din alte ţări să picteze pe trenurile de la metrou, pentru că acolo nu pot să facă aşa ceva. Au fost prinşi danezi, olandezi, francezi, mai multe feluri", oftează Păsărică.


„Poţi să uiţi că ai omorât un om?"


Un reportaj printre mecanicii de la metrou nu poate ocoli sinuciderile. O problemă care aşterne liniştea peste vestiarul ascuns la capătul peronului de la Piaţa Unirii 1.

„Noi ce putem să le facem, că doar nu ne punem în gând să-i omorâm când plecăm de-acasă? Ce poţi să mai faci dacă se aruncă în faţa ta?", întreabă retoric un mecanic în floarea vârstei, cu cămaşa călcată impecabil. De fiecare dată când au parte de o astfel de tragedie, mecanicii de la metrou primesc un scurt concediu pentru a putea trece peste traumă. „De trecut, nu treci niciodată. Ce, poţi să uiţi că ai omorât un om? Nu uiţi, dar mergi înainte, că nu ai ce să faci".


Viorel Păsărică n-a întâlnit niciun sinucigaş pe şinele din subteran, pe care le-a străbătut în ultimii 30 de ani. „La metrou m-a ferit Dumnezeu, dar înainte am lucrat 12 ani ca mecanic de locomotivă la CFR. Am omorât trei oameni într-un accident. O săptămână n-am dormit, îi vedeam noaptea cum încercau să se ferească, le vedeam spaima pe faţă. Este ceva care te marchează toată viaţa", mărturiseşte mecanicul-instructor.

Inaugurarea magistralelor de metrou

Magistrala 1: Militari - Titan
Noiembrie 1979.


Tronsonul 1: Semănătoarea (acum Petrache Poenaru) - Timpuri Noi, 8,63 km
Decembrie 1981. Tronsonul 2: Timpuri Noi - Republica, 10,10 km
August 1983.
Tronsonul 3: Eroilor - Militari (acum Preciziei), 8,83 km
Decembrie 1987. Tronsonul 4: Crângaşi - Gara de Nord, 2,83 km

Magistrala 2: IMGB (acum Dimitrie Leonida) - Pipera
Ianuarie 1986.
Tronsonul 1: Berceni - Piaţa Unirii 2,  9,96 km
Octombrie 1987. Tronsonul 2: Piaţa Unirii 2 - Pipera, 8, 72 km

Magistrala 3: Gara de Nord - Dristor 2, 7,8 km
August 1989

Magistrala 4
Martie 2000.
Gara de Nord - 1Mai, 3,68 km
Noiembrie 2008.
Nicolae Grigorescu 2 - Anghel Saligny, 4,75 km

„Vara, când îşi etalează Grozăveştiul marfa"

Ajungem la Republica şi traversăm trenul gol împreună cu mecanicul pentru a intra în cabina de la capătul opus. „Acum sunt paznicii ăştia, dar înainte găseam o mulţime de obiecte uitate prin metrou. Eu, unul, predam la poliţie tot ce găseam. Odată, o femeie şi-a uitat copilul, cu cărucior cu tot. Vă daţi seama ce grijă avea de el?", povesteşte Stoenescu.


Printre momentele delicate pe care mecanicii le au de înfruntat în fiecare zi sunt şi cele de după închiderea uşilor. „Normal, n-ai voie să deschizi, că dacă îi deschizi unuia, mai vine şi altul în urma lui şi nu mai pleci niciodată. Dar câteodată nu te lasă inima. Dacă vine omul şi îl vezi disperat că scapă trenul sau că nu ştiu ce problemă de familie are, îi deschizi uşa, că doar nu eşti de piatră", ne explică mecanicul „Atenei". El recunoaşte că poate fi sensibilizat şi de alt gen de situaţie: „Vara, când îşi etalează Grozăveştiul marfa la fustă scurtă, n-ai ce să faci. Când vine şi te roagă frumos să-i deschizi, laşi de la tine".

Graffiti internaţional


Tineri din toate colţurile Europei vin în capitala României să îşi exerseze calităţile de „pictori" pe vagoanele de metrou. „Arta modernă" îi scoate din minţi pe mecanicii care nu pot pleca din depou în trenurile cu parbrizul plin de vopsea.



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: