Un poliţist murat încerca să dirijeze toată nebunia pe care de fapt numai sfinţii din ceruri mai puteau să o descurce, cu puncte fierbinţi în care se întâlneau mereu maşini, camioane şi tramvaie, toate încercând să treacă printr-o singură fantă în acelaşi timp.

Călătorii din staţie s-au bucurat la vederea tramvaiului, unii sperând că e 36 (nu era). Venirea unui tramvai, imaginea lui când apare de după colţ, la un kilometru distanţă, îţi face inima să bată mai voios, mai ales dacă eşti în staţie, bătut de ploaie şi de vânt din toate părţile. Tramvaiul apropiindu-se, când încă nu ştii ce număr e, te face să crezi şi mai tare că există viaţă după moarte, că cerurile se pot deschide pentru tine şi alte câteva lucruri de schimbat vieţi. Tramvaiul vine cum vine speranţa.

Aşa a venit în ziua aia un alt tramvai decât cel aşteptat de mine, care a fost îndeajuns de bun pentru alţi călători. Oamenii şi-au înghesuit corpurile, şi-au turtit feţele, şi-au înfipt mâinile printre părţile moi ale altor trupuri şi au reuşit să-şi găsească un loc. Doar că tramvaiul nu a mai putut pleca. Era o zonă în care dacă o maşină înainta nu o mai puteai opri pe cea din urma ei să înainteze, pentru că erau toate legate cu un fir de aţă invizibil – firul exasperării.

A urmat un război al vorbelor, unul mai bun decât alte războaie. Vatmanul a coborât şi s-a adresat şoferului care-i blocase calea, iar acela s-a dovedit surd la orice cuvinte. A schiţat o încercare de a înainta sau de a da în spate, dar drumul nu putea fi eliberat. Vatmanul a urcat şi iar a coborât din tramvai, nervii se întinseseră. Şoferul dubei a fost întrebat dacă ar dori să primească el pe cap cei 300 de pasageri din tramvai, să-i ducă el acasă. Între timp, coloana s-a mişcat câţiva centimetri, ba chiar câţiva metri, dar şoferul dubei n-a mai înaintat, avea un blocaj, stătea şi asculta cuvintele vatmanului fără să schiţeze un gest.

Pasagerii din tramvai cel puţin aveau o speranţă că vor pleca, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă. Dar pasagerii rămaşi în staţie, la fel ca şoferii prinşi în nemişcatul şir de maşini de lângă, nu mai puteau spera la un viitor. Aşa părea atunci, la ora aia dintr-o după-amiază oarecare, asta până când în depărtări pe linia tramvai a mişcat ceva. Era o linie dedicată doar tramvaielor, separată de restul şoselei, dar când s-au uitat mai bine călătorii au descoperit că vehiculul care se apropia era totuşi o maşină. O maşină roşie, foarte mică, înainta pe dâmburi, pe linia de tramvai, zgâlţâindu-se, reuşind să nu se rupă în bucăţi. Călătorii care aşteptau un tramvai, dar au primit o maşină, fremătau în staţie, aproape aplaudau, se mirau, iar când maşina s-a apropiat au observat că era condusă de o femeie. Din automobil îi mai privea, la fel de mirat, un băieţel.

Imaginea ciudată a maşinii roşii i-a urmărit pe mulţi dintre călători, aşa cum i-a urmărit şi pe şoferii din lunga coloană paralelă. După trecerea maşinii a apărut şi mitologicul tramvai 36, atât de plin că o parte din călătorii din staţie şi-au putut înfige corpurile, dar alţii au rămas în ploaie, convinşi că pur şi simplu nu le-a fost dat să mai ajungă vreodată acasă. 5.363 de persoane au visat în noaptea următoare o maşină roşie pe linia de tramvai.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.