Cu inimile transformate în iepuri

Erau cinci, toate în primul vagon al tramvaiului, toate aşezate cuminţi, cu genţile strânse în braţe, cu gulerele ridicate şi cu privirea înainte. Aşa se stă seara, când circuli cu tramvaiul prin zone ciudate. Era 8 Martie, aşa că pe nişte genunchi se odihneau şi două buchete obosite de flori (lalele plus frezii).

Aşadar, stăteau toate cuminţi, când a urcat el în tramvai. Majoritatea mai aveau vreo 15 staţii până acasă, iar următorul tramvai trecea peste 30 de minute, aşa că ce puteau face? Au rămas acolo. Era un bărbat de peste 60 de ani, după voce, pentru că nimeni nu a îndrăznit să întoarcă capul să îl privească. L-au auzit răcnind, blestemând, scuipând, apoi i-au simţit duhoarea, un amestec de cafea, transpiraţie, rahat şi bubă coaptă. L-au auzit târându-şi un picior şi s-au rugat să nu cumva să se oprească în dreptul lor. Una dintre ele chiar a cedat, s-a ridicat şi şi-a schimbat locul. Bărbatul a mormăit ceva, s-a aşezat, apoi a continuat să răcnească înjurături şi ameninţări. Una dintre femei s-a uitat disperată în jur, pentru câteva secunde a prins privirea altei femei, de pe celălalt rând. S-au uitat una la alta şi au dat din umeri. Bărbatul a urlat că îi omoară pe toţi.

Cea mai bună idee, şi-au zis cele cinci femei care de fapt erau una singură, cea mai bună idee în cazuri din astea e să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat şi că nici măcar nu exişti corporal, că trupul tău se micşorează până devine invizibil, că privitul pe geam te extrage din acel spaţiu şi te duce de cealaltă parte a sticlei, că simplu fapt că stai pe acel scaun nu înseamnă că tu eşti neapărat în acel tramvai. Cea mai bună idee, şi-au zis cele cinci femei care de fapt erau una singură, este să-ţi imaginezi că lumea asta violentă e doar un soi de instalaţie formată din două perdele apropiate printre care tu treci foarte foarte repede şi care abia-abia te ating.

Cea mai bună idee, şi-au zis cele cinci femei care de fapt erau una singură, cea mai bună idee în cazuri din astea este, dacă nimic nu funcţionează, să cauţi în geantă un pix, să îl deschizi, să îl poziţionezi între degetul arătător şi cel mijlociu, să faci mâna pumn şi să aştepţi. Cel puţin una din cele cinci călătoare văzuse pe Discovery treaba asta într-o emisiune despre autoapărare şi acum o aflaseră toate, după ce frica le interconectase creierele.

Cele cinci femei au stat acolo, în tramvai, cu inimile trasformate în iepuri, până când bărbatul a decis să coboare, luând cu el şi duhoarea, şi spaima. Atunci s-au întors şi s-au holbat la el pe geam: avea cârje şi un singur picior. Se deplasa cu greu, iar întunericul l-a înghiţit în câteva secunde. Cele cinci femei au pufnit. Au răsuflat uşurate şi şi-au recâştigat controlul asupra propriilor corpuri. Tramvaiul condus de un bărbat a continuat să străpungă intestinele întunecate ale oraşului.

Era 8 Martie şi una dintre ele primise flori: două buchete, lalele plus frezii. Aveau o grămadă de probleme pe cap, nu aveau timp de prostii. Familii de hrănit, deadline-uri, boli, mucegai, rate, ciorbă. Lucrurile astea nu se rezolvă singure, nu?! Când au ajuns la ele în cartier, înserarea era doar o biată înserare, tramvaiul era un amărât de tramvai, florile erau flori, străzile erau străzi, oamenii – oameni, iar ele aveau deja inimile transformate în tigri.