Această urbanizare interbelică lipsită de vehemenţă devine un mit începând cu realismul socialist, ale cărui cartiere-dormitor şi zone industriale masive însoţesc extinderea oraşului. Tranziţia post-socialistă nu ameliorează urbanizarea necontrolată, dimpotrivă. Dacă Ceauşescu construieşte în Bucureşti Palatul Parlamentului, clădire plasată de ArchDaily, cel mai vizitat site de arhitectură din lume, pe locul doi pe glob la capitolul „celor mai costisitoare, lipsite de succes şi ruşinoase proiecte de arhitectură făcute vreodată“, guverne post-decembriste, susţinute intens de autorităţile locale din Bucureşti, construiesc, tot în Bucureşti, una dintre cele mai mari şi insipide catedrale ortodoxe din lume.

Rezultat al acestui urbanism de conjunctură, Bucureştiul de astăzi este un oraş dezvoltat haotic, cu spaţii verzi tot mai reduse, cu clădiri de patrimoniu demolate şi şantiere de construcţii emanând munţi de praf. În plus, oraşul „oferă“ celor două milioane de locuitori ai săi un aer profund nociv, rezultat al cocktailului format din praful deja amintit, emisiile generate de cele peste 1,5 milioane de maşini (înmatriculate şi în tranzit) îngrămădite pe reţeaua sa stradală subdimensionată şi gropile de gunoi amplasate rezidenţial.

Nu întâmplător, conform unui studiu al OMS din 2011 (studiul Aphekom, care a analizat poluarea aerului din 25 de oraşe europene), speranţa de viaţă a unui locuitor al Bucureştiului cu vârsta mai mare de 30 de ani, a fost apreciată ca fiind mai redusă cu 22 de luni din cauza poluării aerului, iar în baza informaţiilor de interes public furnizate în acest an de CASMB, numărul cazurilor de cancer raportate CASMB a crescut de la 23.106 în anul 2013, la 30.086 în anul 2018.

Nepăsarea urbanistică a fost, în Bucureşti, direct proporţională cu dezinteresul administraţiilor locale care s-au perindat la cârma acestui oraş, de a avea un aer curat.

Spre exemplu, un Plan Local de Acţiune pentru Mediu al Primăriei Bucureşti, identifica încă din 2013 faptul că principala sursă de poluarea a aerului din oraş o reprezintă emisiile din transportul rutier (maşini private, vehicule din transportul public, vehicule de mare tonaj), determinând, alături de poluarea creată de şantiere, o creştere a morbidităţii prin astm şi mai ales, TBC („creştere impresionantă“).

Bucureştiul de astăzi este un oraş dezvoltat haotic, cu spaţii verzi tot mai reduse, cu clădiri de patrimoniu demolate şi şantiere de construcţii emanând munţi de praf.

Mai mult, un Studiu de Aer realizat la cererea Primăriei Bucureşti constata, tot la nivelul lui 2013, faptul că pe aproximativ toată suprafaţa municipiului, poluarea cu dioxid de azot şi particule fine PM2.5 era ridicată, iar în zona centrală se regăsea şi o poluare cu particule fine PM10 şi benzen. Toţi aceşti poluanţi au potenţial cancerigen, studiul identificând traficul rutier de combustie diesel ca sursa primordială a acestora. Studiul atenţiona şi asupra poluării generate de şantiere, fără a o cuantifica însă.

Atât Planul Local de Acţiune pentru Mediu, cât şi acest Studiu de Aer propuneau măsuri care implementate concertat, ar fi combătut poluarea aerului din oraş. Concret însă, nu s-a făcut nimic, iar poluarea aerului din Bucureşti a crescut de la an la an. Nu întâmplător, un ordin al Ministerului Mediului din iulie 2018 constata că Bucureştiul este cel mai poluat oraş din România, consemnând prezenţa tuturor poluanţilor cancerigeni de mai sus în aerul oraşului, motiv pentru ca un plan de calitate aer să fie adoptat de primărie.

Astfel, deşi poluarea cancerigenă a aerului din Bucureşti era cunoscută autorităţilor centrale şi locale, inclusiv din perspectiva surselor acesteia, niciun ministru, primar sau consilier general nu a suflat vreun cuvânt despre acest adevăr sinistru, fiind nevoie de o procedură în infringement deschisă de Comisia Europeană împotriva României pentru ca locuitorii Bucureştiului să poată afla câte ceva.

În prezent, aerul din Bucureşti este tot atât de curat pe cât măsoară cele şase staţii fixe de măsurare a calităţii aerului situate în perimetrul oraşului şi operate de o agenţie din subordinea Ministerului Mediului. Acest lucru în măsura în care aceste staţii chiar funcţionează, pentru că, în general, cinci din aceste staţii nu funcţionează (excepţie făcând staţia din parcul IOR, pe nume B2, şi care, firesc, ne spune că aerul din parc este curat). Primăria Bucureşti, ale cărei de-mult-promise-dar-inexistente staţii de măsurare a calităţii aerului din Bucureşti nu pot constata nimic, are astfel toate motivele să susţină, în baza non-datelor furnizate de cele şase staţii de mai sus, că, iată, nu există vreo poluare a aerului în oraş, iar cei care susţin contrariul sunt, evident, nişte rău-intenţionaţi.

Cea mai rău-intenţionată este Comisia Europeană. Această instituţie comunitară, neavând nimic mai bun de făcut, începând cu anul aderării României la Uniunea Europeană (2007), în baza tratatelor de aderare, a tot solicitat Ministerului Mediului din România să-i furnizeze, anual, datele emise de către staţiile fixe de măsurare a calităţii aerului, operate de minister pe tot cuprinsul ţării (bineînţeles, atunci când aceste staţii funcţionau). Agregând aceste date, Comisia a ajuns la concluzia că poluarea cu particule fine în suspensie mai mici de 10 micrometri (PM10) este generalizată în Bucureşti încă din 2007 şi, întrucât particulele fine PM10 au potenţial grav, inclusiv cancerigen pentru sănătatea umană, un plan de calitate aer, cu măsuri potrivite, eficiente şi cuantificabile, trebuie să fie întocmit de către Primăria Bucureşti pentru a reduce poluarea din oraş. Contrar, România urma să fie trimisă de către Comisie în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru încălcarea legislaţiei comunitare vizând poluarea aerului (procedura de infringement). Cum din 2007 până în prezent, Primăria Bucureşti nu a adoptat un plan de calitate aer conţinând măsuri potrivite, eficiente şi cuantificabile, la 12 octombrie 2018 Comisia a trimis în judecată România (cauza C-638/2018).

Deşi poluarea cancerigenă a aerului din Bucureşti era cunoscută autorităţilor centrale şi locale, inclusiv din perspectiva surselor acesteia, niciun ministru, primar sau consilier general nu a suflat vreun cuvânt despre acest adevăr sinistru.

Spunem asta pentru că Planul Integrat de Calitate Aer 2018-2022 (PICA) adoptat de Consiliul General la 14 iunie 2018, în baza propunerii formulate de o comisie tehnică girată de Primăria Bucureşti şi menit a stopa procedura de infringement mai-sus menţionată, nu conţine niciun fel de măsuri potrivite, eficiente şi cuantificabile care să ducă la scăderea, în cel mai scurt timp cu putinţă, a valorii poluanţilor cancerigeni mai-sus amintiţi, prezenţi de atât de mult timp în aerul Bucureştiului.

Mai mult, PICA a fost adoptat fără consultare publică şi în baza unui studiu de aer desuet, realizat în 2013, care nu oferă detalii cu privire la nivelul real al poluării aerului din Bucureşti la o dată cât mai apropiată (de exemplu, 31 decembrie 2017), care să cuantifice astfel şi poluarea determinată de miile de maşini vechi, inclusiv de combustie diesel, înmatriculate fără restricţii în Bucureşti, în urma abrogării în februarie 2017 a legislaţiei vizând plata „timbrului de mediu“. 

Drept urmare, grupul nostru de iniţiativă, sprijinit de 4600 de locuitori ai Bucureştiului, a iniţiat un demers juridic vizând anularea PICA în instanţă. În forma actuală, PICA nu conţine măsuri adecvate, pentru a reduce poluarea din oraş. În locul său este necesar un nou plan, cu măsuri eficiente, elaborat în baza unui studiu de aer actualizat şi a unei consultări publice conforme cu legea.

Dar mai multe despre caracteristicile poluanţilor cancerigeni mai sus amintiţi pe care PICA trebuia să-i combată, despre aşa-zisele măsuri anti-poluare prevăzute de PICA şi despre poluarea produsă în Bucureşti de combustia diesel prin ambivalenţa Primăriei Bucureşti, într-unul din articolele viitoare.