Când am terminat marginile albe, a venit rândul hărţilor. Întinderile de verde, albastru şi maro mă fascinau, mă duceau într-un univers al nesfârşitelor câmpuri, al tundrelor şi al savanelor pline de minunăţii, al animalelor ciudate pe care le ştiam deja de pe nişte cărţi de joc şi al banchizelor pe care locuia Apolodor, pinguinul din Labrador.

În lungile după-amieze de vară în care nimic nu era de făcut, degetele mele se plimbau pe râurile cu nume ciudate, prin câmpiile istovite de soarele aspru sau, din contră, pe vârfurile îngheţate ale munţilor, în timp ce tataie îmi spunea numele acelor incredibile tărâmuri. Mintea mea de copil nu-şi putea imagina dimensiunea adevărată a acelor locuri, nu putea pricepe că ele chiar există în această realitate imediată, dar în schimb le proiecta în toate poveştile care mă populau zi de zi şi noapte de noapte.

Într-un fast-forward al amintirilor aşezate în cutiuţe, tataie este cel care se întorcea mereu acasă cu buzunarele pline cu nuci, pe care le spărgea apoi în pumni, lăsându-mă pe mine să mă lupt cu eterna căutare a miezului dulce-amărui printre cojile ascuţite. Descoperirea unui miez întreg lumina uneori încăperea.

Tot tataie Costică e cel care m-a învăţat, poate chiar fără să vrea, cum se sparg mărunţelele pentru foc, cum se vopseşte un gard şi apoi cum se şterge vopseaua de pe degete, ce înseamnă să fii „de comitet“, cum se citeşte un ziar sau cum se ascultă cu maximă atenţie ştirile, cum să te trezeşti la 5 ca să ai zilele mai lungi ca ale altora, cum trebuie să faci mişcare ca să îmbătrâneşti mai încet, cum în viaţă trebuie să munceşti mai mult şi să te plângi mai puţin, cum atunci când iubeşti pe cineva nu e obligatoriu să i-o spui fix cu aceste cuvinte, ci pur şi simplu poţi să îl iei în braţe şi să îl pupi mult şi zgomotos, să îl pupi de nenumărate ori, cu toată dragostea din tine.

Tataie este cel mai longeviv om din familia noastră. Nu l-am întrebat care sunt secretele lui, dar ni le explică în fiecare zi: „Hipocrate spunea mereu că nu trebuie să te ridici sătul de la masă“. De asemenea, tataie face zilnic câte două plimbări, fiecare de cel puţin jumătate de oră. Face asta chiar dacă este ger, chiar dacă plouă sau e caniculă. Pentru el important e să se mişte. Spune că, dacă de dimineaţă îl dor oasele, când se întoarce din „rondou“ se simte ca nou. În ultimii ani, tataie a renunţat, treptat, la carnea de porc, la mâncatul din vasele de aluminiu, iar alcool nu a gustat de zeci de ani. În schimb, tot în ultimii ani cred că a mâncat un vagon de orez şi a băut o cisternă de ceai de urzică.

De cele mai multe ori, tataie încearcă să îşi păstreze sentimentele pentru el, iar bucuria extremă o exprimă atunci când rosteşte câte un „Asta e îmbucurător“. Într-o zi, la o vreme după ce bunica s-a mutat dintre noi, mi-a spus, din senin: „Victoria era cea mai frumoasă fată din sat“. A fost singura dată când am discutat despre bunica în absenţa ei.

Tataie Costică a împlinit 90 de ani săptămâna trecută şi, deşi mai vede doar cu un singur ochi, sunt convinsă că o să citească articolul ăsta. Apoi, în timpul somnului scurt de amiază, o să se viseze mândru ca acum 70 de ani, când era cavaler, când lucrurile erau mai luminoase, când şi-a cumpărat primul său atlas, când ADN-ul lui se pregătea să cucerească lumea asta mare şi frumoasă.

CITIŢI ŞI:

Mâinile bunicii mele

Bunicul o iubeşte pe bunica până la sfârşitul lumii

Ochiul care citeşte