Procesul lui Ion Antonescu, justiţie comunistă de mascaradă (II)
0
Personalitate complexă, dar stăpânită până la exces de atitudini contradictorii, Ion Antonescu rămâne, de peste o jumătate de veac, unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei noastre contemporane.
O „formulă ipocrită”
5 mai. Rubrica „Ultima oră ” continuă să publice „Dovezile acuzării în procesul Antonescu”. La 12 februarie 1942, după o întâlnire cu Ribbentrop, Ion Antonescu îi dictează şefului de cabinet „următoarea relaţiune”: „Am subliniat fără ezitare că la 6 septembrie când am luat conducerea statului şi numai cu sprijinul lui Mihai Antonescu am declarat, fără a întreba poporul, că politica ce trebuie s-o duc e alăturea de Axă”. În plus, „Documentul Tippelskirch” (din 15 septembrie 1940) , care îngăduia intrarea trupelor hitleriste în ţara noastră, conţine „formula ipocrită”: „misiune militară germană, menită să dea concursul pentru dotarea şi instruirea armatei române”. De fapt, „rostul acestei infiltraţiuni a trupelor germane în ţara noastră a fost: 1. Formarea unei baze militare de opreaţiuni în Balcani; 2. Concentrarea de forţe masive în Moldova, în vederea unui atac împotriva URSS”.
„Legionarismul aducea obscurantismul Maglavitului”
6 mai. Editorialul „Procesul nefastei dictaturi” este semnat de Grigore Tăuşan: ”În primul rând vinovăţia lui Ion Antonescu stă în tovărăşia cu mişcarea legionară, care chiar dacă n-ar fi fost-cum a fost totuşi în realitate-o avantgardă a hitlerismului în România, prezenta un pericol în ea însăşi, prin mistica ce-o introducea în viaţa publică şi prin concepţia nefastă că crima poate fi un instrument politic, isovrât din crimă şi trăind din crimă, propagând ura de rasă, care a fost totdeauna străină sufletului românesc, legionarismul aducea cu el obscurantismul Maglavitului şi ferocitatea nazistă. Un om politic cu răspundere nu putea să se alieze cu o mişcare care amorţea puterile de judecată ale poporului şi avea în trecutul ei crime, ce au culminat cu uciderea lui N.Iorga şi Madgearu şi a celorlalţi. Dar vinovăţia lui Ion Antonescu se agravează prin aceea că făcând monstruoasa tovărăşie cu trupa de şoc care avea ca lozincă neinteligentă formula : Trăiască legiunea şi Căpitanul, el ştia perfect de bine că legionarismul nu e numai o aberaţie mistică, ci şi o foarte bine organizată echipă pusă în serviciul unei ţări străine-unei ţări dominate de un om ce urmărea dezastrul printr-un război catastrofal. Ion Antonescu însă, sub stăpânirea unei vanităţi care poartă sigiliul unei evidente stări anormale, s-a servit de această mişcare şi de omul ce-o conducea pentru a scoate ţara din făgaşul ei istoric, care era alianţa cu ţările ce-i creiaseră independenţa şi integritatea şi a o asvârli, fără nici o garanţie şi fără nicio prealabilă consultare a tuturor oamenilor politici cu răspundere, în braţele hitlerismului brutal, feroce şi extrem de periculos în tendinţele lui internaţionale. Când prin tratatul nostru de alianţă din August 1944 eram consideraţi, pe picior de egalitate, cu Franţa, Anglia şi Rusia, - şi când acest tratat a fost respectat pe baza lui s-a creiat România întregită, era o greşală-cu efecte catastrofale-a ieşi din această orbită politică, dictată de interese şi afinităţi şi a porni la o aventură care, dacă n-ar fi fost actul salvator din 23 August ar fi pus piatra de mormânt pe istoria poporului român”.
„Singurul mareşal care n-a văzut un câmp de luptă”
7 mai. „ Ultima oră” anunţă : „Azi a început procesul marilor criminali de război”. „Judecătorii populari, înfăţişând toate clasele sociale, plugari, muncitori şi intelectuali, intră în sala de şedinţe, ocupându-şi locurile într-o tăcere crescută deodată. Clipa e solemnă în sine, nedatorând nimic vreunui efect de regie. (...) Preşedintele porunceşte să fie introduşi acuzaţii. Anticipând asupra sentinţei, ei păstrează un fel de ierarhie a crimei, pe care numai judecătorii sunt chemaţi s-o ratifice. Privirile caută către dânşii. Iată-i grămadă, strânşi ca într-un consiliu de miniştri descompletat, în jurul Conducătorului. Dacă n-ar fi jandarmii, s-ar putea crede doar că aştia s-au învârtit de locuri mai bine la procesul unui asasinat în serie, cum n-a fost altul. (...) Ion Antonescu, singurul mareşal de pe glob care n-a văzut niciodată un câmp de luptă, mulţumindu-se să comande en chef masacre şi prădăciuni, priveşte năucit în jurul sau, în vreme ce Ică (Mihai Antonescu, n.n.) îşi mişcă gîtul încolo şi încoace, ca sub strânsura unui guler imaginar”. Figurile acuzaţilor apar caricaturizate de faimosul grafician Nell. ” Frazele actului de acuzare se rostogolesc grele peste capetele încovoiate ale oamenilor din boxă. Ion Antonescu îşi acoperă obrazul când un obiectiv fotografic încearcă să-l fixeze, în vreme ce Ică aruncă o privire de mărunt infractor, mirat de atâta asistenţă. În general, acuzaţii par pătrunşi de gravitatea situaţiei în care se află”.
„Judecătorul Joviţă ascultă nemişcat actul de acuzare”
8 mai. Mult tremolo politic în articolul „Procesul marilor criminali de război. Cum se apără Ion Antonescu”: „Lectura actului de acuzare, adevărată odisee sângeroasă, din paginile căreia răzbate geamătul mulţimilor trecute prin foc şi sabie, a durat aproape şase ore. Soarele amiezii pătrunde în pretoriul îmbâcsit şi laolaltă cu razele deslănţuite brusc ale aparatelor de filmat stârneşte o atmosferă de jăratic sub lumina necruţătoare...În răstimpuri, birue impresia că ne aflăm într-o sală de operaţii-şi-ntr-adevăr, sub bisturiul justiţiar al actului de acuzare, se deschid cangrenele purulente ale regimului doborât. (...) Ca-ntr-un film rulat au ralenti, viziuni de-apururi săpate în amintirea noastră se suprapun imaginii acestui proces. Iată convoaele nesfârşite, lăsând în urmă dâre roşii prin nămeţii Ucrainei de Sud şi mai încolo şoseaua presărată de bătrânii şi copiii rămaşi în urmă, agitând mâinile îngheţate către cerul mut. Ca o filă de album întoarsă de vânt, piere tabloul nopţii transnistriene-şi uite femeile arzând ca nişte torţe la Dalnic, şi uite spânzuraţii de pe Richelievskaia făcându-şi semne, ca pentru o întâlnire în ziua de apoi. (...) Fostul impresar al acestei cruciade împotriva noroadelor dezarmate stă acolo, cu bărbia rezemată în palmă. Istoria i-a rezervat un cap de bancă în boxa acuzării. Grefierul îi repetă mereu: Fostul mareşal Antonescu, Fostul conducător şi el tresare, aruncând cîte o privire spre judecătorii lui, oprindu-se în cele din urmă pe săteanul Joviţă Dumbravă. Înfăţişând aici pe semenii săi, plugarii trimişi la moarte, judecătorul Joviţă ascultă nemişcat actul de acuzare. (...) Gata. Grefierul a plimbat cadavrul dosarului pe sub ochii judecătorilor. Apărarea îşi încearcă armele, deschizând un foc rapid. Sunt cartuşele de hârtie ale procedurii. (...) Acuzatorul public vrea să ştie dacă Antonescu a ordonat deportări şi masacre. „Deportări am ordonat, masacre nu”. ”Acuzatul atribue măsurilor luate necesităţi militare şi...umane. Oamenii au fost mânaţi în convoae ca să le salveze viaţa. „Dacă rămâneau pe loc, nu mai rămânea nimeni”. Despre prădăciunile executate în ţinuturile Ucrainei, Antonescu spune: „Aveam dreptul ocupantului. Nu pot contesta însă că s-au produs şi nereguli”. (...) Vine vorba de un ordin dat lui Alexianu să pregătească Transnistria pentru două milioane de ani şi fostul şef al cruciadei neagă: „Expansiunea germană prinsese ţara noastră între două braţe. M-am gândit să păstrăm Transnistria, ca să ne ferim de germani”.
9 mai. Articolul „Senzaţionalele destăinuiri făcute de Eugen Cristescu (fost şef al Siguranţei, n.n.) . Unsprezece organizaţii de spionaj german în România” conţine, pe lângă informaţia explozivă, şi deja obişnuitele note de atmosferă: „Interogatoriile au scos şi mai mult la iveală divergenţele dintre acuzaţi. Uneori, polemicile fostului mareşal sau ale lui Ică Antonescu se încrucişau în boxă cu ale lui Piki Vasiliu, Dumitru Popescu, Radu Lecca, stârnind impresia că asistăm la un consiliu de miniştri antonescian. Înşelătoare impresie, căci fostul mareşal nu tolera niciodată vreo ripostă. Întâia oară aici Ion Antonescu a fost silit să renunţe la monolog, abordând penibilul gen al dialogului cu acuzatorul public”
„Soarta L-a aşezat pe tron când o lume veche se prăbuşeşte”
10 mai. Pentru că a girat actul de la 23 august 1944, de ziua regalităţii, editorialul din „Adeverul” îi înalţă osanale lui Mihai I: „Ziarul nostru, după toată tradiţia sa, nu are nicio înclinaţie spre închinări şi laude faţă de cei mari, fie ei pe culmea măririi şi a situaţiei în societate şi stat. Dar în acelaş timp ziarul nostru, care a practicat întotdeauna mândria bărbătească chiar şi faţă de tronurile regeşti, are ca regulă generală adevărul şi dreptatea. Şi adevărat şi drept este a recunoaşte că tânărul nostru Rege, pe care întreaga naţiune îl sărbătoreşte astăzi cu un emoţionant entuziasm a binemeritat la 23 August 1944 de la ţară, într-o măsură care suportă comparaţia cu cele mai mari acte ale glorioşilor străbuni. Cuminţenia şi dragostea Sa de ţară nu au fost egalate în acea zi decât de curajul Său. Şi dacă vreodată un suveran a putut confirma cuvintele marelui clasic francez că : la valeur n’attend pas le nombre de annees, - apoi istoria viitoare va spune aceasta despre M.S. Regele Mihai. Deasemenea puţini regi au avut de trecut prin atâtea grele experienţe ca tânărul nostru Rege şi le-au putut trece cu atâta clarviziune şi cu atât de adâncă înţelegere şi de fermă intuire a datoriei Sale. Soarta L-a aşezat pe tron într-un moment când lumea şi cu ea ţara noastră , se găseşte într-o profundă transformare, când o lume veche se prăbuşeşte şi din ruinele ei înfloreşte o viaţă nouă, când nimic nu e mai necesar naţiunii decât unirea. Fie ca El s-o realizeze în jurul Său.(...) Să trăeşti mulţi ani!”. După ce Mihai I este nevoit să abdice, „Adeverul” îl va înfiera cu mânie proletară. Procesul „lotului Antonescu nu scapă din vedere: „Generali şi foşti miniştri defilează în faţa Tribunalului Poporului”: gen. Popescu David, gen. Tătăranu N., fost subşef al Marelui Stat Major, gen Şteflea Ilie, fost secretar general al Apărării Naţionale, gen. Polopeanu, fost ministru al Economiei Naţionale, gen. Arbore, fost ministru al Aprovizionării.
„Pedeapsa cu moartea pentru toţi acuzaţii”
În 14 mai 1946, „Adeverul” anunţă consumarea unui fapt care, oricum, plutea în aer: „Şedinţele de eri ale procesului. Acuzatorii publici au cerut pedeapsa cu moartea pentru toţi acuzaţii”: Rechizitoriul acuzatorului public Dumitru Săracu este previzibil: „ În ziua de 23 august 1944, lupta forţelor democratice a triumfat. Alături de popoarele Naţiunilor Unite, poporul român merge pe un drum sănătos, spre asanarea morală. Acuzaţii din boxă nu s-au dat în lături dela nimic pentru a servi interesele lui Hitler. Darâmând dictatura regelui Carol, Ion Antonescu şi-a introdus dictatura lui personală. În strânsă legătură cu Berlinul, cu Hitler, cu Clodius, cu Gestapoul, guvernul trădător a desăvârşit opera de aservire a poporului în folosul german”. Apoi „conturează învinuirile acuzaţilor Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Horia Sima, Const. Pantazi, Mihail Sturdza, Gheorghe Alexeanu, Eugen Cristescu şi Radu Lecca, pentru cari cere pedeapsa capitală”. Rechizitoriul lui Săracu este completat de cel al procurorului Constantin Dobrian: „Politica economică a lui Ion Antonescu şi a guvernului său, care se încadrează cu totul politicei hitleriste a dus ţara la marginea prăpastiei. Situaţia economică în care a lăsat ţara este atât de grea, încât consecinţele le suferim şi azi şi le vom mai suferi, cu toată truda pe care actualul guvern democratic o depune pentru înlăturarea suferinţelor poporului român. Această situaţie grea este consecinţa polticii lui Ion Antonescu şi a guvernului său şi a războiului alături de Germania hitleristă contra Uniunii Sovietice, război pe care, apoi, l-au purtat şi contra celorlalte mari naţiuni unite. Crima guvernului Antonescu constă în aceia că a servit economia de războiu germană, trădând interesele economice ale ţării”. ”Terminând, cere exemplara pedepsire a acelor cari au colaborat pentru triumful Germaniei imperialiste”.
O apărare neconvingătoare
13 mai. „Adeverul” reproduce „Rechizitoriul domnului acuzator public şef C. Stoican”. Acesta trece în revistă masacrul de la Odessa (unde 25.000 de bătrâni, femei şi copii au împuşcaţi), masacrul de la Iaşi (soldat cu 500 de morţi), masacrul de la Bogdanovka ( 48.000 de oameni morţi ), de la Dumanovka (18.000 de oameni împuşcaţi). „Acuzatorul public continuă să enumere crimele de care s-au făcut vinovaţi cei din boxă şi termină, cerând Tribunalului pedeapsa capitală pentru toţi acuzaţii”. „Apărarea are cuvântul...”. Pentru Ion Antonescu pledează neconvingător din oficiu Paraschivescu-Bălăceanu, decanul Baroului de Ilfov: „ Atudinea lui Ion Antonescu este constantă. Îşi asumă dintru început întreaga răspundere. O umbră de recunoştinţă s-ar cere, însă, din partea celorlalţi acuzaţi. Observ, cu regret, o trădare totală şi o lipsă de cavalerism al acestora faţă de fostul lor şef (...) Din cauza ignoranţei unora din intelectualii noştri, bastardul tuturor degenerărilor, hitlerismul, a prins rădăcini. Doctrină abjectă, ura de om a fost împărtăşită de legionari. Într-un mediu prielnic pregătit, nazismul s-a întins şi a creiat ţării noastre condiţiile suis generis. În aceste circumstanţe, încurajat de cei cu sprijinul...economic, Ion Antonescu şi-a pus pe umeri greaua răspundere a conducerii statului. Fără partid, fără echipă, acuzatul, militar de carieră, şi-a fixat şi dus activitatea de guvernare. Justiţia poporului îşi va spune cuvântul în lumina acestor date”.
Antonescu: „Nu ştiam de atrocităţile săvârşite”
Ediţia de vineri 17 mai a „Adeverului” consemnează că „Acuzaţii şi-au sfârşit spovedaniile în faţa Tribunalului Poporului”: „ Ion Antonescu stă faţă în faţă cu vinovăţiile apăsătoare şi, într-o penibilă improvizaţie, caută să le dea o justificare. După ce invocă o serie de umbre glorioase ale Istoriei antice şi moderne, care şi ele ar fi pătate de sânge, Ion Antonescu asigură Tribunalul că n-avea habar de atrocităţile săvârşite, că le regretă. Mai mult, el cere iertare celor ce-au avut de suferit de pe urma lui”. ”La închiderea ediţiei” se anunţă : „Pentru azi e fixată pronunţarea sentinţei în procesul Antoneştilor şi a colaboratorilor lor. Încă de dimineaţă, în jurul localului judecătoriei, unde s-au desfăşurat desbaterile, grupuri compacte de curioşi aşteaptă sentinţa poporului. Cordoane întregi de pază militară veghează la menţinerea ordinei. (...) judecătorii populari au intrat în deliberare. Este ora 10 jum. Sentinţa deci nu va putea fi dată înainte de amiază. Probabil, pre seară”.
”Antonescu Ion să sufere pedeapsa cu moartea!”
„Adeverul” din 19 mai. „Acuzaţii ascultând sentinţa. Ultima şedinţă a procesului criminalilor de război”: „De pe la patru jumătate, străzile din preajma Tribunalului Poporului au prins a se însufleţi. Forfota se face mai deasă în faţa cordoanelor de jandarmi, care suportă, de astă dată, asaltul unor valuri mai puternice. (...) De la muncitorul acela rezemat de uşă, până la trimisul special al unei gazete de peste Atlantic, toţi, fără deosebire, îşi dau seama că le-a fost dat să participe la desfăşurarea unui episod întunecat de istorie. Peste câteva clipe, se va lăsa o lespede justiţiară peste o întregă epocă de beznă şi neomenie. La şapte fără un sfert, acuzaţii intră pentru ultima oară în boxă. Socotelile sunt încheiate. Toate cuvintele au fost rostite. Se apropie altă clipă, premergătoare tăcerii. Tribunalul e pândit de sute de priviri, care caută să ghicească măcar cu o fărâmă de secundă mai devreme verdictul. Preşedintele citeşte liniştit sentinţa. Fiecare frază se rostogoleşte neînduplecată. Antonescu Ion să sufere pedeapsa cu moartea... Osânditul priveşte în vid, dar în ochii lui se citeşte limpede că a înţeles. Ceasul acesta al răspunderii trebue să-l fi trăit deplin în ultimele zile şi nopţi”. Sentinţele cad una după alta. Spectacolul ia sfârşit: „ Gata. O ultimă revărsare violentă de lumină şi ţârâitul aparatelor de filmat. Imaginile osândiţilor au fost fixate pentru o din urmă dată... Un strigăt se ridică din mulţimea pân-atunci tăcută: Trăiască Tribunalul Poporului! Sala se alătură sgomotoasă acestei manifestaţii, în vreme ce acuzaţii părăsesc definitiv sala”.
Regele Mihai I respinge cererile de graţiere
”Adeverul ” din 22 mai anunţă „Noui arestări de criminali de război. Prelungirea legii de funcţionare a Tribunalului Poporului”. 16 din „Marii criminali de război în frunte cu Ion şi Mihai Antonescu au declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie, secţia a II-a”. Recursul este respins, sentinţa rămâne definitivă. Mai există o singură şansă. Pe 2 iunie, „Adeverul ” informează că toţi cei condamnaţi la moarte fac cereri de graţiere la Palat. Peste două zile, se poate constata că demersul unora dintre ei a fost zadarnic: „Executarea sentinţei din 20 mai a Tribunalului Poporului”: Preşedinţia consiliului de miniştri comunică: „ Azi, 1 iunie a.c., la orele 10,30, d. Ministru al justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a prezentat Majestăţii Sale Regelui cererile de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu. În urma propunerii guvernului, Majestatea Sa Regele a respins cererile de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi a comutat în muncă silnică pe viaţă pedeapsa cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu. Cererile de graţiere introduse de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu fiind respinse, s-au luat măsuri de executare a sentinţei Tribunalului Poporului din 20 mai 1940, dată împotriva acestora. Execuţia a avut loc astăzi 1 iunie 1946, la orele 18, în prezenţa autorităţilor prevăzute de lege”.
„Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!”
Conform raportului oficial, solicitat să-şi exprime ultima dorinţă: „ Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari, şi nu de gardienii închisorii”. Dar dorinţa nu i-a fost luată în seamă. Înainte de execuţie, Antonescu a strigat: ”Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea! (...) Apoi s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi, atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat, ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot, şi a spus: Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!, la care gardianul şef s-a dus la el cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu, apoi s-a dus la I. Antonescu şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţă. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri în cap, după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort”.
Se încarcă comentariile...
