Euromaidanul şi ideea europeană

Ceea ce a început în anii 1950 ca o uniune economică formată din şase state ale Europei Occidentale nu-şi putea asuma o valoare intrinsecă identitară, deoarece nu avea cum să substituie puternicele identităţi naţionale ale popoarelor europene.

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi mai apoi Uniunea Europeană nu au fost decât nişte organizaţii şi organisme supranaţionale menite să asigure o mai mare mobilitate a persoanelor, ideilor, mărfurilor şi capitalurilor pe continentul european. De aceea, aceste instituţii au fost întotdeauna percepute mai curând prin prisma absenţei lor din realitatea imediată, a rămânerii lor într-un spaţiu concret – cel al regulilor comune asumate la nivelul statelor membre. Cu toate acestea, beneficiile evidente ale deceniilor de construcţie europeană progresivă nu aveau cum să nu rămână lipsite de urmări la nivelul identităţii europenilor şi a conştiinţei publice europene.

Atunci când conducerea unei foste republici sovietice, Ucraina, anunţă că anulează semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, mii de cetăţeni iau cu asalt străzile centrale ale capitalei Kiev pentru a protesta împotriva acestei decizii. Momentul este 21 noiembrie 2013, iar protestele degenerează în revolte în întreaga ţară, urmate de lupte sângeroase de stradă, în urma cărora preşedintele Ianukovici fuge din ţară şi puterea trece în mâinile partidelor de opoziţie, care susţinuseră protestele.

Marcăm un an de la sfârşitul acestei adevărate revoluţii. O numesc revoluţie nu datorită schimbului de putere care s-a produs, ci din două alte considerente. Le voi dezvolta în continuare.

În primul rând, este vorba despre constituirea şi manifestarea ucrainenilor ca naţiune civică şi politică. Un corp cetăţenesc condus de un grup larg de activişti se manifestă activ pentru atingerea unui obiectiv refuzat de conducerea politică: asocierea cu Uniunea Europeană în perspectiva unei integrări ulterioare. Dacă anterior mai avuseseră loc proteste politice de amploare şi de succes (Revoluţia Orange în 2004), nimic nu a egalat forţa şi tenacitatea mişcării Euromaidan din 2013-2014. Aceasta a schimbat la faţă poporul ucrainean, l-a făcut conştient de sine însuşi şi de direcţia în care doreşte să se îndrepte. Fără îndoială, momentul 2014 merită să stea în cărţile ucrainene de istorie alături de creştinarea Rusiei Kievene şi tratatul de la Pereiaslavl, ca un punct de cotitură după care nu mai există întoarecere. Astăzi putem vorbi despre Ucraina ca despre o naţiune în sensul deplin al cuvântului, chiar dacă e încă în consolidare. În 2012 încă nu era cazul, nu pe deplin.

În al doilea rând, mişcarea Euromaidan, devenită Revoluţie în 18-22 februarie 2014, a marcat o schimbare a modului în care este percepută ideea de unitate europeană. Dacă până acum spunând „Uniunea Europeană” cetăţenii statelor membre se gândeau de cele mai multe ori la nişte instituţii populate cu birocraţi, din Bruxelles sau Strassbourg, exemplul ucrainean a ilustrat puterea extraordinară de atracţie pe care valorile comune europene şi prosperitatea europeană o exercită asupra est-europenilor ex-sovietici. Am văzut cum s-a murit, literalmente, sub drapelul albastru al Uniunii Europene, strigându-se lozinci în favoarea integrării europene. Dacă au existat oameni dispuşi să se jertfească în numele ideii de unitate europeană, sub drapelul european, atunci această idee trebuie să fie perpetuată, datoria fiind a continuatorilor celor care au iniţiat-o. În acelaşi timp, Uniunea Europeană are o datorie morală faţă de Ucraina. Nu poţi întoarce spatele celor care au demonstrat prin sacrificiul suprem ataşamentul lor faţă de democraţie, libertate şi alte valori primordiale pentru Europa. Uniunea Europeană trebuie, în numele sacrificiului ucrainenilor şi de dragul extinderii spaţiului de progres şi libertate, să depună eforturi împreună cu autorităţile ucrainene pentru a se apropia ea însăşi de Ucraina, într-un proces bidirecţional, care să culmineze cu integrarea europeană a Ucrainei.

O asemenea abordare ar oferi Uniunii Europene un conţinut identitar şi emoţional – tocmai ceea ce i-a lipsit întrucâtva în ultimele decenii. Setarea obiectivului includerii Ucrainei în spaţiul comunitar poate da un sens, un rost existenţei Uniunii dincolo de funcţiile sale de bază, ceea ce ar putea reprezenta o garanţie a perpetuării construcţiei europene a spaţiului comun valoric şi civilizaţional în viitor. În faţa unei ascensiuni a forţelor eurosceptice, care ar dori să îngroape Uniunea Europeană şi ideea de unitate europeană odată cu ea, aruncându-ne înapoi într-o eră a conflictelor dintre state, „războiul civil european”, formatorii de politici din cadrul UE trebuie să gândească soluţii pe termen lung. Ucraina poate face parte din aceste soluţii. Ca şi Republica Moldova. Şi la Chişinău s-a protestat şi s-a cerut apropierea de Europa în aprilie 2009, tot sub drapel european.

În cazul Ucrainei, ar fi vorba şi despre o compensare pentru pierderea Crimeii şi potenţiala pierdere a jumătăţii din Donbass controlată de separatişti şi ruşi. În cazul în care se va putea accepta ideea că aceste teritorii rămân pentru Kiev inaccesibile pe termen lung.