E sfidător să sărbătoreşti victoria unui regim totalitar asupra altuia. E cât se poate de nedemn să proslăveşti faptele unora şi prin asta să necinsteşti jertfele altora. Oricare soldat decedat, indiferent pe ce parte a baricadei s-a aflat, merită să fie comemorat. Pentru că şi unii, şi alţii au luptat împotriva voinţei lor. Pentru că după moarte nu există învinşi şi învingători.

Propaganda Kremlinului încearcă să inoculeze că Al Doilea Război Mondial ar fi început la 1941, şi nu la 1939. Dar prin asta ruşii nu fac decât să muşamalizeze ororile la care s-au dedat şi ei, şi foştii lor aliaţi. Or, invadarea şi împărţirea Poloniei i-a avut ca protagonişti atât pe nazişti, cât şi pe sovietici. Transpunerea în realitate a Protocolului Adiţional Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, precum şi acţiunile conjugate ale celor două state agresoare dovedesc fără tăgadă că vina declanşării celui mai sângeros conflict armat din istoria omenirii o poartă deopotrivă ambii tirani: Hitler şi Stalin.

De aceea, aşa-zisul „război pentru apărarea patriei” reprezintă doar un artificiu demagogic menit să justifice sau să sustragă atenţia de la ocuparea ulterioară a jumătăţii estice a Europei. Cu certitudine, patria ruşilor nu e până la Berlin, la fel cum şi a nemţilor nu e până la Moscova. În lucrarea „Spărgătorul de gheaţă”, V. Suvorov demonstrează prin argumente şi cu documente că sovieticii pregătiseră ofensiva, doar că naziştii le-au dejucat planurile şi i-au atacat primii: „lovitura germană a fost dată în devans cu 2 săptămâni”. Prin urmare, orice tentativă de auto-victimizare a ruşilor denotă ipocrizie şi ipohondrie. Iar parafrazându-l pe Grigore Vieru, „victorioşii” ar trebui, înainte de a învăţa cum să moară pentru patrie, să înveţe cum să trăiască pentru ea.

Este regretabil şi chiar abominabil că nici după 70 de ani ruşii nu-şi potolesc ambiţiile expansioniste. Că acum Rusia nu mai luptă contra fasciştilor reali, ci împotriva unora imaginari din Ucraina. Că tacticile lui Hitler sunt preluate şi aplicate de tocmai cei care pretind că l-au învins (anexarea Crimeii trasă la indigo cu ocuparea Regiunii Sudete, iar discursurile lui Putin similare cu ale Führerului). Că atitudinea revanşardă a Moscovei pune în gardă toată lumea civilizată, care se întreabă firesc: who’s next? (cine-i următorul?). Or, pacea nu se celebrează prin războaie, mai ales fratricide, iar fascismul nu se combate prin susţinerea mişcărilor extremiste din Europa.

De fapt, ce serbăm pe 9 mai? 1) Victoria URSS? Obţinută cu pierderi umane colosale (masacrul de la Staliningrad, „cursa” spre Berlin) şi imposibilă fără ajutorul aliaţilor (Lend Lease, deschiderea frontului în Vest)? 2) Sfârşitul războiului? Care pe continentul asiatic a continuat până în august 1945? 3) Înfrângerea Germaniei? Asta deşi generalul-colonel Alfred Jodl semnase actul de capitulare încă pe 7 mai, la Reims, Franţa, în prezenţa lui Dwight Eisenhower, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate? 4) Eliberarea de fascişti? Dar oare noi am fost vreodată ocupaţi de ei?

Respingând festivismul deşănţat, grandomania putinistă şi sadismul colectiv afişat în această zi nu înseamnă a nesocoti sacrificiul a milioane de oameni, ci a restabili adevărul: un regim criminal l-a învins pe altul. Iată de ce, nouă maiul lor ne trebuie ca o bubă ră.