Unde eşti tu, Aristofane...
0
Orice înfrângere este o victoire camuflată, după cum bine s-a afirmat şi se ştie. Din acest motiv, imposibilitatea, până acum, de a alege şeful statului nu trebuie privită ca un eşec, ci ca un succes în întârziere.
Mai ales dacă se va valorifica cu maximă eficienţă subreprezentarea evidentă a doamnelor în legislativ. Sunt 19 deputate şi (nu neapărat versus) 82 de deputaţi, dacă am desluşit bine.
Şi e mai convenabil acum, de altfel, dintr-un singur punct de vedere şi doar provizoriu, că numărul femeilor în parlament nu este încă de minimum 30 la sută, aşa cum prevede un proiect de lege (se va deduce de ce, mai la vale, în text).
Problema este că fiecare dintre actorii principali şi bărbaţi de pe scena politică, de voinţa cărora depinde în ultimă instanţă alegerea şefului statului, au, fiecare în parte, argumente impecabile privind cel mai corect şi echitabil mod de alegere a preşedintelui Republicii.
Sau cel puţin consideră aşa. Dacă aduni, însă, toate aceste argumente şi le amesteci, iese o prostie.
Prin urmare, alegerea şefului statului aşa cum doreşte fiecare decident sau aşa cum doresc acum toţi împreună este total imposibilă. Şi rămâne atunci una din două: ori un preşedinte votat de ambele tabere, ori aplicarea sloganului: un preşedinte bun este unul inexistent...
Adică modificarea radicală a legislaţiei, de la constituţie până la instrucţiunea de croire a eşarfei prezidenţiale...
După cum a remarcat toată lumea, nici cuvintele, nici influenţele din exterior şi interior de până acum nu au putut asigura şi nici nu promit să asigure alegerea preşedintelui. În consecinţă, ar trebui să se apeleze la soluţii mult mai dure şi eficiente.
Cu condiţia ca acestea să se regăsească în spiritul şi practicile europene. Mai ales că AIE şi că PCRM-iştii susţin că sunt patriarhii integrării europene a Republicii Moldova...
De exemplu, mulţi prieteni de-ai mei (eu nu sunt chiar atât de radical, dar înţeleg) consideră că în acest caz moldovenesc trebuie aplicată metoda de presiune supranumită şi protestul „picioarelor încrucişate".
Adică, nevestele, etc., ale celor din parlament şi din partide, în primul rând, ar trebui, în urma unei decizii solidar luate, să nu mai facă dragoste cu soţii, partenerii lor atâta timp cât nu va fi depăşit acest impas politic.
Respectivul gen de protest-presiune a fost deja, după cum bine se ştie, eficient utilizat în Napoli (Italia), în Turcia, Columbia, Kenia etc. În Belgia, zilele trecute, s-a propus aceeaşi soluţie de stimulare a politicienilor prin „sex-boicot" în condiţiile în care formarea guvernului durează la nesfârşit.
Şi dacă procedeul a funcţionat pentru un lucru grav cum a fost războiul dintre Atena şi Sparta (de la Aristofan citire), de ce n-ar funcţiona în cazul conftuntărilor de pe malurile Bâcului.
În parlament s-ar putea opţine astfel, teoretic, 82 de voturi. Sigur că pe unii deputaţi ajunşi aproape de vârsta matusalemică s-ar putea ca această metodă oarecum sadică de presiune să nu-i mai intereseze sau impresioneze, dar există totuşi şansa ca minimum necesarul de 61 din deputaţii bărbaţi să ajungă astfel pregătiţi moral şi fizic pentru votarea unui preşedinte sau a unei soluţii.
Şi ar mai fi o problemă. S-ar putea ca nu toate doamnele, din considerente de convingeri politice, să dorească să se ralieze protestului. Mai ales că în unele cazuri soţii au jurat şi lor, şi partidului.
Sper însă că se poate găsi un compromis rezonabil, luându-se în consideraţie că şi instrumentele, şi tehnicile utilizate pentru acest protest nu au neapărat conotaţii, fidelităţi, tatuaje etc. politice.
Se încarcă comentariile...
