România este o ţară cu un potenţial enorm la care deseori ne place să facem referire. O şansă însă nefructificată, pe care parcă o conservăm pentru zilele mai puţin însorite ce poate ne vor aştepta în viitor. Din păcate, acest moment de cumpănă pare mai aproape ca niciodată.
Violenţele recente de la Paris şi din toată Franţa nu au multe în
comun cu cele din mai 1968. Se aseamănă poate doar prin amploarea
bătăliilor de stradă şi încă unele detalii. În rest, trăim azi într-o
altă eră, altă constelaţie politică, cu alte frustrări, idei, actori, şi
în special într-o altă epocă a capitalismului.
„Veşnicia s-a născut la sat“ spunea cândva Lucian Blaga. Ne-a lăsat
moştenire un vers ce radiază dragoste de patrie, de tradiţie şi de
spiritualitate, toate plasate într-un topos al nemuririi culturale:
România.
Desigur, aţi auzit despre maşina de gunoi de la defilare. Şi, INCREDIBIL, despre copilul căruia i s-a făcut rău în Catedrala din Alba Iulia din cauza frigului! Şi, bineînţeles, întrebarea care pasiona orice consumator de media din România: vor fi huiduiţi sau nu vor fi huiduiţi? Trecând peste mizeria care ni se serveşte zi de zi despre Ţara noastră, 1 Decembrie a reprezentat şi un punct de reflecţie. Iată trei opinii care merită să fie citite...
Ei sunt cei ce vor lătra cu lupii. Dacă politicienii se complac a fi
molii pe Centenarul dezbinării noastre, câinii sunt antemergătorii
noului marş rusesc. Curios cum s-au găsit taman nişte actori să-şi asume
ingratul rol. Şi, mai grav, în fruntea lor, un ofiţer de informaţii în
rezervă. Oare cum trebuie pedepsită trădarea în vreme de pace?
La împlinirea a 100 de ani de când există România Mare, cred că am fi fost
datori nu doar să organizăm întruniri festive, serate, simpozioane aniversare
cel mai adesea triumfaliste, ci să ne întrebăm deopotrivă cât şi cum am fost în
stare să valorificăm dintre oportunităţile oferite de Unirea de la 1 Decembrie 1918.
Nemţii au ocupat de două
ori Parisul, dar nu s-au atins de Arcul de Triumf. L-au atacat sâmbătă, cu
sălbăticie, o parte dintre francezi. Monumentul reinventat de Napoleon, după
model antic, este simbolul Franţei şi al al francofoniei. De asta avem şi noi
unul. Să vrei să îl dărâmi pare de neconceput pentru un francez.
Ca orice eveniment istoric îmbrîncit în mit, Marea
Unire e un subiect periculos. Suta de ani pe care o aniversăm are
probleme la ambele capete ale fundiţei. Şi la origine şi la destinaţie.
Avioane multirol israeliene au atacat, joi seară, poziţii militare în
Siria, afirmă surse din cadrul serviciilor de securitate siriene.
Potrivit agenţiei siriene de presă SANA, sistemele antiaeriene siriene
au deschis focul spre „ţinte inamice“, la periferia oraşului Damasc.
La 27 noiembrie 2018, Departamentul de Stat dădea publicităţii un
comunicat deosebit de dur la adresa autorităţilor maghiare, rezumat de
purtătorul de cuvânt Heather Nauert în felul următor:
Expresia „Ai carte, ai parte“ este atât de veche încât, de-a lungul timpului, a suferit unele transformări ale semnificaţiei.
Românul pare-se că a aşezat, cu răzvrătire fatidică, dinaintea istoriei, o vorbă: „ca la noi, la nimenea“. Astfel, „a demonstrat“, în ciuda avântului dialectic dovedit de istorie, atitudinea statică a acesteia ― îngroşând ereditatea socială, obiceiul, obişnuinţa, grimasa funestă a tradiţiei, avântul încremenirii...
Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea oamenilor. În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este „operaţia de seducţie.
Din nou, ca atunci când se pregătea terenul pentru plecarea generalului
de Gaulle, Franţa se aşază din ce în ce mai solid sub semnul unei revolte care
se organizează în forme din ce în ce mai violente.
Domnul Tăriceanu ne
dă lecţii de democraţie! S-a şi găsit cine! În numele legitimităţii şi
reprezentativităţii a lăsat, în 2008, România cu fundul gol. Economia a duduit până a pocnit, ne-a lăsat
cu 5,5% deficit bugetar, după o creştere de 8,5%, cu 2 miliarde de euro
arierate şi 1,4 milioane bugetari, de la 850.000 în 2004. Acum vrea să facă la fel, şi se supără pe
manifestanţi.
Ce a
însemnat, până la urmă, ziua de 1 Decembrie? Cum au marcat politicienii Ziua
Centenarului şi cum au făcut-o românii de rând? Cei care, la urma urmei,
contează cu adevărat, în orice caz mai mult decât inşi de genul lui Dragnea,
Tăriceanu, Dăncilă pe care mai mult ca sigur istoria îi va trece ori sub tăcere
ori la capitolul coşmaruri.
1 Decembrie 2018. Scriu cu lacrimi şi sânge. România de azi nu e ÎNTREAGĂ, aşa cum era la 1 Decembrie 1918. România de azi este profundă formă fără fond, cu busola VALORILOR la pământ, ţăndări, şi cu o Şcoală încremenită adânc în paradigma sa comunistă, după treizeci de ani de la căderea formală a comunismului, în clipa astrală Decembrie 1989.
Oare câte spitale au trecut azi pe sub
Arcul de Trium la parada de 1 Ziua Naţională a României, care marchează şi sărbătoarea Centenarului? Şi câte şcoli?
Am făcut febră musculară de la atâta râs. Mă dor fălcile, mă dor muşchii abdominali şi îmi este teamă că fie Maria, fie Ana, fie Andy o să
deschidă gura din nou şi o să leşin de durere. M-aş ruga de Oane să mai tragă
un dans, dar au adormit, aşa
că mă rog
de Vlad să povestească ceva, că el are umorul unei cizme.
Se face dimineaţă în Deltă şi mă simt acasă într-un fel care îmi umple sufletul.
Nu ţi-am scris de multă
vreme. Nu am făcut-o pentru că ne-am despărţit în grabă, fără prea multe
cuvinte, atunci când am plecat într-o ţară în care sufletul care doarme acum
lângă mine avea o şansă la viaţă. Te-am urât un pic atunci, pentru că nu mi-am
dorit să plec. Dar am făcut o alegere, pentru el.
Iubesc România. Cu câteva excepţii. Dar o iubesc aşa cum orice nativ trebuie să o iubească. Fără fanatism, dar cu mândrie.
Este plină istoria
de eşecuri ale unor societăţi care n-au luat în serios această dimensiune a
democraţiei. Cum adică, un partid sau o coaliţie câştigă alegerile, în
cazul României cu 20% din votul electoratului, după care, timp de patru ani,
face ce vrea din ţara noastră. Iar după
patru ani de guvernare măsurăm dimensiunea prăpastiei în care ne lasă, şi
muncim 10-15 ani să revenim pe linia de plutire.
