Represaliile antidemocratice de la Bucureşti
trebuie urgent pedepsite penal şi politic. Violenţa jandarmeriei împotriva cetăţenilor
este inadmisibilă într-un stat de drept, membru al UE. Cei vinovaţi de
sălbăticia antidemocratică trebuie să plătească nu doar cu funcţiile, ci
şi cu propria libertate.
Mitingul din 10 august 2018 va rămâne, în mod cert, în
memoria colectivă a tuturor românilor. Anunţat de multe luni drept miting al
diasporei, cu estimări de participare record, mitingul s-a transformat în
violenţă, gazare, tunuri de apă şi o impresie că Bucureştiul este în război.
Aud foarte adesea repetându-se ideea că sintagma “Historia -
magistra vitae’’ nu înseamnă decât o dulce amăgire. Că, în realitate, din
istorie nu învăţăm nimic, că suntem sortiţi, prin însăşi natura noastră, să
repetăm, cu o oarecare periodicitate, greşeli despre care ştim foarte bine că
în urmă cu ani au adus cu ele o factură piperată.
Cele întâmplate seara trecută reprezintă
sinuciderea politică a regimului Dragnea. Din cauza a 30-40 incitatori, ultrasi
sau ce-or fi fost, regimul Dragnea s-a răzbunat pe 100.000 de oameni nevinovaţi,
copii, fetiţe, mame cu copii în braţe, adolescente, ziarişti, oameni simpli,
obişnuiţi, care credeau că trăiesc într-o democraţie. Şubredă, dar democraţie.
Încă de când au început atacurile regimului PSD împotriva statului de drept şi abuzurile la adresa cetăţenilor care protestau faţă de respectivele ticăloşii, s-a născut o întrebare: oare cine ar fi modelul politic al lui Liviu Dragnea?
Dragă PSD, te iau cu frumosul ca să înţelegi: “drepturile omului” nu este un concept pe care ai dreptul să îl scoţi la înaintare doar când ai tu chef sau când îţi justifică politicile de orice fel, mai mult sau mai puţin justificate. Drepturile omului nu înseamnă doar condiţii umane în închisori şi procese echitabile (lucruri cu care noi am fost şi rămânem de acord), ci în primul rând dreptul la liberă exprimare.
Mamaia mea este de ceva vreme pe aici. Am sărbătorit-o de curând - 86 de
ani.
În cei 14 ani cât am fost plecat, când îmi era dor de ţară, de mamaia mea
îmi era cel mai dor.
După două săptămâni de tăcere absolută, ministerul culturii a anunţat ieri că a anulat pentru a doua oară concursul de proiecte de management de la ONB, în urma contestaţiei depuse de Antoniu Zamfir, directorul Operei Craiova şi candidat la conducerea instituţiei, o contestaţie dublată de reacţiile revoltate din societate şi din media faţă de modul de desfăşurare a probei orale a concursului.
Săptămâna trecută, mai exact sâmbătă 29 iulie, Râmnicul Vâlcii, „oraşul domniei mele“, cum îl numea într-un act de Curte Mircea cel Bătrân, a sărbătorit Ziua Imnului Naţional
într-un chip cu totul înţelept şi grăitor cu o reverberaţie deosebită
pentru vremea noastră de astăzi, când ţara este sfâşiată de o bătălie
fratricidă şi împărţită
Turbulenţe majore în Rusia determinate de ultimele valuri de sancţiuni
americane, şi asta înainte de intrarea în vigoare în noiembrie a
sancţiunilor împotriva Iranului. Costurile cele mai importante se
acumulează pe piaţa financiară, la nivelul economiei şi a impactului
social major al reformei pensiilor, menită să echilibreze situaţia.
Întrebarea din titlu este una cât se poate de serioasă. Spun asta pentru
că ar apărea mulţi care să mă întrebe cum îl întreba Nae Caţavencu în piesa „O scrisoare pierdută“ pe Ştefan Tipătescu: „Cum, nu ştii....?“. Bineînţeles că
ştiu cine este Alina Mungiu-Pippidi, dar nu ştiu de unde are acest tupeu să
jignească Diaspora.
Dragnea s-a simţit mandatat, de cele 18% din
voturile obţinute, să fure oricât. Uite că nu este aşa. Chiar şi o parte din
cei 18% nu mai cred aberaţiile lui Dragnea. Iar ceilalţi 82% n-au crezut
niciodată. Nu ştiu de unde speranţa lui Dragnea că ne va păcăli pe toţi la infinit.
Niciodată în istorie nu s-a întâmplat aşa ceva. Mai devreme sau mai târziu se
produce declicul.
Cu numele lui Silviu Crăciunaş m-am întâlnit pentru
întâia oară în vara anului 2017, atunci când am început parcurgerea celor două
volume ale „Jurnalului” lui Ion Raţiu.
Apărute prin grija istoricului şi politologului Stejărel Olaru şi a lui Nicolae
Raţiu la editura bucureşteană „Corint”.
Astăzi, 10 august, se scrie istorie. Indiferent câţi vom fi în piaţă până la finalul zilei, indiferent câte tentative de subminare plănuiesc cei speriaţi de protestul #diasporaacasa, români de pretutindeni au venit acasă într-un gest sublim şi fără precedent de civism şi patriotism. Deja ştirea face înconjurul lumii libere. Deja am învins.
Recunosc că nu am prea dat atenţie activităţii doamnei Alina Mungiu-Pippidi.
Pur şi simplu am înţeles că mănâncă şi ea o pâine albă. Nu m-a interesat nici
cine, nici de ce o plăteşte. Ştiu că provine dintr-o guvernare CDR de foarte
tristă amintire, pe care guvernarea de azi tinde să o egaleze şi chiar să o
depăşească.
Scandalul plăcuţelor
made in Sweden s-a stins prin retragerea tuturor acuzaţiilor la adresa lui
Răzvan Ştefănescu, dar sloganul a proliferat devenind un hit al verii. PSD şi-a
căpătat o supra-etichetă de care nu va mai scăpa în următorii ani. Liderii
partidului s-au ofuscat şi au trecut la ofensivă. Dar nu şi-a pus nimeni
întrebarea, dacă partidul e atât de iubit pentru buna guvernare, de ce nu apar şi
manifestări spontane în favoarea PSD?
Diseară mă întorc în ţara-n care m-am născut. Mâine, 10 august, va avea loc marea unire a românilor de pretutindeni. Vom manifesta, împreună, pentru democraţie, pentru ca România să nu ajungă un Franken-Stat precum Polonia şi Ungaria. Pentru că, oameni buni, pe lângă pesta porcină africană, suntem infectaţi cu ceva mult, mult mai grav: cu „nedemocraţie“.
Ziua de mâine va fi în totalitate dedicată diasporei. Este foarte important să înţelegem că România astăzi se regăseşte în proporţie de 20% în afara graniţelor tradiţionale, trasate acum 100 de ani ca urmare a încheierii Primului Război Mondial.
Primul set al sancţiunilor
economice impuse Iranului de către Administraţia Trump a intrat deja în
vigoare, urmărindu-se astfel interzicerea guvernului iranian să achiziţioneze dolari americani sau să vândă titluri de stat. Totodată, sancţiunile
afectează importurile iraniene de granit, aluminiu, oţel, cărbune sau unele
aplicaţii software, dar şi exporturile iraniene de covoare persane sau
industria auto din această ţară.
Suntem atraşi, în vremurile noastre, de o
greşeală fatală – suntem tentaţi să dăm o prea mare importanţă politicii.
Dacă în urmă cu 30-40 de ani, în România calculatoarele erau apanajul
domeniilor de cercetare ştiinţifică, în ultimele două decenii ele au
devenit, sub diverse forme, o parte activă a vieţii noastre cotidiene.
Socotit
dintotdeauna drept un personaj secundar al romanului teatral, adesea temut,
transformat câteodată în personaj de teatru ce apărea aievea pe scenă spre a fi
persiflat de dramaturgi de felurite calibre şi de diverse naţii, criticul de
teatru nu numai îi evaluează pe alţii, ci e, la rândul său, supus unei perpetue
operaţii de reevaluare.
