Primul savant român care a studiat limbile şi cultura arabe. Era privit ca o bizarerie de către contemporani
0
Timotei Cipariu a fost, alături de Dimitrie Cantemir şi de Bogdan Petriceicu Haşdeu, reprezentantul cel mai însemnat al spiritului enciclopedic în cultura română.
S-a născut în satul Pănade, lângă Blaj la 21 februarie 1805, din părinţi ţărani. A învăţat carte mai întâi de la fratele mai mare, Ioan, cântăreţ la biserica din sat, iar între 1814-1825 a parcus şcoala elementară, de gimnaziu şi de seminar teologic de la Blaj. S-a remarcat încă din copilărie prin talentul de învăţare a limbilor străine. Până la vârsta de 12 ani învăţase să citească cu litere chirilice, latine şi greceşti.
„În cursul studiilor gimnaziale şi teologice a ajuns un excelent cunoscător al limbilor clasice, al limbii germane, al ebraicei, iar de pe la 1840 şi al arabei. Citea în franceză, engleză, maghiară şi italiană. Avea cunoştinţe de persană şi de arameică biblică. A fost profesor şi, din 1854, director al gimnaziului din Blaj, profesor la seminarul teologic, director al tipografiei diecezane pe care, după cum atestă George Bariţiu, a reorganizat-o, făcând-o mult mai funcţională. Activitatea sa didactică a adus o contribuţie de seamă la calitatea şi la prestigiul şcolilor din Blaj. Într-o cuvântare pe care se pregătea să o rostească în dieta de la Sibiu (1863), el exprima aceste valoroase opinii:
«… Şcoalele nu sunt, nici nu se cade să fie numai şcoale pentru formarea celor ce vor să intre în vreun serviciu public … ci şcoalele au să fie viaţă şi pentru toate ramurile vieţii, care sunt foarte multe, şi care recer o educaţiune nu unilaterală ci de toate părţile completă, armonică şi naturală. Unilaterală însă caută să fie dacă cineva are educaţiunea numai pentru un ram al vieţii,- şi nenaturală dacă educaţiunea se face nemăsurat condiţiunea naturale în care se află cineva. Ea încă e şi mai nenaturală dacă educaţiunea omului nu e naţional㻓, menţiona istoricul Camil Mureşanu, în volumul „Templul lui Janus“.
A avut o contribuţie importantă la dezvoltarea învăţământului
În calitate de director al gimnaziului, Cipariu a sporit numărul orelor de limbă română, în detrimentul celor de latină, greacă şi germană, iar din a doua parte a anului şcolar 1868-1869 a introdus franceza ca limbă facultativă.
„Pentru uzul şcolilor, a întocmit sau prelucrat manuale de gramatică latină, de poetică şi versificaţie, de filozofie, de bună purtare, iar compendiul său de gramatică română a cunoscut, până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, 12 ediţii. Orizontul larg, - concepţia înaintată pentru acel timp – în problemele de învăţământ şi cultură îşi aveau punctual de plecare în Luminismul împărtăşit de intelectualitatea românească din Transilvania vreme de un secol după anii de vârf ai activităţii Şcolii Ardelene“, mai nota Camil Mureşanu.
A fost şi literat, fiind considerat unul dintre pionierii prozei ardelene. Prin volumele „Memoriile“ şi „Jurnalul de călătorie în Ţara Românească“ a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea literaturii noastre. A abordat şi pozia, dar nu a excelat.
A lăsat o operă filologică de valoare
Cea mai mare contribuţie a avut-o în cercetarea limbii române din perspectivă etimologică. „Etimologismul lui Cipariu n-a fost o aberaţie a unui savant izolat de realitate, obsedat de construcţii intelectuale arbitrare. El pornea într-o intenţie judicios motivată: dorinţa de a se ajunge la o scriere unitară a limbii române. Cipariu se temea că fonetismul, supus uzanţelor diverse ale pronunţării limbii, nu va fi capabil să realizeze uniformizarea ortografică. De aceea, el considera că ortografia etimologică, preconizând scrierea pe baza formelor originale ale limbii, ar fi mijlocul de a statornici unitatea grafică a limbii literare.
Etimologismul mai trebuia să fie şi un instrument al demonstrării latinităţii limbii române, - în ultimă instanţă un argument al cauzei naţionale. În parte dintr-o asemenea raţiune, iar nu atât dintr-una strict filologică, a rezultat şi «purismul» latinizant al lui Cipariu, adică tentativa de «a curăţa limba … a depărta dintr-însa tot ce se află încă străin … tot ce se trage din limbi de alt caracter, cu totul divers de al limbilor romane …».
Pentru a reconstitui formele vechi ale limbii, din stadiul în care se presupunea că ea încetase a mai fi latina populară din Imperiul Roman târziu, Cipariu a procedat la cercetarea regresivă a evoluţiei limbii, propunându-şi a descoperi astfel legile acestei evoluţii. S-a pasionat pentru lectura vechilor cărţi şi manuscrise, coborând până la cele mai timpurii exemple de limbă română, din secolul al XVI-lea. Scopul ce-şi propusese nu i-a reuşit. Dar cercetările sale au dobândit o altă valoare: Cipariu a fost un prim mare istoric al limbii române. Nicolae Iorga l-a socotit «… începătorul adevăratelor studii ştiinţifice cu privire la limbă, cultură şi istorie în Ardealul românesc»“, se mai arată în lucrarea „În templul lui Janus“.
În filologie, Cipariu a lăsat cea mai importantă operă, culminând cu marea „Gramatică a limbii române“, în două volume, apărută în 1869 şi 1877, şi premiată de Academia Română. În lucrarea „Crestomaţie“, Cipariu a adunat o parte din textele pe care îşi bazase studiile de până atunci, de istorie a limbii.
S-a ocupat de cercetarea documentelor răscoalei lui Horea
S-a remarcat şi ca istoric. Acestuia i se datorează întâia cercetare a documentelor răscoalei lui Horea. „Între 22 august-13 septembrie 1828 a lucrat în biblioteca „Teleki” din Târgu Mureş şi acolo a luat cunoştinţă, printre altele, de textul în original al celei de-a doua scrisori a lui Brissot către Iosif al II-lea, conţinând cunoscuta pledoarie pentru ţăranii răsculaţi. Aferentă acestor preocupări a fost editarea, la Blaj, între 1867-1872, împreună cu Ioan Micu Moldovan, a revistei „Archiv pentru filologie şi istorie”. În paginile ei a publicat studii istorice şi filologice, dar mai ales documente din limba veche“, menţionează istoricul Camil Mureşanu.
Cipariu a fost, alături de George Bariţiu, unul dintre primii întemeietori ai presei ardelene. A înfiinţat cu Bariţiu, la Braşov, cu sprijinul comerciantului Rudolf Orghidan, periodicul „Foaia duminecii”, care a apărut la 1 ianuarie 1837. Apoi, Cipariu a început demersuri pentru a scoate la Blaj un ziar, care ar fi trebuit să se numească „Nunciul” (estitorul), dar apărut doi ani mai târziu sub titlul „Organul Luminării”. Era gândit, cu precădere, ca periodic literar. „Organul Luminării” a fost cel dintâi ziar românesc tipărit constant cu litere latine. Şi-a încetat apariţia la 28 aprilie 1848, după care a reapărut la 12 mai, cu profil politic, cu titlul „Organul Naţional”. „Nu suntem plecaţi (dispuşi-n.r.) a suferi … nici batjocură, nici tractare neomenească asupra naţiunii noastre. Deviza noastră este să fim defensivi şi nici o dată ofensivi, însă defensivi cu demnitate, până la cea din urmă răsuflare”, spunea Cipariu.
A militat pentru unirea povincilor româneşti
Cipariu a fost activ în organizarea marii adunări din 3/15 mai. În casa lui s-au desfăşurat consfătuirile fruntaşilor români. „A colaborat la programul ce avea să se adopte pe Câmpia Libertăţii, a fost secretar al adunării şi deputat în delegaţia care avea să ducă la Viena petiţia naţională românească. După a treia adunare de la Blaj (25 septembrie 1848), a fost ales membru în Comitetul naţional şi s-a numărat printre semnatarii chemării românilor la arme. (...) Ca la toţi intelectualii generaţiei de la 1848, patriotismul său îmbrăţişa cauza naţiunii române de pretutindeni. Astfel, la 1859 el scria despre unirea Moldovei cu Muntenia că «e o temă politică de atât interes şi aşa bătătoare la ochi, cât ea fără nici o agitaţiune … numaidecât şi de sine s-a arătat în ochii, sau mai benezicând în anima fiecărui român, aşa de chiară şi de învederată, cât de ea, ca de o temă matematică, nu a putut avea nimene nici cea mai mică îndoială. Numai cei ce pot avea ceva interes particular din statu quo a Principatelor, pot să urgisească împreunarea lor, dar în anema lor nici aceştia nu pot să nege importanţa împreunării lor pentru venitoriul românilor»“, arată istoricul Camil Mureşanu.
Fondator al societăţii culturale „Astra“ şi printre primii academicieni
Cipariu s-a remarcat şi în înfiinţarea societăţii culturale „Astra“.
„Cu activitatea Astrei s-a identificat o bună parte din ultimele decenii de viaţă ale lui Cipariu. Fusese printre cei 176 de fruntaşi români care, la 10 mai 1860, adresaseră guvernatorului Transilvaniei, prinţul Liechtenstein, cererea de aprobare pentru înfiinţarea unei societăţi culturale a poporului român. După inaugurare, a fost întâiul vicepreşedinte al acesteia (1861-1877)28 şi apoi preşedinte, până la moarte (1877-1887). A prezidat adunările generale ale Astrei la Blaj (1863), Haţeg (1864) şi Abrud (1865), făcând în cadrul lor – şi al altora, ulterioare – comunicări pe teme istorice sau filologice“,
se mai notează în lucrarea „În templul lui Janus“.
A făcut parte din prima serie de membri ai Academiei Române. La 1 august 1867, când a avut loc, inaugurarea activităţii Societăţii Academice, Cipariu a rostit, la Bucureşti, un cuvânt de bun augur: „Simţul naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiei care i se cuvine între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţie cu demnitate”.
Profund cunoscător de limbi orientale
Cipariu a fost cel mai profund cunoscător de limbi orientale în cultura română, în secolul al XIX-lea. Erudiţia sa în limba şi literatura arabă a fost uimitoare.
„În primul rând, Cipariu a constituit printre orientalişti un caz deosebit, prin faptul că a învăţat araba singur, cu începere de prin 1838-1839, reuşind să atingă un asemenea grad de perfecţiune încât scria direct în arabă. A copiat mai mult de 5000 de pagini de manuscrise arabe şi a fost capabil chiar să versifice în limba arabă. La sfârşitul lunii iunie 1846 a fost ales membru al Societăţii Germane înfiinţată cu un an înainte, cu sediul la Leipzig. (...) Nu numai că a cunoscut bine limba arabă, dar a făcut studii de cultură arabă în general, precum şi de geografie, gramatică şi lexicografie, literatură şi prozodie, filozofie, teologie şi drept. La timpul său Cipariu era singurul, în cultura română, care-şi însuşise cunoştinţe orientalistice atât de vaste şi din acest motiv erudiţia lui în materie era privită de cei din jur ca o curiozitate şi ca un fel de cabalistică“, mai arată istoricul Camil Mureşanu.
Se încarcă comentariile...
