Mişcarea revoluţionară condusă de doi căpitani panduri din oastea lui Tudor Vladimirescu. Cum au încercat să ridice ţărănimea şi ce sfârşit teribil au avut

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu s-a păstrat în memoria pandurilor şi a ţărănimii

O parte dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu s-au ridicat din nou la luptă, după cinci ani de la revoluţia condusă de marele conducător din cauza nedreptăţilor.

Situaţia din cele două ţări româneşti a devenit, după înăbuşirea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, din ce în ce mai apăsătoare pentru ţărani, care au fost obligaţi să plătească dări foarte mari. Controlul exercitat de Imperiul Otoman a crescut, fiind impuşi doi domnitori asflaţi sub controlul Înaltei Porţi.

„Revoluţia pandurilor lui Tudor Vladimirescu a ridicat pe o treaptă superioară mişcările sociale ţărăneşti, marcând începutul epocii moderne în istoria României. (...) Turcii intraţi în Principatele Române în 1821 cu scopul mărturisit de a le curăţi de revoluţionari, le-au mai ţinut sub ocupaţie încă un an, desăvârşind ruina începută de eterişti. Prezenţa lor a impus Ţării Româneşti şi Moldovei sarcini extraordinare sub forma de furnituri pentru întreţinerea trupei şi a cailor, de cărăuşii pentru transportul furajelor, proviziilor, lemnelor şi bagajelor şi de impozite pentru soldei a peste 20.000 de soldaţi. (...) Găsind Ţara Românescă şi Moldova lipsite de orice autoritate în plină anarhie, turcii au instituit un regim militar, cel mai arbitrar şi mai tiranic dintre toate. Cele două paşale chehaia bey Cara Ahmed Effendi la Bucureşti şi Guciuc Ahmed la Iaşi numeau ispravnicii, zapcii, vameşii, vătafii şi interveneau chiar şi în afacerile civile. (...) Ocupaţia turcească costase cele două principate danubiene 15 milioane de piaştri, sumă enormă pentru resursele de atunci ale celor două ţări“, arată istoricul Ionel Racoceanu. 

Pandurii lui Tudor, prigoniţi

La intervenţia marilor puteri europene, Imperiul Otoman a decis să retragă trupele militare în toamna anului 1822. Poarta a convocat la Constantinopol două delegaţii de boieri din Ţara Românescă şi Moldova. Aceştia au venit cu un memoriu, care a fost admis doar în parte de către Imperiul Otoman. Astfel, ca domn al Ţării Româneşti a numit Grigore al IV-lea Dimitrie, iar al Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza. „Prin restabilirea domniilor pământene, visteria ţării era eliberată de aceste sarcini suplimentare. Principatele române au rămas pe mai departe sub stăpânirea turcilor, fapt care a favorizat menţinerea jugului feudal“, mai arată Ionel Racoceanu.

Pandurii care au participat la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a fost prigoniţi.

„Boierimea şi domniile pământene au dus mai departe acţiunea de lichidare a revoluţiei şi de înlăturarea a urmărilor ei. S-a procedat la dezarmarea pandurilor şi a satelor ridicate la luptă, s-au intentat procese pandurilor şi altor participanţi la revoluţie, precum şi a ţăranilor care în 1821 au întreprins acţiuni locale sau într-un fel oarecare au sprijinit revoluţia. Dezarmarea participanţilor la revoluţie a început la mijlocul anului 1822. (...) Cu puţine excepţii, pandurii şi sprijinitorii lor dintre ţărani au fost condamnaţi la plata unor mari despăgubiri“,

spune istoricul Ionel Racoceanu. 

Se introduc noi impozite

Presiunea asuprta ţăranilor creşte de la un an la altul, aceştia ajungând să plătească taxe foarte mari. Se introduc noi tipuri de impozite. „Teroarea instaurată de înalta Poarta împotriva participanţilor la revoluţia din 1821, continuată de domnitorii pământeni Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova va menţine o stare de continuă nemulţumire în rânduirle ţărănimii şi aşa supusă unor sarcini fiscale împovărătoare“, a mai menţionat istoricul. Apar o serie de grupări care militează fie împotriva domnitorului, fie pentru susţinerea acestora sau pentru restaurarea domniei fanarioţilor. 

Revolta căpitanilor Mehedinţeanu şi Cuţui

Ionel Racoceanu descrie modul în care au decurs evenimentele de la 1826: 
 

„Cu toate demersurile preconizate de autorităţile imperiale la îndemnul Înaltei Porţi şi ale domnitorului Ţării Româneşti, un mare număr de panduri exilaţi şi-au manifestat deschis dorinţa şi hotărârea de a se organiza şi de a începe lupta pentru înfăptuirea unor obiective care figuraseră şi în programul revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Exilaţi la Mehadia, foştii căpitani ai lui Tudor Vladimireescu, Simion Mehedinţeanu, biv-vel insprăvnicelul moşiei Podul-Grosului din judeţul Mehedinţi, şi Ghiţă Cuţui, slujitor de plasă în copmuna Broşteni din acelaşi judeţ, sub conducerea boierului progresist Toma Brătianu, refugiat şi el tot din Mehadia, au hotărât să pătrundă în Ţara Românească, însoţiţi de o ceată de 21 de panduri credincioşi pentru a ridica la luptă masele populare din judeţele Mehedinţi şi Gorj. (...)  

În luna mai 1826, cei doi căpitani în fruntea celor 21 de panduri au trecut Munţii Mehedinţiului şi Cernei şi s-au îndreptat spre Mănăstirea Topolniţa, situată pe malul apei cu acelaşi nume. (...) În vederea consolidării capului de pod pe care şi-l ocupaseră, ei vor începe întărirea mănăstirii, aşteptânduse la un asediu din partea arnăuţilor domneşti. Câteva zile mai târziuau coborât pe apa Topolniţei în jos în satul Gornoviţa, aflat la o distanţă de cinci kilometri de mănăstire, unde au chemat sătenii la o întrunire. Pe malul Topolniţei au dat o Proclamaţie asemănătoare celei a lui Tudor Vladimirescu, în care chemau norodul la luptă pentru dreptate socială şi eliberare naţională.

«Proclamaţia de la Gornoviţa» cconferă acţiunilor caracterul de mişcare revoluţionară, şi nu de răscoală. (...) După citirea Proclamaţiei în faţa celor 300 de ţărani adunaţi pe malul Topolniţei, la Gornoviţa, cei doi căpitani şi-au trimis emisarii prin satele învecinate pentru a ridica poporul la luptă. Deşi mişcarea  revoluţionară a cuprins mai ales nord-vestul judeţului Mehedinţi, ne interesează pentru că ei i s-a alăturat şi ţărănime din satele Cătune, Glogova, Ploştina şi Roşiuţa aparţinătoarea în acea vremela judeţul Mehedinţi“. 

Au sfârşit spânzuraţi 

Domnitorul i-a comunicat imediat Înaltei Porţi despre această situaţie. De teama persecuţiilor, ţărănimea nu a aderat la mişcarea pandurilor. Cei doi căpitani l-au arestat pe vătaful plaiului Cloşanilor şi au cerut în schimbul eliberării lui o răscumpărare de 50.000 de taleri. Pandurii nu au reuşit să-şi menţină controlul asupra teritoriului din jurul mănăstirii Topolniţa. Ceilalţi panduri care-i aprovizioanu cu hrană şi muniţie au fost opriţi de vameşi şi aturităţile habsburgice, care nu doreau un copnflict cu Înalta Poartă.

În scurt timp, cei doi căpitani şi pandurii care le erau alături au rămas fără hrană şi muniţie, fiind nevoiţi să-l elibereze pe vătaf. În urma tratativelor s-a stabilit ca cei răsculaţi să rămână în interiorul zidurilor mănăstirii şi să fie aprovizionaţi cu alimentele, după care s-a hotărât să meargă la Bucureşti domnitorul Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica să-i prezinte revendicările, dar au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte. Au fost spânzuraţi în Târgul de Afară din Colentina în faţa unei mari mulţimi.