Cum funcţiona comerţul ambulant în România interbelică. „Asupra curăţeniei şi promptitudinii nici nu încăpeau discuţii“
0
În perioada interbelică, comercianţii ambulanţi, care erau în acelaşi timp şi producători, obişnuiau să aducă produsele la domiciliul clienţilor. Un astfel de episod a fost prezentat de istoricul Filip Lucian Iorga. Bunicul acestuia, inginerul Mircea Stănescu, urmaş de moşneni şi fost ofiţer al Armatei Regale, i-a povestit cum familia sa era aprovizionată de două lăptărese.
Laptele era adus direct acasă, iar evidenţa cantităţilor livrate era ţinută pe o tablă, existând o încredere reciprocă. Mai mult decât atât, relaţia dintre clientă şi cele două lăptărese era apropiată, astfel încât, în timpul bombardării Bucureştiului, în cel de-Al Doilea Război Mondial, străbunica istoricului s-a refugiat la ţară, la cele două femei.
„Pentru o bună parte din cumpărături, mai ales legume, fructe şi zarzavaturi, gospodinele nu erau obligate să se ducă la piaţă şi să se încarce cu sacoşe. Mărfurile veneau ele acasă, prin vânzători ambulanţi. Majoritatea acestora erau olteni, care treceau pe stradă cu coşurile agăţate de cobiliţă şi îşi anunţau sosirea cu strigăte caracteristice.
De altfel, fiecare avea clienţii lui, cărora le dădea şi pe datorie. Mama a cumpărat ani de-a rândul lapte de la aceleaşi două lăptărese. Ele erau din comuna Jilava şi veneau pe jos, vară-iarnă, cu garniţele în cobiliţe. Lapte dulce ne aducea «ţaţa Lica», iar lapte bătut «ţaţa Rada». Una dintre ele şi-a făcut rost mai târziu de un faeton, un fel de cărucior, iar cealată căra laptele în tivgi de dovleac. Asupra curăţeniei şi promtitudinii cu care ne aprovizionau, nici nu încăpeau discuţii. Mai ales iarna, mama le poftea în casă şi le dădea şi o ceaşcă de ţuică, pentru a se încălzi. Relaţiile dintre noi şi ele erau dintre cele mai cordiale şi se bazau pe încredere.
Plata nu se făcea la livrarea laptelui ci, de obicei, o dată pe lună. Evidenţa se ţinea pe pervazul uşii de la intrarea în bucătărie: lăptăresele însemnau cu cretă (ele îi ziceau tibişir) un cerc pentru un litru de lapte adus şi o linie pentru o jumătate de litru. Nimeni nu punea la îndoială corectitudinea menţinerii acestor însemnări (de altfel, atât de uşor de şters) de la o lună la alta. Relaţiile amicale cu aceste femei le-au permis, mai târziu, mamei şi surorii mele să se refugieze la ele în timpul războiului, când erau bombardamente asupra Bucureştiului (de altfel, mama şi fraţii mei mai mari se refugiaseră la ele şi în timpul Primului Război Mondial).
Se vede treaba că femeile câştigau destul de bine, de vreme ce una dintre ele ne spunea, odată, că «îşi poruncise un cojoc», la un croitor. Dar obiceiurile de la ţară şi le păstrau. Mergeau desculţe şi îşi puneau papucii doar la bariera de intrare în Bucureşti“, a scris istoricul Filip Lucian Iorga, în lucrarea „Copilăria şi adolescenţa lui Mircea Stănescu“.
Se încarcă comentariile...
