Mărturia înfiorătoare a unei românce închise 20 de ani în lagărele siberiene: „Doar iubirea de familie ne-a salvat viaţa“

Mărturia înfiorătoare a unei românce închise 20 de ani în lagărele siberiene: „Doar iubirea de
familie ne-a salvat viaţa“

Aniţa şi fratele ei Ionică, 1965, Bucureşti. FOTO: ”20 de ani de Siberia. Destin bucovinean”

Aniţa Nandriş - Cudla s-a născut în anul 1904 în satul Mahala, din regiunea Cernăuţi. În 1941, bucovineanca a fost deportată în Siberia, alături de cei trei băieţi ai ei. Aniţa a reuşit să reziste tuturor greutăţilor şi în 1959 s-a întors acasă, în 1961 reuşind să reintre în posesia locuinţei din care a fost deportată în lagărul siberian.

Aniţa Nandriş – Cudla este o bucovineancă născută în anul 1904, în localitatea Mahala, din regiunea Cernăuţi. Povestea de viaţă a acestei femei poate reprezenta oricând o sursă de inspiraţie pentru cei mai mari regizori de film din întreaga lume. Până în anul 1986, când Aniţa Nandriş – Cudla a trecut la cele veşnice, femeia a reuşit să depăşească toate greutăţile pe care viaţa i le-a pregătit.

Aniţa s-a născut într-o familie de ţărani simpli, ea fiind singura fată din cei şapte copii ai soţilor Dumitru Nandriş şi Maria Lazăr. Primul Război Mondial a găsit-o pe tânăra bucovineancă alături de părinţi, însă urmările acestuia au marcat-o pe viaţă.

Sovieticii i-au blestema soarta încă din fragedă pruncie, când mai mulţi soldaţi i-au aplicat mamei sale o bătaie soră cu moarte pentru că a încercat să-i împiedice din a le lua caii. În urma acelei bătăi, mama Aniţei a suferit leziuni grave care au ţinut-o la pat ani în şir.

”Şi deodată au grăit unu ceva pe limba lor cătră ceilalţi şi deodată au rădicat aceia biciurile asupra mamei. Ei aviau nişte biciuri împlitite de piele şi la capătu biciului trei viţă şi la capătu celor trei viţă făcute trei măgălii vînoasă ca piatra, de mărimia a trei nuci. Şi cu biciurile estia au început s-o bată pe mama. Noi copiii ne uitam pe feriastră de cum a ieşit mama afară şi cînd am văzut că o bat pe mama noi am ieşit toţi afară desculţi, desbărcaţi cum ne aflam şi am început să răcnim”, a povestit Aniţa Nandriş – Cudla, în memoriile ei ”20 de ani din Siberia. Destin bucovinean”, momentul în care mama sa a fost nenorocită de soldaţii sovietici.

                      Aniţa Nandriş - Cudla, 1914. FOTO: ”20 de ani de Siberia. Destin bucovinean”

Dacă fraţii ei au făcut carte şi au ajuns doctori sau profesori, Aniţa a trebuit să aibă grijă de mama ei. La vârsta de 17 ani, bucovineanca s-a căsătorit cu un tânăr din sat, cu care a avut trei băieţi – Toader, Mitruţă şi Vasile. Aniţa şi-a ridicat o gospodărie în satul ei natal şi a luat-o alături de ea şi pe mama ei, pentru a o putea îngriji.

Totul a fost bine până când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial şi nordul Bucovinei precum şi ţinutul Herţei au trecut sub administraţie rusească. Populaţia română din aceste regiuni, care nu a reuşit să fugă în sudul Bucovinei, a trăit o perioadă cumplită. Aceştia erau luaţi din case, în toiul nopţii, şi trimişi în Siberia, peste 13.000 de români din nordul Bucovinei având această soartă.

Coşmarul Aniţei a început în noaptea de 13 iunie 1941, când bucovineanca împreună cu fiii ei, care aveau vârste cuprinse între 11 şi 17 ani, au fost luaţi cu forţa din casa lor, urcaţi în tren şi duşi în Siberia. Scena deportării Aniţei este una cutremurătoare. Ea a fost nevoită să-şi lase mama singură acasă, bolnavă şi neajutorată, fără a şti dacă cineva va mai avea grija ei şi îi va oferi un pahar cu apă.

                   Aniţa şi soţul ei Chirică Cudla. FOTO: ”20 de ani de Siberia. Destin bucovinean”

”Cînd au văzut că am început să o îmbrac şi pe mama, atunci ei mă întriabă de ce o îmbrac eu şi nu să îmbracă ca singură. Eu li-am spusă că ea e bolnavă şi nu poate să se îmbrace. Ei au început mai cu răul la mine, ce bolnav, că ca la trup, la faţă nu arată slabă. Eu am început mai tare să plîng şi le spun, iacă, aşa-i bolnavă, nu poate singură să se stâpînească. (…) Am ieşit afară, am pus piciorul pe ganuc şi m-am mai uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, să o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plîngia sărmana, rămasă sîngurică, bolnavă, fără nime lîngă dînsa”, a povestit Aniţa Nandriş – Cudla cum a început povestea deportării în Siberia.

              Mama Aniţei Nandriş - Cudla, 1940. FOTO: ”20 de ani de Siberia. Destin bucovinean”

Bucovineanca, împreună cu fii ei, au fost urcaţi într-un tren de vite şi au pornit spre Siberia. Aniţa a reuşit înainte de plecare să arunce o batistă pe care a scris un mesaj pentru mama sa. Drumul până în Siberia a durat peste două săptămâni, timp în care românii din Bucovina primeau o dată la 24 de ore câte o bucată de pâine şi o cană de apă caldă, despre care sovieticii spuneau că este ceai.

Odată ajunsă în Siberia, Aniţa a trebuit să muncească pentru a putea să le asigure copiilor ei o gură de mâncare. Pentru o zi de muncă, aceasta primea 700 de grame de pâine cu care îşi hrănea fii. Toader, fiul cel mare, a trebuit şi el să meargă la muncă pentru a fi şi el răsplătit cu o bucată de pâine pe care o împărţea cu fraţii săi.

La început, bucovineanca muncea la câmp, de dimineaţa şi până seara, iar dacă sovieticii nu erau mulţumiţi de rezultatele muncii ei nici măcar bucata de pâine ce îi era promisă nu o mai primea.

În luna martie 1942, Aniţa a aflat că soţul şi tatăl copiilor ei a murit într-un lagăr din munţii Urali. Aceasta a fost o primă mare lovitură primită de femeia care a aflat că cel cu care şi-a unit destinele a murit singur, departe de casă şi familie.

În vara anului 1942, Aniţa şi fiii ei au fost mutaţi într-un alt lagăr din Siberia, unde au fost nevoiţi să locuiască într-o casă fără acoperiş. Aici, femeia şi fiul ei mai mare au fost nevoiţi să lucreze în pădure. Munca grea şi alimentaţia proastă au făcut ca, în octombrie 1942, bucovineanca să se îmbolnăvească de dizenterie. Căzută la pat, femeia a fost aproape de moarte până când un român a început să îi facă masaje cu tutun, reuşind astfel să o salveze de la un destins şi mai tragic decât îl avea.

”De la un timp văd că slăbesc şi mai tare, am început să văd înaintia ochilor nişte năluci, fel de fel. Acuma m-am gîndii că se apropie ciasul, numai încă nu-i minuta. M-am gîndit la bărbatul meu sărmanul, tot aşa trebuie să-şi fi dat sufletul pe undeva, amărît de durere şi năcaz, fără nime lîngă el. Mi-am îndreptat gîndul la scumpii mei frăţiori, cît de departe sînt ei de mine şi nu ştiu de chinul meu. M-am gîndit la scumpa şi dulcia mea mamă cu cîtă durere în suflet am lăsat-o pe scîndurile patului, fără nime lîngă ea. Am întors capul către copilaşi şi m-am uitat cu lacrimi în ochi la ei, cum dormeau sărmanii gribuiţi de foame şi de frig. Am suspinat adînc, căci simţiam că se apropie ciasul să mă despart de ei”, a rememorat Aniţa momentul în care a crezut că-şi va da sufletul departe de casă.

La sfârşitul anului 1944, Aniţa s-a îmbolnăvit din nou, de această dată de tifos. Timp de două săptămâni, femeia nu a ştiut de ea. Pe 14 ianuarie 1945, bucovineanca a deschis ochii şi a început să vorbească. În momentul în care a intrat pe uşa spitalului singurul ei gând a fost acela de a ieşi vie de acolo pentru a nu-şi lăsa copii singuri.

”Cum am întrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămîie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia”, a povestit Aniţa Nandriş – Cudla.

În luna mai 1945, bucovineanca a trecut printr-un nou moment greu. Deoarece boala nu i-a permis să lucreze, a fost judecată şi condamnată la două luni de închisoare pentru că s-a sustras de la muncă, deşi practic nici nu putea să se ţină pe picioare.

      Fraţii Mitruţă, Vasile şi Toader, 25 iunie 1946. FOTO: ”20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”

După terminarea războiului, viaţa Aniţei şi a fiilor ei a început să fie mai bună. Băieţii mergeau la pescuit sau la vânătoare, iar ea muncea pe lângă casa unde locuiau sau pe la femeile rusoaice din sat.

În anul 1950, s-a ridicat raţia la pâine. Aniţa şi copii ei se simţeau acum ca în Rai, după aproape 10 ani de foamete în care au mâncat cât să nu moară. Tot în acel an au început să fie eliberaţi prizonierii de război, primii eliberaţi fiind finlandezii.

Bucuroşi că se vor întoarce acasă, Aniţa şi băieţii ei primesc o nouă palma de la viaţă. Cum regele Mihai a abdicat de pe tronul României, acestora nu li s-a mai permis să se întoarcă în ţară. Ei au rămas în Siberia şi au continua să muncească din greu ca până atunci.

”Ne-am fost deprins de acuma cu viaţa aceia, căci dacă nu putiai face nici o schimbare, trebuia să spui că aşa e bine, dar gîndul şi dorul de locurile în care te-ai născut te chinuiau neîncetat”, a descris Aniţa gândurile ce o năpădeau după ce a aflat că nu se poate întoarce acasă împreună cu fiii ei.

După un timp, românilor li s-au permis să trimită scrisori în ţară. Cu mult greu, Aniţa a dat de unul dintre fraţii ei, Ionică, rămas în ţară care i-a povestit că mama lor a decedat.

”Surioară dragă, nu plînge şi nu te întrista, că aşa-i legia pămîntului şi trebuie toţi să o împlinim. Să ştii că scumpa noastră mamă s-a stins din viaţă la 23 decembrie 1945. Cît a fost în viaţă, numai despre voi a vorbit, ar fi fost tare bucuroasă să fi auzit măcar un cuvînt despre voi, că sînteţi în viaţă, închidea ochii cu sufletul mai împăcat”, acestea au fost cuvintele pe care Ionică i le-a scris Aniţei, cuvinte care au făcut-o să plângă pe bucovineanca ce nu a putut să fie alături de mama sa în ultimele clipe ale acesteia.

La începutul anului 1956, Aniţa şi fiul ei Vasile au primit acceptul din partea autorităţilor sovietice să se întoarcă în Bucovina pentru un aşa zis concediu. După două săptămâni petrecute pe drum şi alte două pe plaiurile natale, Aniţa a fost nevoită să se întoarcă la ceilalţi doi fii pe care i-a lăsat în Siberia.

Tristeţea era una mare, dar nu avea ce face nu-şi putea lăsa băieţii singuri pe meleaguri străine. După întoarcere, nu a mai durat mult şi în 1958, Aniţa a primit un plic de la miliţie prin care era anunţată că are voie să se întoarcă acasă, împreună cu fii ei. Cum feciorii femeii încă erau pe vapor, la pescuit, au putut să revină cu toţii în Bucovina, abia în februarie 1959. După un an şi jumătate, ei au reintrat în posesia casei lor, pe 13 iunie 1961, la exact 20 de ani de la deportarea în Siberia ei păşind din nou în casa din satul Mahala. 


   Cei trei fraţi în faţa casei lor din Mahala, după cei 20 de ani de exil. FOTO: ”20 de ani în Siberia.                                                                             Destin bucovinean”

Aniţa îşi încheie memoriile cu gândul că fii ei au plecat copii din ţara lor natală şi s-au întors bărbaţi, petrecându-şi floarea tinereţii departe de casă.

”Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putut rezista şi ni-am salvat viaţa” a concluzionat Aniţa Nandriş - Cudla.

Pe 30 iulie 1986, bucovineanca a murit în satul ei natal - Mahala, la vârsta de 82 de ani. În urma ei, a lăsat un manuscris, care a fost publicat după în anul 1991 la Bucureşti, memoriile sale ”20 de ani în Siberia. Destin bucovinean” primind în anul 1992 premiul ”Lucian Blaga” din partea Academiei Române. 

Alte ştiri pe această temă:

Familie ruptă în două de infernul comunist: „Bunicul şi bunica mea au murit despărţiţi de sârma ghimpată a unei graniţe ce nu trebuia să existe”

Nemţii şi Bucovina. Cum a fost distrusă comunitatea care a construit, în spirit teuton, o oază de civilizaţie în România

Amintirile ţiganilor din lagărele morţii: „O verişoară a fost violată şi aruncată într-o fântână. Mama a plâns tot drumul că a reuşit să ne aducă înapoi vii“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: