Viorel Dumitrescu, medic pediatru: „Mi-am pierdut pacienţi fiindcă încurajez mămicile să nu renunţe la alăptat“

Medicul Viorel Rădulescu a vorbit despre condiţiile grele din comunism, dar şi despre greşelile pe care le facem astăzi în creşterea şi îngrijirea copiilor FOTO: Alina Mitran

Medicul primar pediatru Viorel Dumitrescu, medic de familie în Slatina, ştie care pot fi consecinţele dacă mamele refuză să-şi hrănească bebeluşii la sân. De aceea, doar 2 din cei 15 bebeluşi pe care îi are în evidenţă sunt hrăniţi artificial cu lapte praf.

Viorel Dumitrescu şi-a dorit să practice chirurgia pediatrică, dar împrejurările l-au condus altundeva. Totuşi, din 1980, de la terminarea facultăţii, se ocupă de copii, astăzi ca medic de familie pediatru în Slatina. Experienţa de peste 35 de ani i-a permis să vadă cum sistemul medical a progresat, cum s-a schimbat societatea şi cum copiii au devenit, în mod fericit, prioritatea părinţilor.  

„Weekend Adevărul“: Din experienţa dumneavoastră ca medic de familie pediatru, care ar fi cele mai mari greşeli pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copiilor?

Dr. Viorel Dumitrescu: Unul dintre gesturile mamei care pot avea consecinţe nefaste pe termen lung pentru sănătatea copilului este decizia de a nu alăpta bebeluşul sau de a-l înţărca prea devreme. Eu, personal, nu încurajez mămicile să renunţe la alăptat, mi-am şi pierdut pacienţi pe considerentul ăsta. Eu le-am spus: „Te rog frumos alăptează, măcar până la şase luni“. Sunt adeptul alimentaţiei naturale. Cel puţin eu, acum, am în evidenţă, să zicem, 15 copii cu vârste între 0 şi 1 an. Doar două mămici nu alăptează, dintre care una are hepatită de tip B şi cealaltă are un copilaş care are dificultăţi de alăptare, din cauza unei afecţiuni. În rest, toate îşi alimentează natural bebeluşii.

Dar auzim de multe ori scuza: „nu are mama lapte“?

Eu nu o recunosc. Insist, cel mult, pe alimentaţie mixtă, să zicem. Până la urmă, am şi o metodă anume de a le convinge. Scot o poză cu dermatita atopică şi le-o arăt. Şi le spun aşa: „Cine a mai pomenit ca viţelul să se ducă să sugă de la iapă?“. Şi ele cad pe gânduri. Dar să ştiţi că este acelaşi lucru, este ca şi cum aş lua copilul şi l-aş pune la ţâţa vacii, pentru că laptele praf nu este un lapte umanizat, nu este laptele speciei noastre. Că mai târziu mâncăm lapte de vacă, ei bine, asta e altă problemă. Când s-a format deja o floră bacteriană în intestinul nostru, când avem deja suficiente enzime care pot să digere şi cazeina din lapte de vacă, atunci nu mai sunt probleme.

Deci dermatita atopică are legătură cu faptul că bebeluşul este alimentat artificial?

Da, are legătură cu laptele de vacă. Copilaşul care este hrănit de la naştere artificial, şi mai ales cu lapte de vacă, integral, face mai des dermatita atopică.

„Ca să nu-l tragă curentul“

În afară de evitarea alăptatului, ce alte greşeli aţi observat că mai facem, noi, părinţii, care să ne coste foarte mult?

Facem greşeli şi legate de felul în care îi îmbrăcăm pe cei mici. Să vezi copilaş de o lună-o lună şi jumătate care din luna septembrie e îmbrăcat cu tot ce se poate mai gros, „ca să nu-l tragă curentul“... Şi cu hăinuţe care nu sunt neapărat din bumbac. Asta nu are cum să fie sănătos pentru copil. Şi alimentaţia mamei care alăptează este o problemă în România. În plus, apelăm tot mai mult la telefoane, tablete, televizor pentru a ne linişti copiii. Astfel că micuţii nu mai fac diferenţa între mamă şi un gadget.

Cum am ajuns aici?

Este mult mai comod pentru părinţi, de exemplu, să intre în cabinet, iar când copilul de 6-7 luni începe să plângă, ei scot telefonul, îi pun o melodie sau un joc, şi doctorul poate să-l consulte liniştit. Le spun că nu e bine ce se întâmplă, că ei riscă să piardă contactul cu copilul, iar copilul – să piardă contactul cu mediul înconjurător, cu lumea. Nu e vorba de autism, dar  copilul trăieşte într-o altă lume, pe care tu i-ai pus-o la dispoziţie. Am văzut copii de 2 ani care stau toată ziua şi se uită la televizor. Şi părinţii mă întreabă: „Păi, cum să fac altfel?“. E foarte simplu: te aşezi cu copilul ăla la televizor şi vedeţi răţuşca moţată. Şi tu începi şi-i explici ce şi cum, pentru că acel copil nu înţelege mare lucru din ce vede, el e interesat de succesiunea de imagini, de sunete, îl atrag culorile.

„Musafirul care nu mai pleacă niciodată“

Înainte de 1989, proaspetele mame se duceau la lucru mult mai devreme. Astăzi stăm doi ani. Ce facem în aceşti doi ani?

Da, înainte de ’89, mama stătea acasă trei luni, după care trebuia să se întoarcă la lucru. Ei bine, astăzi încercăm şi noi să fim cât mai puţin agresaţi, pentru că un copil este o agresiune. Cum zicea cineva, „copilul e un musafir care nu mai pleacă niciodată“. E şi treaba asta: că apar copiii mult mai târziu, care duce la o adaptare mai grea la ceea ce înseamnă experienţa de părinte. Înainte, interveneau părinţii, duceai copilul la 3 luni într-o colectivitate, aveau aceleaşi hăinuţe, purtau aceleaşi boneţele, mâncau aceleaşi lucruri, era uniformizat totul. Nu ştiu cât era de bine, societatea progresa foarte puţin, nu aveai acces la informaţie, până şi o carte care era la modă o citeau cinci-şase familii, o împrumutau familiile unele de la altele. Când a apărut „Arta conversaţiei“, am citit-o mai multe familii.

Care erau provocările pentru un medic pediatru atunci, care sunt astăzi?

Erau provocări şi atunci, sunt şi acum. Atunci trebuia să-ţi faci rost, în primul rând, de materiale de documentat, să respecţi nişte reguli legate de ceea ce se impunea: să scadă mortalitatea infantilă, nu era permis să moară un copil la domiciliu, trebuia să fii corect, pentru că sancţiunile erau foarte drastice, erai chemat la judeţeana de partid, te lua şeful de secţie, erau nişte impuneri, dar, cu toate astea, mureau copiii din cauza condiţiilor de viaţă.

Copiii nu erau o prioritate, decât ca indice al mortalităţii infantile. În ziua de astăzi, sunt copii doriţi, părinţii fac foarte multe pentru ei, rar se întâmplă să vezi părinţi care nu aleg ce e mai bun, atât cât îşi pot permite, pentru copilul lor. Atunci când ajung la adolescenţă, toţi părinţii îşi doresc pentru copiii lor să facă facultăţi, ca şi cum ne-am naşte toţi cu aceleaşi capacităţi intelectuale. Fiind aceşti copii doriţi, dacă nu există un eşec în familie, între părinţi, copiii au cam tot ce le trebuie, cu orice fel de sacrificii. Şi din punct de vedere profesional ai cam tot ce-ţi doreşti. Dacă eşti un medic mai curajos, poţi să tratezi la domiciliu afecţiuni pentru care înainte erai nevoit să internezi. Şi înainte spitalele chiar erau de groază, n-aveai căldură, n-aveai de nici unele. Acum sunt şi spitale în care găseşti tot ce-ţi trebuie, ai rezerve,  ai materiale sanitare, medicamente... Înainte, când se opera un caz grav, gradul de supravieţuire era de 50%. Noi aveam trei sau patru antibiotice: ampicilină, gentamicină, poate apăruse canamicina... Cefalosporine nu existau. Eu îmi pot permite astăzi să tratez o pneumonie acasă, atunci nu se putea.

Astăzi există efectul celălalt, se pot prescrie poate prea multe.  Mai există şi fenomenul automedicaţiei.

Vreau să cred că medicii fac foarte responsabil totul. Până acum un an se putea, dar acum, antibioticele nu mai pot fi cumpărate din farmacie fără reţetă. Dar la noi nu exită o lege care să-ţi spună că n-ai voie să iei un medicament sau altul. În Spania, de exemplu, nu-ţi dă nici omeprazol fără reţetă.

Astăzi copiii sunt doriţi, iar părinţii fac eforturi uriaşe să le ofere ce pot mai bun, spune medicul

„Eram special pregătiţi ca să scadă mortalitatea infantilă“

Când v-aţi început cariera de medic al copiilor?

În 1980, după ce am terminat facultatea de Pediatrie la Bucureşti. Am luat repartiţie aici la Slatina, se făcea stagiatură trei ani. Se desfiinţase rezidenţiatul. Se făcea un fel de atestare pe post. Dacă nu aveai destule pile, era greu să găseşti un post bun. Spre exemplu, tu ai fi vrut chirurgie, dar numai ce scotea judeţul respectiv. Având nişte probleme cu „originea“, sora mea fiind căsătorită cu un sârb, mi-a fost foarte greu să promovez.

Şi ce-aţi fi vrut, chirurgie?
Da, îmi plăcea chirugia pediatrică.

Aţi avut, am înţeles, norocul să lucraţi cu profesorul Pesamosca?

Numai în timpul facultăţii. Două stagii am făcut cu profesorul Pesamosca. Era un model pentru mine, un om deosebit, a şi creat nişte specialişti extraordinari.

Şi v-aţi întors în judeţ.

Nu m-am întors, eu sunt bucureştean. Am venit în judeţ, într-un anumit context. Am terminat stagiatura ca şef de promoţie şi am avut posibilitatea să aleg un post în oraş. Am stat foarte puţin la ţară, am stat două săptămâni la Curtişoara. Practic, s-a creat un nou dispensar, nu pentru mine, pentru unul dintre colegii mei de atunci. Oricum, fiind şef de promoţie, nu puteau să mă lase acolo. Eu am terminat Pediatria şi, din câţi stagiari eram, am avut nota cea mai mare. Exista pe vremea lui Ceauşescu profilul Pediatrie: făceai aceeaşi materie ca şi medicina generală, dar aveai două stagii în plus faţă de aceştia. Eram special pregătiţi ca să scadă mortalitatea infantilă.

O maladie care produce diaree cu deces rapid

Se înregistra mortalitate mare?

Ooo, era îngrijorătoare. Eu am rămas uimit când am venit prima dată în Slatina şi am vizitat secţia de Pediatrie – distrofici a judeţului, acei copii care nu creşteau. Să-şi imagineze lumea că aveau la vârsta de 5 ani şi 7-8 kilograme.

Ce explicaţie există?

Cred că jumătate dintre ei sufereau de SIDA. Nici nu se putea vorbi de chestia asta, România nu putea să aibă.

Adică dumneavoastră, corpul medical, ştiaţi de afecţiunea aceasta?

Prea puţin, dar nu se putea vorbi despre asta. Eu chiar am fost apostrofat când am ridicat problema asta la un raport de gardă.

Când se întâmpla asta?

Înainte de Revoluţie, prin 1987 cred.

„Mortalitatea era imensă. N-am avut acces la studii, şi nici nu cred că se făceau, dar cred eu că din zece copii, şapte mureau. Nu se discuta foarte mult despre problema asta, decât în cercuri absolut restrânse“, spune Viorel Dumitrescu, medic de familie pediatru

Aţi ridicat problema...

Am ridicat problema existenţei unei maladii care produce diaree cu deces rapid al pacienţilor. Se zicea că, vezi-Doamne, din cauza otitelor. Păi, ei făceau otite, pneumonii, şi toate astea din cauza imunodeficienţei.

Cât era de mare secţia, ce efective de copii trataţi?

Într-o secţie din asta existau 60-70 de copii.

Aşa de mare?

Unde funcţionează Direcţia pentru Protecţia Copilului acum, era  un fel de lagăr... Erau copiii din leagănul de copii, relativ sănătoşi, care se încadrau în parametri, şi copiii de la secţia aşa-numită de distrofici, care făcea parte din cadrul spitalului.

Erau copii cu părinţi, sau copii abandonaţi?

Şi cu părinţi, dar majoritatea erau abandonaţi.

Din zece copii, şapte mureau

Care era speranţa de viaţă a acestor copii?

Mortalitatea era imensă. N-am avut acces la studii, şi nici nu cred că se făceau, dar cred eu că din zece copii, şapte mureau. Nu-ţi vine să crezi? Nu se discuta foarte mult despre problema asta, decât în cercuri absolut restrânse.

Erau văzuţi în fiecare zi de medici?

Da, erau medici, erau asistenţi. Un copil dacă, de exemplu, făcea o pneumonie, sau o insuficienţă respiratorie, sau se deshidrata – ceea ce, într-o secţie de spital era grav – îl trimiteam în spitalul mare, la pediatrie. Şi acolo se încerca tot ce se putea face.

Toţi aveau, într-adevăr, o boală care determina parcursul ăsta, sau se putea şi să nu fie corect îngrijiţi în leagăn şi să ajungă în această stare?

E greu de delimitat lucrurile. Existau copii distrofici şi în restul populaţiei. Noi aveam în îngrijire vreo 200 de sugari, în cadrul dispensarului care se ocupa de zonă, şi din ăştia 200, erau şapte-opt cu distrofie gravă, chiar dacă erau în mediul familial, din cauza alimentaţiei necorespunzătoare.

Chiar nu aveau ce să le dea să mănânce, se ajunsese în acea situaţie?

În momentul în care a venit Revoluţia, francezii, aflând despre chestiile astea, ne trimiteau lapte praf. Din momentul în care noi am primit, pe această filieră, câte 3-4 kilograme de lapte praf de copil, a dispărut malnutriţia, a dispărut distrofia din România. Cum îţi imaginezi chestia asta?! Explicaţia este una singură: nu aveau ce să mănânce, sau mâncau lapte care nu era adecvat. Uităm că noi aveam dreptul numai la o jumate de litru de lapte pe zi, şi nici pe ăla nu puteai să-l iei, că trebuia să te duci să stai la coadă la ora 4 dimineaţa? Că n-avem decât cinci ouă de persoană pe lună, aveam dreptul la o jumate de pâine pe zi, de persoană, şi pentru aia, iarăşi, te duceai şi stăteai la coadă, te rugai de o vânzătoare? Uităm lucrurile astea?! Carne – o dată pe săptămână, cei care puteau să facă rost. Şi cel mai bine era reflectată starea lucrurilor în starea de sănătate a acestor copii.

Să-ţi dau alt exemplu. În acea vreme mergeam şi vedeam des acasă copiii. Am intrat în casa unei familii care avea şapte copii. Era un apartament cu trei sau patru camere. În casa respectivă erau două sau trei saltele, era o masă în aşa-numita sufragerie, unde era un şir de oase cu foarte puţină carne, afumate. Şi femeia aia, de unde le luase, cum reuşise, le scosese dintr-o oală din aceea imensă şi le pusese pe masă. Erau copilaşi de 2-3 ani, şi mai mari, care culegeau câte-un fir de carne. A fost o imagine care pe mine mă urmăreşte şi astăzi, astea sunt lucruri trăite de mine.

CV

Este medic de familie pediatru de 18 ani

Numele: Dumitrescu Viorel
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera:
În 1980 a absolvit Facultatea de Pediatrie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Bucureşti.
Din 2005, este medic primar.
Între 1980 şi 1983 a fost medic în cadrul Spitalului Judeţean Slatina.
Între 1983-1999 a ocupat funcţia de medic pediatru în cadrul Dispensarului de Pediatrie nr. 3 Slatina.
Din 1999 până în prezent, este medic de familie pediatru.
Locuieşte în: Slatina

CITIŢI ŞI: Medicul care îi tratează pe romi de peste 30 de ani: „Nu mă interesează culoarea pielii“