Povestea unui brand culinar legendar al României. Istoria zbuciumată a familiei din spatele afacerii „La atletul albanez“

Povestea unui brand culinar legendar al României. Istoria zbuciumată a familiei din spatele afacerii „La atletul albanez“

Hashim Memish, povestind greutăţile prin care a trecut familia în comunism

Familia Memish trăieşte în Slatina de mai bine de un secol. Au fost negustori care s-au stabilit în Ţara Românească şi au dezvoltat, în timp, una dintre cele mai renumite cofetării din ţară: „La atletul albanez“. Dar succesul lor a fost umbrit de anii comunismului, când avântul economic a fost frânat, persecuţiile sociale s-au intensificat, iar proprietăţile personale au fost confiscate.

Ştiri pe aceeaşi temă

GALERIE FOTO

„La atletul albanez“ este cel mai cunoscut brand al Slatinei. De-a lungul timpului, pe aici au trecut scriitori şi actori, diplomaţi şi politicieni, vedete TV şi fotbalişti. Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu şi Eugen Ionescu – ultimii doi, cu rădăcini în Slatina – sunt doar trei personalităţi româneşti care au poposit la cofetăria vestită din centrul oraşului şi au degustat baclava, sarailie şi prăjituri austriece şi nemţeşti.

Afacerea albanezilor a fost pusă pe picioare cu mult înainte ca Sabit Memish, cel mai voinic dintre cei patru fraţi – Ramadan, Zulficar, Daud şi Sabit – să-i învingă pe turcii care treceau prin oraş şi care i-au provocat pe localnici la trântă, promiţând celui care-i va învinge un premiu de 250 de napoleoni de aur. Sabit a ieşit victorios şi a devenit eroul oraşului. De atunci, afacerea familiei Memish s-a numit „La atletul albanez“.

„Mulţi nu ştiu, firma a avut diverse nume. «La atletul albanez» e după 1912. Nu se numea aşa acum 200 de ani“, începe să depene povestea Hashim Memish (80 de ani), veteranul familiei de albanezi. Astăzi, familia Memish are 16 membri. Hashim este nepotul de frate al lui Sabit şi omul care ştie multe dintre poveştile Slatinei, astăzi mult mai romanţate decât a fost istoria. Recunoaşte că şi despre experienţa familiei sale s-au spus mai mult lucrurile frumoase, dar el nu le-a uitat nici pe cele dure, grele, apăsătoare.

FAMILIA MEMISH, ÎN VÂLTOAREA ISTORIEI

La început, negustorii Memish veneau sezonier, până când s-au stabilit în acest colţ de ţară şi au devenit, în timp, un sprijin pentru alte familii de albanezi care ajungeau cu afaceri în Ţara Românească şi se opreau la Slatina în drumul lor spre Capitală. Hashim povesteşte că şi-a întrebat părinţii de ce au ales să rămână aici, iar răspunsul îl înduioşează şi astăzi: „Dacă vă dau un dicţionar albanez, au multe cuvinte pe care le avem noi. Găsim asemănări de limbă pentru că noi, dacii şi ilirii, am fost fraţi. Îmi întrebam părinţii: «Dom’ne, de ce nu v-aţi dus spre Vest?». Şi-mi spuneau: «Am venit la rudele noastre, că au aceeaşi gândire ca noi şi aceeaşi suferinţă şi aceeaşi bucurie». Adevărul ăsta este, faptele dovedesc: uite, că sunt printre primii care au sărit (n.r. – face referire la gestul de solidaritate al României faţă de albanezii greu încercaţi de cutremurul de la sfârşitul lunii noiembrie 2019)“.

Băcănia de pe strada Gării a fost demolată în 1974

La începutul secolului XX, familia avea un butic pe strada cu vad, dar şi o băcănie şi proprietăţi – 1,6 hectare – pe Strada Gării. Au pierdut terenul şi au rămas cu această amărăciune: în ciuda unei sentinţe definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, n-au fost despăgubiţi nici până azi.

În prezent, prăvălia „La atletul albanez“ se găseşte pe Strada Dinu Lipatti nr. 25, nu-i chiar în centrul oraşului vechi. Au fost obligaţi să se mute în perioada legionară. În schimbul spaţiului de pe Calea Bucureşti au fost nevoiţi să se mulţumească cu unul în apropiere de actualul amplasament. „Ni s-a spus: «Plecaţi de-aici, că nu e bine! Să găsim o formul㻓, spune Hashim Memish. Problemele au fost create de sentimentul naţionalist exacerbat al autorităţilor. Alţi negustori străini – cu excepţia evreilor, care au fost alungaţi – au continuat să-şi desfăşoare în linişte afacerile, să câştige bine, să ducă un trai decent după ce au acceptat cetăţenia română. Familia Memish n-a vrut – era o chestie de principiu, explică Hashim. Abia după anul 2000 şi-a dorit Hashim să scrie pe buletinul lui: român. „Am dorit să am cetăţenia română, suntem fideli până la moarte. Unde am ieşit în străinătate, am stimat România“.

Atunci, în acele vremuri tulburi, albanezii şi-au păstrat identitatea, au muncit în continuare şi, deşi nu s-au
îmbogăţit, i-au câştigat pe români. „Nu avem vile. Nu, dar avem renume mare! Dacă întrebi în toată România: «Unde e, mă, cea mai bună bragă?» – «La albanezi sau la turci», e răspunsul, că de vorba asta, «la turci», n-am scăpat“, spune veteranul.

PRIETENIE ÎNTRE ROMÂNII ŞI ALBANEZII DIN SLATINA

Hashim Memish îşi aminteşte momentul în care au fost daţi afară din casa de pe Strada Gării de parc-a fost ieri. „Au venit cu puşcăriaşii acolo. Le-au spus: «Băi, ăia au aur, un cazan de aur. Dacă-l găsiţi, vă scădem zilele de puşcărie». Şi au rezolvat ăia într-o noapte, cu gardienii: au luat tot, tot ce avea tatăl meu...“. Tatăl lui Hashim, Daud, făcuse Academia Comercială la Salonic înainte să se mute la fraţii săi şi, după venirea în România, a început să se ocupe responsabil de cofetărie şi de băcănie, precum şi de celelalte afaceri ale familiei – cum ar fi centralizarea comenzilor negustorilor din satele vecine şi livrarea mărfii către aceştia.

Românii şi albanezii s-au înţeles dintotdeauna. Albanezii le dădeau marfă cu plata ulterioară, pe încredere. „Când veneau la prăvălie să plătească, poate aveai treabă. Le spuneai: «Pune-i acolo!», era încredere. Dacă avea o datorie la tine, la termen îi aminteai o dată, îi mai aminteai poate şi a doua oară, după care nu-i mai ziceai, dar nici nu mai lua. Însemna că şi-a pierdut cinstea“, îşi aminteşte Hashim. Albanezii le respectau românilor sărbătorile şi le ofereau produsele de cofetărie atât de râvnite, chiar şi când vremurile erau grele şi puterea de cumpărare slăbise. „Făceam cât de puţin, dar să nu lipsească. Să simtă că e sărbătoare, chiar dacă nu câştigai. Am respectat întotdeauna tradiţiile, e important ca fiecare popor să le aibă. Mergeam să le spunem «Crăciun fericit!» şi le mai făceam şi câte o poză color.“ Trebuie spus că Hashim Memish este şi un fotograf împătimit. 

Fotografia, o pasiune din 1954

Hashim Memish este un fotograf pasionat, medaliat la saloanele internaţionale de fotografie. La fel era şi fratele său, Enver, iar primul aparat de fotografiat, un Zeiss, l-au primit de la tatăl lor. Însă în perioada comunistă, fotografiile sale au circulat clandestin la saloanele din toată lumea. Legitimaţia de la asociaţia din România a primit-o de-abia în primele luni din 1990. Multe dintre fotografii s-au pierdut odată cu arhiva familiei, în timpul mutărilor dintr-o casă în alta.

„Iubesc la nebunie fotografia. E pasiunea mea din 1954“, spune Hashim Memish. Dragostea pentru fotografie l-a adus, nu de puţine ori, în situaţii-limită. A pornit, la un moment dat, de-a lungul străzii principale să fotografieze casele, convins fiind că nu vor mai rezista pentru multă vreme. „Pe strada Gării erau case până-n gară, pentru că toţi ofiţerii îşi făcuseră case. Subofiţerii, de fapt, pentru că ofiţerii stăteau aici, în centru. Pentru ei făcuseră o trăsură. Dar ce fel de trăsură: o bancă lungă, cred că avea 8 metri, cu două aripi, şi te suiai ca pe cal. Avea doi sau patru cai. În anii 1956-1957, am luat toate casele la rând, că ştiam că or să fie demolate – ceea ce se va întâmpla. Nu gândeam eu că or să facă blocuri, mă gândeam doar că le dărâmă şi fac altele. Şi m-a oprit la poliţie: «Am aici legitimaţie, paşaport, şi alături de el, carnet de...». «Ce-mi dai, bă, tu mie? – nu ştia limba albaneză. Ia dă, bă, ăsta încoace! Ce e, pistol?» «Nu, e aparat de fotografiat.» «Bă, poate-l strici, că te băgăm jos, la beci. De ce le pozezi?» «Păi, să râdem de americanii ăia nenorociţi, care ne dau bombe. Asta vreţi să zic, nu? Pentru ce să pozez?! Pentru frumuseţea oraşului! Să rămână trecutul rău şi să se vadă că s-au ridicat blocuri frumoase, ca la Bucureşti.» Ăştia erau, ce să le faci“, povesteşte cu haz Hashim.

Prigoana comunistă împotriva albanezilor

Cea mai prosperă perioadă pentru familia Memeish a fost cea interbelică. „Perioada de aur a României a fost între 1920 şi 1940. Regele Carol al II-lea a dat libertate totală – impozite mici şi libertate. Şi când tu câştigai bani, atunci alergai după noutăţi, aduceai oameni, aduceai marfă. Orice firmă trimitea publicitate, cataloage, acte“, explică bătrânul negustor cum s-au dezvoltat în acea perioadă toate micile afaceri şi cum a devenit Slatina un târg vestit.

Charles de Gaulles a trecut, în vizita sa prin Slatina (1968), prin faţa prăvăliei albanezilor, fiind servit cu bragă 

Comunismul, însă, a schimbat radical vieţile celor care s-au încăpăţânat să-şi păstreze cetăţenia şi să nu renunţe la proprietăţile lor. Nu au suferit toţi, pentru că doi dintre cei patru fraţi care au dezvoltat afacerile prospere au reuşit să plece din ţară. Ceilalţi doi nu au putut vinde ce agonisiseră, aşa că au fost obligaţi să rămână. „Am încercat să vindem din ’37. În ’42 au plecat doi fraţi şi a rămas un frate cu tata – al doilea frate a murit în ’49. S-a închis graniţa în ’47. Fratele tatei a zis: «Nu plec de lângă tine, că eu n-am copii, tu ai şapte copii. Iau şi eu doi copii, nevasta mea doi copii, nevasta ta doi şi tu unul şi ce poţi căra şi plecăm. Să plecăm cu vaporul în America...». O dramă, o adevărată dramă. Au încercat, n-am mai putut. Le spuneau ai mei: «Dumneavoastră sunteţi membri ONU şi ne bucurăm, sunteţi o ţară mare care a intrat în ONU». Albania încă nu intrase, prin ’56 a făcut-o. «Despre Drepturile Omului dumneavoastră nu ştiţi, aveţi patru clase, dar întrebaţi pe domnul Gheorghiu-Dej de drepturile universale ale omului. Că omul se naşte liber şi dumneavoastră luptaţi pentru libertate. Lăsaţi-ne să plecăm!» Dar cine să ştie?! Primarul era vidanjor... Îl chema Pârvulescu. Nu ştia să scrie, punea degetul“, rememorează Hashim Memish cum au ratat albanezii rămaşi în ţară şansa de
a-şi urma rudele.

LUPTA PENTRU FĂINĂ

Au fost izgoniţi din casă, care ulterior a fost demolată pentru a face loc blocurilor. Aceeaşi soartă a avut-o şi băcănia. Aşa, familia Memish a fost obligată să trăiască din ce reuşea să vândă în cofetărie. „Făceam prăjituri, dar în 1959 ne-a interzis unul Ioţu, şeful Finanţelor, zicea că să se dea pâine clasei muncitoare. Noi cartelă n-aveam, noi eram străini. «Noi ne îngrijim de poporul nostru», spuneau. Pentru ei, noi eram speculanţi. Am luat atunci făină de la ţărani – în ’58 încă mai luam de la ţărani, dar în ’62 s-a terminat colectivitazarea. Ne spuneau: «Aduceţi buletinul de unde aţi luat făină. Aduceţi dovada!». Am dus. Şi s-au dus la el cu sula: «Paştele mă-tii! Nu intri în Gospodăria Agricolă de Stat, dar la turci le dai făină! Semnează aici!». «Ce să facem, nu le mai dăm», spuneau oamenii. Şi n-am mai făcut prăjituri.“

INTERZIS LA ZAHĂR

Pe la „Atletul albanez“ a trecut, în 1968, şi preşedintele francez Charles de Gaulle. Coloana oficială a oprit în faţa prăvăliei, iar albanezii i-au servit pe cei doi şefi de stat direct în maşină cu bragă. Acesta n-a fost, însă, decat un scurt moment de respiro în lupta lor cu regimul comunist. Au urmat ani grei.

Hashim Memish povesteşte prin ce a trecut familia sa în anii comunismului FOTO: Alina Mitran

„Noi le dădeam cea mai bună îngheţată din Europa. În ’72, când eram în floarea vieţii, ne-au oprit să facem îngheţată. Am rămas numai cu bragă, turtă dulce, peştişori... Sabotajul împotriva noastră a început cu zahărul. Apăruse autoservirea şi ne spuneau să luăm pungi – 800 de grame, 700 de grame, 900 de grame (n.r. - pungi de un kg, care se spărseseră şi se pierduse o parte din conţinut, şi pe care ceilalţi clienţi nu le mai luau). Apoi, ne-a pus o cartelă cu 10 kilograme“, povesteşe Hashim, adăugând că regimul n-a cedat şi a fixat raţia la 5 kilograme de zahăr pe zi. Cantitatea asta era echivalentă cu falimentul. Degeaba le-a explicat autorităţilor că 16 oameni trăiesc cu greu într-un apartament de trei camere, cu paturi suprapuse. Degeaba a insistat că trebuie să muncească în ţară sau în străinătate pentru a hrăni toată familia.

Au reuşit să primească din nou dreptul a de a cumpăra zahăr pentru afacere de-abia atunci când câţiva lideri comunişti au venit după renumita îngheţată a albanezilor şi au aflat că nu mai pot să o producă, neavând materie primă. „Atunci ne-au zis de  la partid că ne dau zahăr, dar să le dăm îngheţată.“

VIZĂ PENTRU IEŞIREA DIN ORAŞ

Asemeni urmaşilor de chiaburi, copiilor albanezi li s-a interzis accesul la studii superioare. „Sora mea s-a dus la facultate la Craiova. Dă examen şi la al doilea o întreabă: «Pe unde ai intrat în România? Actele astea trebuie să fie false». «False? Păi, pentru asta se face puşcărie, sunaţi la Ambasada Albaniei!» «N-aveţi voie să faceţi facultate! Trebuie să fiţi veniţi din Albania aici, să faceţi pe bază de reciprocitate». A rămas cu liceul“, spune Hashim.

Amza Pellea şi Nicu Constantin, alături de fraţii Hashim şi Djavit Memish, la prăvălia din centrul vechi al Slatinei

Viaţa albanezilor era mult mai încorsetată decât părea la prima vedere. Deşi aveau relaţii cu străinătatea, dădeau socoteală în scris pentru fiecare ieşire în afara oraşului. „Făceam cerere cu 15 zile înainte: «În ziua cutare am sărbătoare». Mergeam la gară, să mă vadă miliţianul, mă punea să semnez într-un registru că am plecat. Păcat că nu mai am buletinele. Mai am doar nişte buletine cu vize temporare“, spune bătrânul.

Chiar şi pentru a li se instala un telefon fix au avut de aşteptat zece ani, până când Securitatea şi-a dat seama că e un bun mijloc de a le supraveghea şi mai atent mişcările. Mai ales că uneori veneau în vizită rudele din străinătate, iar atunci apăreau diverşi cunoscuţi cu mult chef de vorbă. Hashim spune că ştie cine îi turna la Securitate, chiar dacă niciodată n-a vrut să afle cu certitudine din documente.

NEŞANSA POSTDECEMBRISTĂ

Revoluţia din decembrie 1989 l-a prins pe Hashim Memish în Bucureşti. Când regimul democratic abia se aşeza, albanezii au vrut să profite de libertate şi capitalism de îndată. Le-au cerut noilor autorităţi spaţii de închiriat, cu promisiunea ca angajaţii noi, care aveau să fie români, să primească salarii substanţiale. „Ne-am dus să ne dea spaţiu, că se făcea coadă la prăvălie până la cinema «Lumina». «Daţi-ne Casata (n.r. – o cofetărie celebră în comunism, din noul centru al Slatinei), le-am zis.» «Bă, nu, că ne dărâmaţi pe noi! Nu vă dau!», mi-a zis Nelu Ciobanu. Şi le spuneam că nu muncim doar noi în ele, băgăm românii, le dăm 1.000 de dolari pe lună. Atunci le spuneam, în 12 martie 1990. Am adus cataloage, aveam relaţii cu firme, le spuneam că scriem firmelor din America să ne sprijine“, îşi aminteşte Hashim. Nu s-a întâmplat nimic după ’90. Mai mult, a fost nevoie de un proces de vreo 10 ani pentru a-şi câştiga dreptul la proprietăţile demolate de comunişti.

Hashim Memish, alături de nepoţii şi strănepoţii săi,  cu prinţul Nicolae, în faţa prăvăliei din centrul vechi al Slatinei

 Au primit mai puţin de 10% din suprafaţa deţinută anterior, iar astăzi nepoţii lui Hashim duc mai departe tradiţia, într-un spaţiu cochet din centrul modern al Slatinei. Familia Memish are în continuare sume importante de recuperat, însă li s-a transmis că se vor face plăţile eşalonat. „Am visat să fac un bloc cu patru-cinci etaje, să aibă fiecare câte un apartament, iar restul să-l închirieze. N-a fost să fie. Am câştigat la Înalta Curte. Al doilea avocat ca putere din România, de simpatie, când ne-a auzit povestea, ne-a luat cazul. De zece ani s-a tot amânat, acum vreo cinci ani am câştigat definitiv, irevocabil. Avem de recuperat banii.“.

Imagini din aceeasi galerie
  • Familia Memish, alături de prințul Nicolae, care a poposit în ambele prăvălii ale albanezilor, în vizita sa prin Slatina FOTOGRAFII: arhiva familiei Memish
  • Cei mai mari oameni de fotbal s-au oprit, în toate timpurile, în trecerea lor prin Slatina, să savureze braga și înghețata albanezilor
  • Enver, fratele cel mare al lui Hashim
  • Djavit, fratele cel mic al lui Hashim Memish, șeful galeriei echipei locale de fotbal în anii de glorie ai acesteia
  • Hashim Memish, povestind despre o mică parte din greutățile prin care a trecut familia în comunism
  • Vedetele trec  și astăzi pragul albanezilor cu încântare
  • Vechea prăvălie, în care Hashim Memish își servește și astăzi clienții. De fiecare dată, de Ziua Națională, arborează steagul
  • Ilie Balaci, alături de unul dintre nepoții lui Hashim Memish, în prăvălia deschisă de nepoți 
  • Ilie Balaci, un prieten al albanezilor, a scris în cartea de onoare
  • Cei mai mari oameni de fotbal s-au oprit, în toate timpurile, în trecerea lor prin Slatina, să savureze braga și înghețata albanezilor
  • Abdullah Memish, nepotul lui Hashim Memish, alături de Sorin Cârțu, în cafeneaua nepoților
  • Djavit, alături de surorile Nazmie, Hamdiea și o verișoară
  • Djavit, liderul galeriei echipei locale de fotbal, care aducea în comunism zeci de mii de suporteri la stadion
  • Nume mari ale fotbalului poposesc și astăzi la cafeneaua albanezilor
  • Amza Pellea și Nicu Constantin, în prăvălia albanezilor, alături de frații Memish, Hashim și Djavit
  • Nepotul Abdullah  și Hashim Memish, alături de  fostul fotbalist Emil Săndoi
  • Strănepoții lui Hashim Memish duc tradiția mai departe
  • Vechea prăvălie, demolată în 1974
  • Oaspeți din Italia în cafeneaua familiei - un prieten al lui Hashim și croitorul celebrului Adriano Celentano
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările