Povestea puţin ştiută a Mănăstirii Căluiu, ctitoria Buzeştilor, unul dintre cele mai frumoase şi bogate lăcaşuri de cult

Povestea puţin ştiută a Mănăstirii Căluiu, ctitoria Buzeştilor, unul dintre cele mai frumoase şi bogate lăcaşuri de cult

Mânăstirea a rezistat greu peste veacuri FOTO http://www.episcopiaslatinei.ro/

Aproape 80 de ani au fost necesari pentru ctitorirea Mânăstirii Căluiu, considerată astăzi o perlă a arhitecturii medievale româneşti. Piatra de temelie a pus-o bunicul boierilor Craioveşti, desăvârşind-o cei trei iluştri fraţi - Preda, Radu şi Stroe Buzescu. A fost înzestrată cu aproximativ 30 de sate, a fost leagăn de învăţătură, a cunoscut şi vremuri grele, rezistând însă, chiar dacă schimbată, peste timp.

Ştiri pe aceeaşi temă


De la punerea primei pietre de temelie şi până la târnosirea mânăstirii Căluiu au trecut aproape 80 de ani. Zidirea a fost începută în timpul domniei lui Neagoe Basarab, în 1516, de generaţia bunicului fraţilor Buzeşti, Vlad banul, alături de fraţii acestuia, fiind desăvârşită în 1594, când s-a finalizat zugrăveala şi s-a târnosit (construcţia se isprăvea în 1588). Pe tron urcase Mihai Viteazul, de care se leagă, de altfel, mai multe legende ale locului.

Interesant, spun istoricii, este că „Mănăstirea Căluiu este atât de originală încât în ea nu se regăseşte niciuna dintre influenţele sârbeşti asupra vechii noastre arhitecturi.“.

„Drumul ce duce la ea este tainic“

Mânăstirea se află în comuna Oboga, renumită şi astăzi pentru meşterii olari care, e drept, mult mai puţini decât în vechime, păstrează tradiţia. Din Balş se parcurg nici 15 kilometri, din Slatina aproape 40, la egală distanţă cu cetatea Băniei. Accesul a devenit facil, pădurile care o înconjurau în secolele trecute sunt în bună parte amintire.

În august 1657, însoţitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei, sirianul Paul de Alep, descria astfel locul: „... şi totul se află într-o vale închisă de munţi înconjurători, astfel că este o mânăstire ascunsă şi drumul ce duce la ea este tainic, căci am ajuns la ea fără să o vedem o singură dată până ce am intrat pe poarta ei“.

O mânăstire mică, în comparaţie cu alte aşezăminte ridicate în acea vreme, dar care reprezintă una dintre cele mai interesante construcţii ale veacului al XVI-lea din Ţara Românească. Mănăstirea Căluiu a rămas peste veacuri ca o mărturie a capacităţii şi iscusinţei meşterilor autohtoni în promovarea arhitecturii româneşti, oferind o notă distinctă locurilor din jur“, nota doctorul în istorie Aurelia Grosu, autoarea albumului monografic „Mănăstirea Căluiu“, apărut în 2015 la Editura Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor.

Ctitorii o închină Patriarhiei din Ierusalim

De ce anume a fost nevoie de peste trei sferturi de veac pentru desăvârşirea ctitoriei începute de Vlad banul ne spun istoricii, care vorbesc de vremurile tulburi care au urmat sfârşitului domniei lui Neagoe Basarab, mulţi dintre boieri, printre care şi familia Buzeştilor, cunoscând prigoana. Cei trei fraţi se întorc însă din pribegie înainte ca tatăl lor să se prăpădească şi, după unele surse, aducând mână de lucru din Transilvania, (s-a spus despre Mânăstirea Căluiu, cunoscută în vechime şi ca Cepturoaia, că este „opera nemţilor“), sfârşesc lucrările.


Radu şi Preda Buzescu, doi dintre ctitori FOTO http://www.episcopiaslatinei.ro/

Textul slavon al pisaniei, spune istoricul Aurelia Grosu în cartea amintită, dăltuit în piatră cu majuscule, fixează în epocă atât etapele de construcţie, cât şi ctitorii: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt. Amin! Iată, eu, întru Dumnezeu robul stăpânului meu Iisus Hristos, jupan Vladul Ban, cu fraţii lui: jupan Dumitru Pârcălab şi Balica Spătar, începurăm acest sfânt hram în vremea lui Basarab Vodă şi după aceia rămase în pustiere multă vreme, până ce eu robul lui Iisus Hristos, jupan Radu vel Armaş, şi cu fraţii mei jupan Preda Spătar şi Stroe Postelnic, nepoţii jupanului Vladul Ban şi fii jupanului Radu Biv Vel Armaş, noi văzurăm acest sfânt loc cum este neisprăvit, de aceia noi ne trudirăm şi întărirăm acest sfânt hram şi-l înfrumuseţarăm în lauda sfântului arhiereu, tatăl nostru, Nicolae al Mirelor, şi noi întărirăm şi desăvârşirăm acest sfânt hram în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorul Io Mihnea Vodă, fiul marelui şi prea bunului Io Alexandru Voevod. S-a început în luna Aprilie 20 de zile şi s-a săvârşit în luna iunie 8 zile, anul 7096 (1588)“.

După ctitorire se urmează obiceiul închinării mânăstirilor, cu tot cu venitul lor, unor mânăstiri greceşti de la Sfântul Munte sau patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim. Mânăstirea Căluiu este închinată, astfel, Patriarhiei din Ierusalim, însă momentul la care s-a realizat acest lucru este controversat.

„Textul pisaniei zugrăvită în naos după reparaţiile din anul 1834 şi actul de închinare al mânăstirii din 19 iunie 1673, emis de Grigore Ghica la cererea Patriarhului Dosoftei, menţionează că închinarea a fost făcută imediat după anul 1588. Tradiţia familiei  asumă acelaşi punct de vedere, respectiv anul 1594.

În pisania amintită se precizează: «... au înzestrat-o cu moşii şi cu robi şi cu altele şi ca pe o fecioară curată au închinat-o Sfântului Mormânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre vecinică pomenire, în zilele lui Mihnea voevod, în anul de la Adam 7102» (1 sept. 1593 – 31 aug. 1594“, spune istoricul Aurelia Grosu în monografia mânăstirii.

În 1657 însă, la vizita lui Paul de Alep, locaşul avea statut de mânăstire liberă, fapt care, precizează istoricul citat anterior, i se datorează lui Matei Basarab, care a favorizat demersurile făcute de familia Buzescu  (nemulţumită de administrarea patriarhiei din Ierusalim, familia a cerut mânăstirea „pre seama lor“) şi care s-a îngrijit de buna ei întreţinere.

În 1673, mânăstirea este din nou închinată Ierusalimului (era râvnită şi de Patriarhia Antiohia, Paul de Alep notând, la vizita sa la Căluiu: „Am fi dorit să luăm această mânăstire şi să o legăm de Patriarhia din Antiohia, aşa cum mai sunt mânăstiri închinate altor patriarhii, dar nu am găsit pe nimeni, afară de egumen şi de câţiva călugări, care să vrea să intre în această învoială“).

De ce era atât de râvnită nu e greu de priceput, bunurile sale sporind substanţial în primele decenii de existenţă. Conform actului de danie făcut de binefăcătorul Radu Buzescu şi întărit prin hrisovul din 16 aprilie 1599 de Mihai Viteazul, prin care se cumpăra satul Răbegii cu 28 500 de acri şi se dona mânăstirii, la acel moment zestrea era compusă din: 13 sate dăruite de Buzeşti, patru sate şi mai multe părţi de sate cumpărate de egumenul Onufrie şi monahul Dionisie, trei sate dăruite de alţi credincioşi, precum şi ţigani sau sălaşe de ţigani, acesat constituind, apreciază istoricul, un document deosebit de important şi pentru faptul că oferea informaţii preţioase despre regimul de proprietate al pământului, hotarele satelor, sate dispărute, toponimie, monedă, categorii sociale etc.

Icoanele împărăteşti şi-au păstrat frumuseţea peste timp FOTO http://www.episcopiaslatinei.ro/

Procesul prin care se oferă daruri mânăstirii continuă în secolul următor, însă o perioadă nefastă pentru mânăstiri, şi implicit şi cea de la Călui, este considerată perioada ocupaţiei austriece a Olteniei (1716-1739), când se încearcă schimbarea vechilor rânduieli bisericeşti, organizarea administrativă şi financiară, prin limitarea privilegiilor acordate mânăstirilor, motiv pentru care egumenii mânăstirilor importante din Oltenia înaintează memorii administraţiei de la Craiova, condamnând ingerinţa în „statul bisericesc“.

La catagrafia întocmită între 1739 şi 1740, mânăstirea deţinea: 61 de hrisoave şi cărţi de întărire emise de domnitori, 12 moşii, nouă locuri de vie, 70 sălaşe de ţigani, nouă boi, doi cai, iepe, 86 de oi, 37 de porci, doi măgari, 124 de stupi, precum şi obiecte de uz liturgic din argint şi argint aurit (cruci, cădelniţe, pahare, potire, candele, discos), veşminte, 17 cărţi bisericeşti tipărite în română, chirilică şi greacă, iar ca odoare deţinea mâna dreaptă a SF. Nicolae, ocrotitorul sfântului locaş, ferecată cu aur şi împodobită cu mărgăritare şi smaralde.

Paul de Alep mai menţiona de asemenea că la data vizitei sale a primit bincuvântare de la mâna dreaptă a sfântului, dar şi de la „o bucată din capul Sf. Ioan Botezătorul, care este împodobită cu nestemate de mare preţ“ şi de la „o cruce făcută din 11 smaragde verzi, cel mai mic valorând o sută cincizeci de dinari; este de aur masiv, lucrată în întregime de nemţi. Pietrele amintite sunt aşezate pe amândouă feţele şi crucea este preţuită la trei mii de dinari. Ele apraţin tezaurului domnesc. N-am mai văzut până acum alta deopotrivă cu ea“.
Secularizarea averilor mânăstireşti şi proasta gestionare a ceea ce mai rămâne în proprietatea mânăstirii duc în timp la o degradare continuă.

Cine o populează, cine se apleacă asupra nevoilor sale

Înfiriparea unei vetre monahale începe imediat după finalizarea monumentului, deşi foarte multe date despre „ostenitorii acestui locaş de închinăciune“ nu sunt, hrisoavele cuprinzând preponderent informaţii cu aspecte economice.

Prin grija egumenului Chiriac Râmniceanu, în 1825 se realizează un triptic-pomelnic din lemn, în care sunt înşiruiţi egumenii. Cel mai vechi egumen menţionat în documente este Onofrie (Onufrie), pomenit de hrisovul emis de Mihai Viteazul în 1599.
Unii apar în documentele de danie, alţii în cărţi de judecată, în documente de vânzare a rumânilor, în inscripţii pe icoane (cum este cazul egumenului Antim, atestat prin inscripţia în limba greacă „Antim ieromonahul din insula Kypru“, pusă pe cele patru icoane împărăteşti comandate pentru mânăstire).

Între 1932-1940 este notat în documente ca stareţ protosinghelul Iosif Rusu „un nume foarte cunoscut, poate cel mai cunoscut din mânăstirile olteneşti“, nota autoarea albumului monografic, citând lucrarea „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi“.

În vremuri de restrişte viaţa monahală a fost redusă la doar câteva suflete, pentru ca prin decretul comunist din 1959 să se stingă aproape, aici vieţuind o bună bucată de timp o singură măicuţă, care locuia în clopotniţă. Adevărata renaştere se produce în anii ’80, odată cu venirea arhimandritului Corneliu Miroslav, cel care reuşeşte restaurări ample la vechea ctitorie, precum şi zidirea unei biserici noi. Arhimandritul s-a stins în august 2014, trecerea sa la cele veşnice „lăsând un gol greu de umplut în viaţa duhovnicească a acestor locuri“.


Clopotniţa a fost refăcută, zidurile vechie se păstrează în parte FOTO http://www.episcopiaslatinei.ro/

De-a lungul secolelor, doi sunt domnitorii, ambii cu origini în judeţ, la Brâncoveni, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, care se apleacă generoşi asupra problemelor mânăstirii şi contribuie la renovare, deşi aportul într-o mai mică măsură şi l-au adus şi alţii.

Vremurile însă nu iartă, desele războaie îşi pun amprenta, tencuiala cade pe mari porţiuni, catapeteasma dispare „fiind arsă de turci“, în inventarul bisericii din 1856 se semnalează fisuri la altar şi la exonartex, chiliile încep să cadă etc.  În 1968, sub egida Direcţiei Monumentelor Istorice, se începe restaurarea ştiinţifică, având drept scop revenirea la forma veche, din proiectul amplu făcând parte şi refacerea fostei şcoli (1834) aflată în ruină.

Loc de îngropăciune pentru Buzeşti

Mânăstirea este până astăzi un izvor de istorie. Portretele voievodale din naos (Mihai Viteazul şi Petru Cercel) vorbesc despre o epocă, despre legăturile Buzeştilor cu domnitorii, despre nevoia de a confirma autenticitatea de „os domnesc“ a lui Mihai Voievod, despre originea căruia au existat diverse variante, inscripţiile care le însoţesc fiind deosebit de importante.

Portretele celor trei fraţi, Radu, Preda şi Stroe zugrăvesc o atitudine solemnă, „de căutată măreţie, prin somptuozitatea veşmintelor, împodobite cu motive decorative sau florale în nuanţe de roşu, galben, albastru, brun. Personajele domneşti au coroană şi jupâniţele pălării de epocă“, totul demonstrând autoritatea principalei familii boiereşti din Ţara Românească, la acea dată.

În vechea biserică se regăsesc nu doar portretele membrii familiei ctitorilor, ci şi cele ale membrilor familiei domnitorului Mihai Viteazul (Doamna Stanca şi fiul lor copil; Florica, fiica lui Mihai Viteazul şi jupan Preda Postelnicul, nepotul fraţilor Buzeşti).

Aici îşi dorm somnul de veci Preda Buzescu, Stanca, jupâniţa sa şi fratele Radu Buzescu. Alte patru pietre de mormânt ale urmaşilor lor se află astăzi în pavajul din faţa bisericii, pridvorul construit pierind între timp.

 

CITIŢI ŞI: Cine au fost Buzeştii, „purtătorii oştilor şi fruntea boierilor“. Faimoasa familie a avut o avere fabuloasă, de 300 de moşii

Povestea Mănăstirii Seaca-Muşeteşti, clădirea care rezistă de cinci secole. Cum şi-a rătăcit Tudor Vladimirescu „brâul cu sămne“ în preajma bisericii

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: