Ultimul meşter din judeţul Sibiu care transformă sobele de teracotă în opere de artă. Fundaţia Prinţului Charles, printre clienţi
0
Pasiunea cu care Michael Henning meştereşte piesele pentru sobe aduce în atelierul lui de la Cisnădioara clienţi din toată România, dar şi din străinătate. „Adevărul“ vă spune povestea lui.
Poştaş de meserie, Michael Henning (49 de ani) duce mai departe un meşteşug rar în zilele noastre, migălos, făcut cu aceeaşi pasiune ca în anii în care descoperea, în podurile caselor vechi din Sibiu, cahle de la sobele săseşti de odinioară.
Cu un umor sănătos, îţi povesteşte cum face artizanat din adolescenţă, dar şi cum a învăţat, tot pe-atunci, că dacă produci ceva ai şi ce vinde mai departe. Apoi, după Revoluţie, când marea majoritate a saşilor au plecat, el s-a trezit la poartă cu o familie de saşi plecaţi din ţară prin anii 50. Şi-au cumpărat la Cisnădioara un loc al lor în amintirea acelui „acasă” de odinioară, apoi au renovat casa respectând tradiţiile cu care crescuseră, şi şi-au dorit neapărat o sobă de teracotă aşa cum aveau ei în Sibiu cândva. Au bătut toată ţara căutând un meşter, însă nimeni nu făcea ceea ce-şi doreau ei, o sobă cu cahle făcute şi pictate manual.
„Întâmplător doamna respectivă era olar, făcea ateliere de olărit ca şi formă de terapie pentru copii cu probleme, avea legătură cu treaba asta, a vrut să facă dânsa cahlele însă şi-a dat seama că nu e chiar aşa uşor. Eu am lucrat la renovarea casei lor şi aşa s-a născut practic ideea să facem cumva să facem cahlele”, rememorează meşterul.
5 ani de încercări
A început să se documenteze, a primit cărţi din Germania însă teoria fără practică nu i-a folosit la nimic. Aşa că a mers în Corund, localitate renumită pentru tradiţia olăritului, şi a stat câteva zile la o familie de olari pe care o cunoştea. Apoi, s-a întors acasă cu un calup de pământ şi cu foarte multă răbdare. „Am făcut o formă de ipsos după o formă veche, tot procesul ăsta a durat vreo 5 ani, a fost practic cel mai fascinant lucru când înveţi din greşeli. Între timp m-au dotat, familia respectivă din Germania, şi cu un cuptor electric de ars şi trebuie să recunosc că atunci când deschideam capacul la cuptor să văd ce s-a întâmplat acolo era cel mai fascinant lucru, astăzi ştiu exact ce este şi rar se întâmplă să am surprize dar atunci după fiecare ardere trebuia să văd ce greşeli sunt, să cercetez ce am greşit, să mă informez, să sun pe unul şi pe altul să întreb. Până am fost în stare să fac o sobă a durat 5 ani, să pot să iau o comandă, să spun cu conştiinţa împăcată că sunt în stare să fac o sobă”, povesteşte, zâmbind.
Nu mică i-a fost surpriza să constate că avea coadă de clienţi, aşa că a muncit în permanenţă şi, pe parcurs, s-a perfecţionat. L-a pus la treabă şi pe fratele lui, stabilit în Germania, să-i caute materie primă de calitate, şi a primit un ajutor nesperat de la o familie din Sibiu, foşti angajaţi la fabrica de ceramică. „Doamna mi-a făcut formele, o formă simplă am făcut şi eu din ipsos dar colţurile, formele din 3 piese, trebuie gândite, asta nu poate să facă oricine”, spune Michael Henning.
Comenzi din ţară şi din străinătate
De aici, lucrurile au curs firesc. Astăzi, comenzile vin de peste tot, din toate colţurile României, din Moldova până la Sinaia sau Bucureşti, dar şi din străinătate. Foarte mult a lucrat pentru Mihai Eminescu Trust, fundaţia patronată de către Prinţul Charles al Marii Britanii, făcând cahle pentru sobele din casele tradiţionale cumpărate de fundaţie.
Fiecare cahlă este făcută manual, cu migală şi foarte mult suflet, în atelierul pe care Michael Henning îl are în curtea casei din Cisnădioara. Argila se întinde, apoi se pune într-o formă specială, din ipsos, cu modelul cahlei imprimat. „Procesul se numeşte tipărire, trebuie foarte bine presat, să iese modelul bine, mai ales marginile trebuiesc bine presate, ce e prea mult se taie ca să se obţină o suprafaţă dreaptă, apoi se pune să stea un pic”, explică meşterul. Cahla trebuie să stea 24 de ore să se usuce, dacă e moale nu se poate finisa. Peste ea se toarnă apoi lut alb, adus special din Germania, după care o lună de zile trebuie să stea la uscat. Următorul pas este prima ardere în cuptor, la 850 de grade. Penultimul pas este pictura manuală, apoi aplicarea stratului de glazură, în general în nuanţe de albastru dar şi de gri, verde sau maro, în funcţie de cerinţele clientului. Urmează a doua ardere, la 1050 de grade, şi abia acum cahla este gata.
Modelele sunt vechi, luate de pe cahle găsite în podurile caselor, de la colecţionari sau dintr-o carte de specialitate, însă foarte multe vin direct de la clienţi, care aduc cahlele respective. Nu face niciodată copii fidele, doar adaptate. „Pe vremuri toată soba era pictată, nu era loc să nu fie pictură, eu am aerisit un pic modelele, dar să fie totuşi ideea modelului de bază”, explică meşterul.
Îi calcă pragul, pentru comenzi, oameni de toate vârstele. Spre surprinderea lui, nu vin doar nostalgici ci şi foarte mulţi tineri. „La început aveam mai mult clienţi din străinătate care sunt mai complicaţi, dar am avut fericita experienţă cu clienţii din România, din toate colţurile ţării, sunt mult mai simpatici şi te poţi înţelege mai bine cu mentalitatea nostră decât cu cea de afară.
Clienţi sunt, culmea, mai mult tineri, şi eu credeam la început că or să fie oameni nostalgici, dar sunt şi oameni tineri care pun un punct tradiţional într-o casă nouă, pun o sobă din asta lângă o încălzire centrală, pentru atmosferă”, spune meşterul.
Căldură pentru casă şi suflet
O cahlă costă 25 de lei, iar pentru o sobă se folosesc, în funcţie de dimensiune, între 100 şi 200 de bucăţi. Preţul include doar cahlele propriu zise, fără instalare, pe care o face un sobar şi care implică şi ea costuri separate. Michael Henning face cam o sobă în fiecare lună, şi pentru că are foarte mulţi clienţi, comenzile se dau cu luni bune în avans.
Nu şi-a pus problema să-şi ia ajutoare, chiar dacă durează mai mult, pentru a nu risca să piardă tocmai ceea ce atrage clienţii, lucrul manual făcut cu migală şi atenţie. „E linişte în atelier, ai sentimentul creatorului, dintr-un calup de pământ faci ceva ce încălzeşte şi inima şi corpul clientului, şi casa şi sufletul. Nu pot şi nu vreau să mă măresc, nu vreau să mă apuc să fac industrie mică fiindcă nu se ştie cum iese. Lutul trebuie tot timpul însoţit, argila are cea mai bună memorie, cum ai greşit cum se răzbună, e un anume fel cum se pune în formă, e un anume timp când trebuie pus stratul acela alb, e un anume fel de a se usca şi uscarea de o lună de zile trebuie urmărită tot timpul, trebuie pus în atelier din raftul de jos tot mai sus să se usuce uniform, să nu se strice, cu pictatul la fel. Trebuie să şi rămână undeva în zona unicatului, să nu devină o chestie industrială că asta e şi farmecul unei astfel de sobe. Cine vrea să-şi cumpere o sobă să se încălzească poate să-şi ia una făcută industrial, cine vrea o sobă de la mine trebuie să aştepte dar cu atât mai mare e bucuria când e gata”, încheie meşterul.
Vă mai recomandăm:
Un grup de tineri români împrăştiaţi prin toată lumea, dar uniţi de dorinţa de a face bine, adună tone de ajutoare pentru familiile sărace din România, pe care le distribuie personal. Uniţi de un sibian plecat în Germania, tinerii au înfiinţat, până acum, peste 30 de puncte de colectare şi au ajutat deja aproximativ 200 de familii.
Cu bani foarte puţini, dar cu foarte multă dragoste, un bătrân de 69 de ani din satul Ţeline, judeţul Sibiu, creşte singur trei minuni de copii.
Georgiana Vlad, o fetiţă de 11 ani din Răşinari, are numai premiul I la şcoală şi carnetul plin de „foarte bine“, chiar dacă îşi duce viaţa în condiţii extrem de modeste. O creşte bunica în vârstă de 78 de ani, într-o locuinţă de nici 20 de metri pătraţi.
Se încarcă comentariile...
