FOTO Sădinca, satul strămutat de comunişti. Cum au mai rămas azi doar 7 familii în satul care număra cândva aproape 400 de suflete

FOTO Sădinca, satul strămutat de comunişti. Cum au mai rămas azi doar 7 familii în satul care număra cândva aproape 400 de suflete

Satul avea odinioara aproape 400 de locuitori - Foto arhiva personala Maria Sipos

Odinioară comunitate mare, Sădinca, sat aflat la aproximativ 40 de kilometri de Sibiu, mai numără acum doar 7 gospodării.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Drumul până la cătunul vechi curge lin, prin sate cu case aliniate cuminţi la şosea şi, între ele, prin câmpuri pustii, îmbrăcate ici-colo cu câte o manta mică de zăpadă. Din Sibiu, pe drumul naţional 14, iar apoi din localitatea Slimnic stânga şi tot înainte, până la comuna mamă, Loamneş, şi apoi în Haşag, satul din care coteşti spre Sădinca. Drum asflatat, care se încovoaie peste deal, ca să coboare apoi în satul mic, cu o mână de oameni, câteva hornuri fumegânde şi o mie de poveşti spuse cu drag, la gura sobei, în miros de lichiu de casă şi de dovleac copt. 
 
Povestea satului viu: 120 de gospodării şi 360 de locuitori
 
Sădinca lui „a fost odată” ar putea începe frumos cu „A fost odată un sat mare, un sat viu”. Astăzi, în Sădinca mai sunt 7 gospodării, 15 persoane care locuiesc efectiv. Pe vremuri, satul număra aproape 400 de suflete şi se făcea aici un vin renumit în toată zona Târnavelor. 
 
„Destul de târziu a fost satul atestat, a fost practic un cătun până pe la 1913 şi ţinea de comuna Şoroştin. După aceea s-a dezvoltat destul de bine, ca prin anii 1958-1961 să fie în jur de 120 de gospodării şi aproximativ 360 de locuitori. Majoritatea caselor atunci au fost şi refăcute, în perioada aceasta, deci o comunitate destul de bine închegată, oameni foarte harnici, se ocupau cu agricultura şi în special cu cultivarea viţei de vie. Era cunoscută zona Sădinca ca cel mai bun vin din zona Târnavelor. Pe vremea CAP-ului s-a dezvoltat foarte mult partea asta viticolă, creşterea animalelor şi în special acolo se creşteau gâşte, fiind unicat aici în zona noastră. Aveau o luncă frumoasă şi probabil că acolo se preta pentru aşa ceva”, povesteşte Maria Greavu, primarul comunei Loamneş, de care ţine Sădinca. 
 
Drama a început în anii 1980, odată cu politica lui Ceauşescu de strămutare a satelor. Oamenii au plecat unul câte unul, fie de bună voie, primind locuinţe în altă parte, fie nevoiţi pentru că satul a rămas fără şcoală iar drumul de acces era în paragină. „Prin anii 1981-1982 a apărut politica lui Ceauşescu de a strămuta satele. Până în 1981 s-a menţinut populaţia la 300 şi ceva de locuiotori, dar a apărut acea idee de strămutare a satelor şi acest lucru a reuşit să-l realizeze prin faptul că aveau un drum de pământ care făcea legătura între satul Haşag şi comună, acel drum a fost lăsat în paragină, nu s-a mai amenajat, plus treptat a fost mutată şcoala de la Sădinca la Haşag, drumul fiind impracticabil nu aveau copiii cu ce să vină la şcoală, şi atunci efectiv oamenii au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să plece, o parte din ei în satul Haşag, li se asigurau locuinţe în
general din plecarea saşilor, erau lăsaţi să plece anumite familii de saşi şi în acele locuinţe erau strămutaţi aceşti oameni din Sădinca, în Viile Sibiului, în special la fermele de animale şi legumicultură unde li se asigura şi o locuinţă socială. A fost destul de greu, oamenii au suferit foarte mult. 
 
Tot procesul ăsta a durat până prin 1986, când au mai rămas doar 12 gospodării în Sădinca, familii care au refuzat să părăsească. Din acestea actualmente cred că mai sunt 3”, povesteşte primarul localităţii. 
 
„Era frumoasă Sădinca noastră. Tare frumoasă”
 
Din drumul principal, o stradă la stânga, neasfaltată, te duce până la casa Mariei Şipoş (83 de ani). Ea şi încă un bătrân, plecat din sat când le-am trecut pragul, sunt ultimii localnici din satul vechi. Lor li s-au mai adăugat copii şi o mână de oameni care şi-au luat aici case, cei mai mulţi pentru lunile de vară sau pentru week-end-uri.      
 
”Aici sunt născută, aici sunt crescută, aici m-am măritat, soţul tot de aici a fost, a murit anul trecut, şi aici sunt şi acum”, îşi începe bătrâna povestea. Şi pe măsură ce amintirile curg, ochii se umezesc, de pe suflet se desprind una câte una imaginile satului vechi, cu turme de oi, vii întinse şi vinuri renumite, medaliate.  
 
„Am fost 57 de numere, am fost 70 de familii aici în satul nostru. Au fost oamerni buni, cumsecade, am avut şcoală, am avut biserică, oamernii muncitori care au avut pământ şi am lucrat până când a venit colectivul. Pe urmă am muncit în colectiv, atât a fost  atât de bine în sătucul nostru, s-au pus vii aici, care s-au desfiinţat acum, am avut nişte vii şi nişte struguri de luau tot medalia de aur oriunde s-au dus cu vinul nostru. Am avut şi lăptărie şi poştă, ne-am băgat apă curentă, noi oamenii, am săpat şi ne-am băgat apă”, povesteşte femeia. 
 
Mângâie cu privirea fotografii vechi, alb negru, cu soţul ei şi turma de oi iar pe fundal, imaginea satului de poveste. Iar sufletul se întoarce în biserica veche, pe uliţele răsunând de răsete de copii. Preţ de câteva clipe, e din nou tânără, prinsă în povestea celor mai frumoase sărbători. 
 
„Sărbătorile erau foarte frumoase, mai ales Paştele, Crăciunul, ne vedem la colindat când eram copii, făcea mama în cuptor colăcei din ăia rotunzi şi noi mergeam la colindat, eram mici, cu bâta, unul la un cap şi unul la altul, luam bârta şi băgam colaci în bâtă, pe care ni-i dădeau oamenii. La urmă, când gătam de colindat, împărţeam ce am câştigat, că aşa era atunci. La Paşti, cu ouă roşii, cu de toate, şi mergeam la biserică, mergeam în vinerea Paştelui la pădure de aduceam salchiu şi duceam coronae la biserică, şi duceam haine care eram fete mari, cu covoare, că aşa se făcea atunci, zestea la fete, mergeam şi găteam toată biserica cu covoare, bine a fost, tare bine şi frumos a fost”, povesteşte femeia. 
 
Cu mieii în desagă
 
Nu a avut o viaţă uşoară, a muncit din greu alături de soţul pe care l-a pierdut nu demult, au ridicat o casă, au crescut împreună 4 băieţi. „Mergeam cu desagii în spate şi cu miei, până la Haşag, până la Loamneş. Am avut câţiva ani oi. Când ne-am căsătorit eu am avut 21 de ani şi omul meu 25. Şi atunci tatăl meu ne-a dat 3 oi, şi azi am ţinut una, mâine am ţinut alta, le-am făcut, am avut o vacă, ne-a dat tata, cu el am mai cumpărat o vacă şi ne-am cumpărat tot ce ne-a trebuit. Am necăjit la toate cele, ne-am cumpărat pământ că n-am avut, ne-am cumpărat curte de ne-am făcut casă, am muncit destul în viaţa noastră. În toată toamna mergeam de îmi scoteam carnet de producător, că nu puteam merge cu miei să vând sau cu caş să vând fără carnet de producător. Cu spatele ne-am făcut ce ne-a trebuit”, povesteşte femeia. 
 
Nu s-a plâns însă niciodată, şi nu e zi în care să nu-i fie dor de anii ăia, de atmosferă şi de oamenii dragi pe care i-a văzut plecând, unul câte unul. 
 
„Era lume multă la noi în sat, şi au fost nişte oameni uniţi, noi dacă nu am avut moară în sat şi mi s-a gătat mie făina m-am dus la vecina sau la altă vecină şi mi-a dat până m-am dus eu la moară şi pe urmă i-am dat. Sau să se certe vecinul cu vecinul, sau în capul satului, dincolo, eu nu ştiu să se fi certat aici la noi în sat sau să fi fost oamenii duşmani unii cu alţii, atât au fost de unit satul ăsta”, povesteşte Maria Şipoş. 
 
Sfârşit de poveste: cum au plecat, unul câte unul, oamenii din Sădinca
 
Despre cum a murit satul ei vorbeşte şi acum greu, cu ochii încremenuiţi pe geamul îngheţat. În casă e cald şi bine, lemnele trosnesc în sobă şi miroase îmbietor, a plăcintă de casă şi a dovleac copt, însă în suflet îi şuieră vânt greu, de ger şi pustiu, când îşi aminteşte cum oamenii au plecat, unul câte unul. „La un moment dat, nu ştiu, de la judeţ, de la Bucureşti, nu ştiu, au dat să desfiinţeze satul de aici, aşa că tineretul care a fost, dacă nu i-au mai lăsat nici să-şi construiască nici să-şi facă un coteţ au avut copii, când trebuiau să-i dea la şcoală ne-au luat şcoala, numai biserica ne-a rămas câţiva ani şi pe urmă nici biserică n-am mai avut. Din ce cauză, nu ştiu, dar azi a plecat un tânăr, mâine altul, că au avut copii şi unde să-i fi dat în gazdă, ca să rămână fiecare? Mai bine au plecat. Au venit şi au umblat cu lista la toţi, care unde vrem să ne scriem să ne
ducem dacă plecăm de aici, noi ne-am scris la Sibiu, dar n-au vrut să ne facă buletin de oraş şi am rămas aici, la căsuţa noastră, şi nu a mai venit nimeni să ne mai scoată afară. Numai eu mai sunt aici, şi mai e un bărbat care a tot aici născut
 
La noi biserică s-a făcut în 1936, şcoală am avut până la 7 clase aici în sat, avem cimitir, avem de toate cele. La biserică mergea lumea, pe urmă dacă au venit comuniştii au cam decăzut, odată una, odată alta. Ne-au lăsat şcoala numai până la 4 clase, pe urmă ne-au luat şi alea 4 clase. Am avut aici poştă şi am avut lăptărie şi am avut de toate în sat, şi nu ne-au mai dat niciun drept. Bătrânii care au mai rămau au murit, tineretul a plecat, dacă nu i-au mai lăsat să-şi facă case şi ce le-a mai trebuit la fiecare”, povesteşte femeia. 
 
Au lăsat blocul pentru liniştea de la Sădinca
 
Astăzi, Maria Şipoş îşi împarte casa cu unul dintre cei 4 fii ai săi şi cu soţia acestuia, Elisabeta. În vârstă de 59 de ani şi pensionată de 5 ani, Elisabeta Şipoş povesteşte cum, împreună cu soţul ei, au lăsat acum câţiva ani apartamentul din Sibiu pentru farmecul unic al vieţii la ţară. Ne întâmpină zâmbind, în uşa casei, unde pe un scaun dorm adunate ghem una în alta nu mai puţin de 9 pisici. 
 
”După ce am ieşit la pensie şi eu şi sosoţul şi neavând copii, socrul meu a fost paralizat şi am zis să-l ajutăm, să-l îngrijim. Şi mie îmi place aici, dacă nu îmi plăcea poate nu renunţam la bloc aşa uşor. Mă mai duc la Sibiu, bineînţeles, dar e linişte aici, eşti afară în curte, în grădină, vezi o floare, un zarzavat, faci ceva toată ziua, la bloc trebuie să stai să te uiţi la televizor sau să ieşi să te plimbi, că alte ocupaţii...”, spune femeia. 
 
Pentru că în sat nu există niciun magazin, merg şi îşi fac aprovizionarea de la Sibiu. Însă atât de tare s-au îndrăgostit de aerul curat, de munca în gospodărie şi de linişte încât nu rezistă în apartamentul pe care l-au păstrat la bloc mai mult de două zile. „E altceva aici, nu ştiu dacă se poate descrie, nu ma deranjează că nu suntem oameni, vara suntem mai mulţi, ne mai întâlnim, mai povestim. Nu îmi lipseşte oraşul, dacă stau de azi pe mâine e suficient. Nu am ce să fac. Aici tot mai e, animale prea multe nu avem, avem pisici, 9, câini, le cumpăr boabe şi lor şi la câini”, spune femeia, râzând. 
 
„Dacă nu avem căruţa, răbdăm foamea”
 
Elena Dicoi are 64 de ani şi suficient umor cât să-ţi spună râzând, cu-o glumă, că nu mai pleacă din satul care a adoptat-o în urmă cu ani buni. „Unde să mai merg, în progade (cimitir, n.r.), acolo e apartamentul meu”, spune râzând, după care descrie simplu viaţa în satul fără mijloc de transport, fără magazin, fără telefon. 
 
”E destul de greu, nu avem doctor, nu avem cu ce merge, cu căruţa mergem, dacă nu avem căruţa răbdăm foamea. Nu e niciun mijloc de transport, sunt vreo 4 kilometri până la Haşag, destul de greu e, am avut pană la căruţă şi a trebuit să dau telefon să vină copilul de acasă. M-am rugat de vecini, că nu am nici telefon. 
 
Mergem cu căruţa în Haşag pentru cumpărături, şi iarna pe zăpadă, dacă vrei să mergi la Sibiu la tren trebuie să mergi până în haltă la Haşag, încă 2 kilometri de la sat”, povesteşte femeia. 
 
Înapoi acasă
 
Povestea satului vechi, uitat de lume, a început să renască odată cu începerea lucrărilor la schitul din localitate. Pentru că îi trec pragul foarte mulţi oameni, primăria a asfaltat drumul, şi sunt oameni care şi-au cumpărat aici case de vacanţă, pentru zilele de week-end. 
 
„Satul a rămas pustiu până în 1996, când în Sădinca au venit 2 persoane, care au cumpărat 2 locuinţe acolo şi care au început să-i dea viaţa un pic. În 2005, printr-o hotărâre de consiliu, au fost atribuiţi 3.000 de mp de teren în folosinţă gratuită pe 99 de ani pentru construirea schitului de la Sădinca. Atunci a început să se anime şi satul – cei care au fost plecaţi dar le-au rămas casele, curţile, grădinile, au început să revină, să le reamenajeze, era totul plin de bălării şi unii chiar să-şi construiască câte un loc de refugiu pentru zilele de sâmbătă, de duminică în Sădinca”, încheie Maria Greavu, primarul comunei Loamneş. 
 
Vă mai recomandăm: 
 
 
În 2014, Miercurea Sibiului împlineşte 10 ani de când s-a transformat din comună în oraş. Localnicii trăiesc însă tot ca la sat: nu au spital, apă şi canalizare. Oamenii spun însă că, de când locuiesc oficial la oraş, taxele şi impozitele s-au dublat.
 
 
Manifestări culturale de renume internaţional, un muzeu în aer liber pe aproape 100 de hectare sau palatul şi colecţiile legendarului baron Samuel von Brukenthal sunt doar câteva dintre atracţiile Sibiului, oraş care în 2007 a fost Capitală Culturală Europeană.
 
 
Retrasă la ţară, într-un sat din judeţul Sibiu, Ioana Maria Vlas, „mama FNI”, priveşte cu alţi ochi lumea înconjurătoare, dar şi pe cel care a implicat-o într-o afacere în urma căreia s-a ales cu şase ani şi jumătate de închisoare.
 
 
În timp ce în Capitală se fac şi se desfac jocuri politice, în Dealu Frumos, localitate considerată centrul geografic al României, concluziile oamenilor sunt clare: ăia mari fură, toţi se ceartă la televizor, toţi sunt doar pentru ei. Cine sunt „ăia mari“? De aici, povestea de la sat se pierde între „nu ştiu cine-i prim-ministru“, „Băsescu e de nota 10“, „Iohannis e băiat fain“ sau „nu ştiu nimic, dar merg la vot“.
 
 
În Sădinca, un sat din judeţul Sibiu în care mai locuiesc doar şapte familii, David Stoica, un duhovnic cu har, a ridicat din temelii o mănăstire, iar la slujbele lui vin sute de oameni din toată ţara.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: