Cornel Galescu, alpinist: „O expediţie costă şi 100.000 de euro, bani pe care clientul îi plăteşte să ajungă pe un vârf“

Cornel Galescu, alpinist: „O expediţie costă şi 100.000 de euro, bani pe care clientul îi plăteşte să ajungă pe un vârf“

Cornel Galescu s-a născut la poalele Munţilor Banatului, pe 26 decembrie 1964. A urcat pentru prima dată la altitudine la 10 ani, pe Muntele Mic, pentru a învăţa să schieze, iar alpinismul a început să-l practice zece ani mai târziu, la Clubul Politehnica din Timişoara, sub îndrumarea profesorului Eugen Seracin, acolo unde şi-a finalizat şi studiile şi a obţinut diploma de inginer. De atunci totul este o permanentă escaladă.

Cornel Galescu locuieşte şi în prezent în Caransebeş, micul oraş bănăţean în care s-a născut, în urmă cu 53 de ani. Ne-am întâlnit într-o dimineaţă friguroasă, la zero grade la propriu, în centrul oraşului, după care am ales un local liniştit în care să discutăm. 

Deşi de la locul întâlnirii până la intrarea în cafenea nu am facut mai mult de 20 de paşi, Coco, aşa cum este cunoscut alpinistul, a fost salutat de cel puţin cinci persoane, însă aproape toţi cei care au trecut pe lângă noi ne-au privit insistent, semn că l-au recunoscut pe alpinist, care în 2012 a fost declarat Cetăţean de Onoare al Caransebeşului şi Cetăţean de Onoare al Judeţului Caraş-Severin. Coco este un bun vorbitor. Îi place să povestească despre pasiunea sa, alpinismul, şi mai ales să-şi amintescă despre expediţiile la care a participat, momente pe care vrea să le pună în paginile unei cărţi, la care deja lucrează. 

Iar de povestit şi de scris are ce. De la noaptea petrecută în Fisura Albastră alături de prof. Eugen Seracin şi Aurel Neron în 1987, urcarea în creasta Sheldei-Caucaz, în 1990,  supravieţuirea la 6.600 m din Dhaulagiri Himalaya, când o furtună de zăpadă s-a dezlănţuit în toiul nopţii şi i-a acoperit cortul în 1996, salvarea unui american şi a unui sloven la peste 7.000 m în Cho-Oyu Himalaya în 1998, salvarea lui Sorin Baciu, dintr-o crevasă din Dhaulagiri în 1996, moartea alpinistului rus în Cho-Oyu la câteva ore după urcarea împreună la tabără în 1998, urcarea cu coastele fisurate pe Everest, la 7.500 m, şi mai apoi criza de rinichi în 2003, întoarcerea riscantă din toiul nopţii de pe vârful Aconcagua în 1998, avalanşele din Ţarcu, Retezat şi mai apoi Himalaya, rana de la picior din Alaska, supravieţuirea şi ascensiunea pe Ama Dablam şi aşa mai departe.

"Weekend Adevărul“: Aş zice să începem cu începutul. De unde vine pasiunea unui om născut şi crescut la bloc pentru munţi şi pentru natură?

Cornel Galescu: Oraşul în care m-am născut mi-a dat şi posibilitatea să descopăr pentru prima dată munţii. Caransebeşul este situat într-o depresiune, lângă trei grupe muntoase diferite: la Est Munţii Ţarcu şi Muntele Mic, la Sud, Semenicul şi la Nord, Munţii Poiana Ruscăi. Acest decor poate fi unul inspiraţional pentru orice copil care visează. Primele emoţii legate de natură şi de munte le-am simţit în jurul vârstei de 10 ani, atunci când am plecat pentru prima dată într-un cantonament de iarnă la Muntele Mic, cu profesorul de atletism, şi din cauză că nu mergea telescaunul, am fost nevoiţi să urcăm pe jos, pe drumul vechi, prin zăpadă, prin natură.

A fost grea prima urcare?

A fost ceva fascinant, cu toate că a fost greu. Îmi amintesc că mă tot opream, mă odihneam, plecam mai departe, dar a fost o bucurie lăuntrică şi am descoperit că prin efort şi prin muncă poţi ajunge la nişte senzaţii fascinante. Mă gândeam la tot felul de scenarii de supravieţuire în pădure, practic cred că atunci am început să activez legătura cu aventura, pe care unii dintre noi o avem în sânge. Şi înainte de a pleca pe munte mergeam destul de des pe malul Timişului, îmi plăcea să pescuiesc, ca oricărui copil care se naşte lângă un râu şi descoperă asta destul de devreme. 

Sub pretextul pescuitului descopeream natura, locurile mai sălbatice şi de acolo până la munte a intervenit şi curiozitatea, pentru că din balconul blocului unde locuiam vedeam Muntele Mic şi eram mereu curios să ştiu ce se află acolo. Pentru mine, alpinismul a fost un fel de continuare a ceea ce am trăit în perioada claselor V-VIII, atunci când stăteam după-amiaza mai mult singur acasă şi, având o bibliotecă generoasă cu cărţi de aventuri, luam o carte şi o citeam. Atunci cred că s-au depus seminţele care au crescut mai apoi, spre aventură şi spre necunoscut. Situaţia reală când am pus piciorul pe munţi şi când m-am confruntat cu momente-cheie a fost partea fizică şi continuarea poveştii începută mental în copilărie. Realitatea mi-a dat aceeaşi bucurie ca şi imaginaţia stârnită în copilărie de cărţile mele.


„Până în ’90 e un capitol, iar din ’90 e altul“

A fost cineva care v-a încurajat în direcţia asta, părinţii sau apropiaţii?

Părinţii mai puţin. Taică-miu, atât cât l-am cunoscut eu, pentru că a murit de tânăr, a încercat să ne insufle mie, fratelui şi surorii mele dragostea de natură, dar avea foarte puţin timp de ieşit la munte. Cel care mi-a îndrumat paşii spre munte a fost profesorul de atletism Alămăjan Uţă Toma. Lui îi datorez şi îi mulţumesc pentru că m-a învăţat să schiez, însă de la schi până la alpinismul de performaţă au mai fost nişte paşi pe care i-a urcat în alt context. 

Dacă am descoperit schiul la 10 ani, am crezut că nu există ceva mai frumos până când am descoperit alpinismul, la facultate, în anul întâi la Politehnică, la Timişoara, unde am avut şansa să descopăr nişte oameni minunaţi la Clubul Politehnica şi când descoperi un domeniu prin intermediul unor oameni care ştiu să-l promoveze, automat îl şi îndrăgeşti. Am fost inspirat de aceşti oameni şi am distrus un mit de până atunci. În şcoala primară îmi tot spuneau că ori fac sport, ori fac şcoală. Am ajuns la facultate şi am descoperit profesori universitari pasionaţi de alpinismul sportiv şi era fascinant pentru mine, pentru că ei îmi demostrau că puteam să fac şi şcoală, şi sport. Şi am încercat şi eu să devin şi inginer, şi să fac performanţe în sport. Şi pot să spun că am reuşit.

Ce însemna alpinismul în acea perioadă?

Până în ’90 e un capitol, iar din ’90 e altul, în ceea ce priveşte alpinismul. Până la Revoluţie, participam la campio-
natul naţional de alpinism şi alte câteva concursuri. Cu toate că făceam parte dintr-un club studenţesc, ne întreceam cu cluburile mari, Dinamo Braşov, Armata Braşov şi, chiar dacă noi eram amatori, reuşeam să fim mereu în top. Era un efort extraordinar pentru că de fiecare dată, campionatul naţional avea loc înainte de sesiunea de examene şi trebuia să fiu pregătit şi la examene. După Revoluţie am descoperit adevărata formă a alpinismului. Până atunci era un vis îndepărtat să ieşim din ţară şi să urcăm pe cei mai înalţi munţi ai lumii. 

Înainte de ’89, să-ţi imaginezi că poţi pleca în Himalaya e ca şi cum astăzi ţi-ar spune cineva că ai fost selectat pentru o misiune pe Marte, dar sigur, visam şi citeam despre marile expediţii, aveam multe cărţi, ştiam despre marii alpinişti şi marile descoperiri atât în Alpi, cât şi în Himalaya şi practic descopeream un alt sport, pentru că noi eram obişnuiţi cu alpinismul de dificultate, de pereţi abruţi, cel care se putea desfăşura în ţară, pentru că a urca pe Moldoveanu sau Negoiu, nu se putea considera o performanţă în alpinism, dar era un antrenament pentru marii pereţi ai lumii.

Care a fost prima escaladă importantă în afara ţării?

În 1990, am fost selectat prima dată pentru o echipă românească ce urma să plece în Caucaz şi urcând pe Vf. Elbrus, la 5.648 de metri, am simţit pentru prima dată ce înseamnă altitudinea şi am realizat că intervin alte calităţi: răbdare, lupta cu presiunea, aveam nevoie de o altfel de pregătire, o altfel de abordare, aş spune că era un alt sport decât cel pe care îl cunoşteam eu. Ca şi în gimnastică, una este să evoluezi la sol, alta este să evoluezi la paralele. Intervin alte calităţi! 

Şi când am descoperit înălţimile, mi-am dat seama că mi-a fost inoculat cumva un drog, acela care mă ţinea dependent de orizonturile mari, de înălţimi şi îmi doresc să merg cât mai sus, să descopăr zone cât mai îndepărate. Aşa am ajuns să descopăr Alpi, Anzi, cu vârful Aconcagua, cel mai înalt de pe continentul american, Everestul şi toţi cei pe care i-am călcat mai apoi.

Cornel Galescu şi Ticu Lăcătuşu, primii români în Alaska, pe Vf. McKinley

Care e performanţa cu care vă mândriţi cel mai mult, cea mai apropiată de suflet?

Prima performanţă care mi-a dat încredere şi avânt a fost cea din Alaska, din 1997, când am fost împreună cu Ticu Lăcătuşu, primii români care am ajuns pe Vf. McKinley, care a avea o reputaţie destul de sumbră, pentru că rata de mortalitate era destul de mare, pentru că datorită faptului că este sub 7.000 de metri atrage foarte mulţi alpinişti, însă e un munte viclean, unde vremea se schimbă uşor. Este dincolo de cercul polar şi ca pe orice munte contează climatul. Noi am fost cumva avertizaţi de faptul că vremea o să ne dea mari bătăi de cap, şi chiar înainte de a porni noi, multe expediţii s-au întors. Dar într-un fel, poate ăsta fost şi norocul nostru! Am fost ameninţaţi de vremea rea şi am reuşit să obţinem un record de ascensiune în sezonul respectiv, în timp ce mulţi alpinişti cu pregătire foarte bună şi dotare mai bună s-au întors din drum. 

Faptul că am reuşit să obţinem o asemenea performanţă mi-a dat o foarte mare încredere pentru viitor şi am câştigat o experienţă benefică vizavi de altitudini şi de modul în care îţi montezi tabere, de tot ceea ce înseamnă supravieţuirea pe munte. Atunci am simţit ce înseamnă vremea capricioasă. Am prins temperaturi extreme, dar, cum spuneam, m-au pregătit pentru ceea ce urma pe Himalaya sau la Polul Sud.

Au fost situaţii-limită, în care v-aţi gândit că sunteţi la un pas de moarte, situaţii în care v-a fost teamă că nu o să vă mai întoarceţi?

Prin ceea ce făceam eram tot timpul la graniţa dintre viaţă şi moarte şi dacă nu eşti pregătit mental cu a trece în partea cealaltă, nu poţi să faci performanţă. În alpinism performanţa are loc de la momentul în care creierul spune opreşte-te, până la acolo unde poţi tu să te duci cu pregătirea, cu ceea ce îţi spune sufletul. Este o zonă a morţii, dar e şi o zonă a performaţei, dacă nu intri în ea nu ai cum să faci performanţă. Factorul de risc este prezent în permanenţă şi ţine cumva tot de o provocare. Există diferite forme de risc, nu doar în alpinism.  

Sunt multe domenii, multe ocupaţii în care oamenii riscă: de la săritul de pe stânci în apă, la scufundări, la parapantă, la alte activităţi, aşa e şi în alpinism, lucrurile se întâmplă acolo, la graniţa vieţii. Dar în apropierea riscului corpul este treaz, dacă ar fi să fie prevăzut cu leduri ar lumina la maxim. Am avut situaţii grave. Am căzut în crevasă, am fost luat de avalanşă, am picat din perete şi am rămas agăţat în coardă cu jumătate de metru înainte de a lovi pământul într-un impact care mai mult ca sigur îmi era fatal. Dar toate acestea m-au incitat şi mai mult, adică partea bună a fost că nu m-au speriat şi nu m-au îndepărtat. A fost ceea ce căutam eu prin toţi porii fiinţei mele. Sigur că astfel de experienţe pot fi fatale, dar acolo sus nu le percepi aşa, pentru că moartea este prezentă la tot pasul. Am văzut alpinişti care au murit lângă mine, am întâlnit de nenumărate ori corpuri neînsufleţite prin Himalaya sau prin alte zone, însă efectul nu era atât de terifiant cum ar fi în viaţa de toate zilele. 

Eram pregătit să văd astfel de lucruri şi în acelaşi timp trebuie să ştim că toţi suntem datori cu o moarte şi nimeni nu scapă, iar dacă se întâmplă să se petreacă într-o zonă curată, mai aproape de cer, parcă este mai agreabilă din punctul de vedere al unui alpinist, cu toate că pare dramatică orice situaţie de acest gen. ;

 „S-a ajuns şi la o expediţie de 100.000 de euro, pe care clientul o plăteşte ca să ajungă pe un vârf“

Cum se pregăteşte un alpinist pentru o expediţie, astfel ca şansele de reuşită să fie cât mai mari?

În primul rând, trebuie să te informezi foarte bine asupra zonei unde mergi. Există o perioadă de documentare. De exemplu, dacă îţi alegi un vârf  în Himalaya, trebuie să cunoşti totul despre el: când a fost urcat prima oară, ce pericole sunt, cum arată traseul, care sunt obstacolele care ai putea să le întâlneşti etc. Pentru fiecare traseu există nişte puncte nevralgice. De exemplu, o surplombă care poate fi urcată foarte greu sau un perete abrupt, faptul că nu ai unde să-ţi montezi cortul şi eşti nevoit să-ţi faci grote în zăpadă. Astea sunt aspecte pe care trebuie să le cunoşti. În funcţie de datele pe care le culegi şi ce ce afli despre traseu, te şi echipezi.

Trebuie să ştii exact ce cantitate de echipament poţi să cari cu tine, cu cât e mai mult cu atât eşti mai în siguranţă, dar, pe de altă parte, nu poţi să cari aşa mult pentru că te epuizează fizic. Un alt aspect este legat de posibilităţile financiare, cel puţin în ultimii ani s-au desprins două mari activităţi faţă de expediţii: cele comerciale şi cele sportive. Atunci când vorbim despre expediţii comerciale luăm în calcul prezenţa şerpaşilor, tuburi de oxigen, corzi fixe, oameni care îţi transportă bagajele, deci cumva lucrurile se simplifică. Din punctul nostru de vedere al alpiniştilor, care avem în suflet această disciplină, nu suntem foarte fericiţi cu genul acesta de abordare. 

Eu sunt atras de singurătate de faptul că îţi poţi desfăşura singur activitatea şi că depinzi de felul cum îţi organizezi singur lucrurile. Într-o expediţie comercială există un lider, un şef de firmă cel mai probabil, care primeşte totul în funcţie de plată. Este ca un meniu la un restaurant. Primeşte cât plăteşte! S-a ajuns şi la o expediţie de 100.000 de euro, pe care clientul o plăteşte ca să ajungă pe un vârf. De asta s-au întâmplat şi cazuri în care oameni cu pregătire medie au ajuns pe Everest. Mie însă îmi place să discut despre partea reală, de aventură.

„În alpinism sunt trei variante de luat în calcul“

Pot fi considerate performanţe aceste expediţii?

Media le poate prezenta aşa, dar pentru profesionişti, pentru cei care simţim muntele sub alt aspect, nu sunt performanţe. Ca să fiu corect, şi eu am participat la expediţii comerciale, pentru că era în joc imaginea României şi trebuia să facem o echipă şi trebuia să scriem o pagină de istorie pentru România. Dar sufleteşte, sunt mult mai atras de expediţiile în care eu mi-am ales obiectivul, traseul, echipa, adică a fost un proiect propriu.

Cum simte un alpinist eşecul? Aţi trecut prin astfel de momente?

Depinde de fiecare cum îl simte şi cum îl gestionează. Ca orice vis neîmplinit, este neplăcut, dar poţi transforma un eşec într-o victorie. În alpinism un eşec ar fi să pierzi meciul cu muntele şi să nu te mai întorci. În alpinism, întotdeauna sunt trei variante de luat în calcul. Prima este să te duci să cucereşti muntele, a doua e să te întorci fără să ajungi acolo unde ţi-ai propus, iar cea de-a treia este cea în care nu te mai întorci deloc. Există o parte dramatică, există una de succes şi există una de mijloc. Meci nul! Eu pot spune însă şi că din aceste meciuri nule, care în activitatea mea au fost destul de multe, am avut de câştigat şi de învăţat. 

Au fost momentele care mi-au şlefuit cariera de alpinist. M-au ambiţionat, m-au făcut să înţeleg dacă am greşit undeva, dacă nu am abordat aşa cum trebuia un traseu. De obicei, în cazul meu, la baza eşecurilor au stat motive obiective. Vremea capricioasă sau, de exemplu, mi-am rupt două coaste şi am încercat să merg spre 8.000 de metri, fără tuburi de oxigen, au fost nişte momente incredibile, de care sunt foarte mândru, dar le ştiu doar eu pentru că nu sunt performanţe sportive, dar dacă ar fi să le compar cu multe situaţii de reuşită, aceste sunt cu mult mai importante. Eu am învăţat să mă raportez la mine şi la reperele personale, în privinţa reuşitelor şi eşecurilor. Pentru că plecăm de multe ori în competiţia asta de pe poziţii diferite. Am avut de exemplu, în Everest, nişte eleveţieni, cu un buget de un milion de euro, cu corturile aliniate, şablon, cu echipament de ultimă oră, cu şerpaşi, cu un cort doar pentru staţia meteo, calculatoare, tehnologie aproape ca la NASA. Normal că pentru un alpinist care pleacă de pe poziţia asta şansele sunt mai mari.

E ca într-o cursă de maşini. Dacă mergi cu Dacia e una, iar dacă mergi cu Ferrari e cu totul altceva, e greu să pui egal între ele. Din fericire, în alpinism intervine şi factorul uman, care de la un anumit nivel schimbă lucrurile sau cel puţin le echilibrează. Mentalul este decisiv în partea finală, când corpul te lasă, iar dominant devine factorul psihic, cel care te face să te ridici indiferent cât eşti de prăbuşit. Antrenamentul ăsta de voinţă, la urcarea unui munte, este un antrenament de autodepăşire, când creierul îţi ordonă să cobori, tu te încăpăţânezi să demonstrezi că se poate şi dincolo de semnalul pe care ţi-l transmite creierul. 

Sigur organismul vrea să supravieţuiască, dar dacă ar fi să ne luăm după supravieţuire, am fi toţi în pat cu farfuria de mâncare lângă noi şi cu telecomanda în mână sau nu am fi ieşit niciodată din peşteră. Curiozitatea şi voinţa au dus omenirea înainte. Mă simt foarte legat, ca mental, de pionierii descoperirilor, că au fost pe munţi, că au fost pe ape, încerc să retrăiesc emoţia primară a marilor descoperitori. Din nefercire, omenirea parcă are tot mai puţine surprize din punctul asta de vedere. Globalizarea şi mentalităţile amestecate, parcă nu mai dau atâta farmec vieţii.


Aţi încheiat activitatea de alpinist sau vă pregătiţi pentru noi expediţii?

Eu sunt în fiecare zi pregătit. Aştept să sune telefonul! Din punct de vedere mental şi fizic sunt pregătit. Acum sigur că posibilităţile de finanţare sunt tot mai grele, în special când trăieşti într-un oraş mic, cum e Caransebeşul. Nu mă feresc să spun că, până la perioada când am avut experienţa politică, am fost uşor răsfăţat de către comunitatea locală în privinţa finanţărilor, dar dorinţa mea de a fi aproape de adevăr şi a spune lucrurilor pe nume m-au făcut uşor antipatic. 

Dar nu îmi pare rău, pentru că este singurul mod în care putem să ajutăm societatea în care trăim, nu putem face asta minţind. Din ’90 şi până prin 2012, fiecare consiliu local a înţeles acţiunile mele şi s-a implicat. Acum am devenit din oaia albă, un fel de oaie, să nu spun neagră, dar cel puţin gri. Trebuie să fiu cinstit şi să spun că eu întotdeauna am venit cu proiecte senzaţionale: prima expediţie în Alaska, prima expediţie la Polul Nord, prima expediţie pe schiuri la Polul Sud şi toate aveau un răsunet extraordinar. Acum s-au cam atins toate aceste premiere. Dacă mergi la un consiliu local şi spui că vrei să urci peretele nordic al unui munte necunoscut, oricât de mare e performanţa, nu stârneşti prea mare interes. 

Eu aş vrea să mă reîntorc în Himalaya. Odata ce ai descoperit-o, e foarte greu să o uiţi. Nu doar faptul că urci pe nişte munţi senzaţionali, dar şi tradiţia şi oamenii, tot contextul este o poveste fascinantă şi parcă vrei să faci parte din ea cât mai mult.  Dar nu refuz nimic din ceea ce m-ar putea face să vibrez la ideea de descoperire şi de aventură.

Ştiu că vă gândiţi să scrieţi o carte, în care să povestiţi toate aventurile prin care aţi trecut. Cum staţi cu ea?

Am început şi chiar am multe capitole scrise. Dar e foarte greu, pentru că de fiecare dată când recitesc parcă îmi dau seama că nu reuşesc să exprim lucrurile cât mai aproape de trăirile pe care le-am avut în expediţiile mele. Nu găsesc cuvintele care să exprime intensitatea a ceea ce am trăit. Şi nici nu aş vrea să scriu o carte clişeu. Aş vrea să fie o carte care să mă reprezinte. Cu emoţiile mele, cu trăirile pe care le-am avut, cu momentele de delăsare, cu actele de curaj, cu clipele pe care le-am trăit, aşa cum au fost ele. ;

„Glasul meu este prea mic în raport cu glasul drujbelor şi al intereselor care nimicesc  pădurile ţării“


Ştiu că sunteţi şi un activist pentru mediu şi chiar aţi participat la proteste împotriva tăierii pădurilor. Cum vedeţi ce se întâmplă astăzi, în România, din acest punct de vedere?

Aşa cum spuneam, de multe ori ieşirea în natură este esenţial să o faci într-o zonă curată, pură. De multe ori plecăm de acasă ca să găsim firescul şi normalul la el acasă şi când descoperim zone pângărite, defrişate, ne doare. Eu ştiu ce înseamnă distrugerea unui echilibru ecologic, ştiu cât este de sensibilă legătura dintre vegetal şi animal. Uneori este suficient să defrişezi o pădure, pentru ca să ucizi zeci de specii şi altele să fie nevoite să-şi caute alt habitat. Se creează un dezechilibru în lanţ. 

Cred că este o inconştienţă această lăcomie a omenirii, care este atât de mare, că nu se realizează pericolul, în special pericolul pentru copiii noştri şi pentru generaţiile care vin. Am ajuns să cred că la nivel global a dispărut această conştiinţă universală. Chiar dacă vorbim de pădurile din România trebuie să ţinem cont că au influenţă asupra întregii naturi, asupra mediului din Europa. Dacă dispar pădurile amazoniene, toată clima pământului este influenţată. În România, după ce am externalizat toate resursele importante, ne-a rămas lemnul şi este parcă o isterie, pe ultima sută de metri, să tăiem şi să dăm tot ce mai avem. 

Cred că lucrurile sunt scăpate de sub control, pentru că altfel nu pot să-mi explic cum de nu există nişte oameni conştienţi vizavi de acest pericol. Mă doare faptul că în Munţii Banatului se întâmplă asta! Trebuie să ţinem cont că o mare parte din pădurile virgine din Europa sunt aici, la noi. Noi trebuie să fin extrem de conştienţi cum gestionăm această situaţie. Mă doare faptul că Munţii Ţarcu nu sunt zonă protejată, pentru că merită din toate punctele de vedere şi cred că nu este aşa pentru că sunt interese economice, pe care le văd de fiecare dată când merg pe munte. Văd zeci de camioane încărcate cu lemne, observ prin zonele mai puţin accesibile locuri care erau frumoase, cu păduri de brad că astăzi sunt rase şi mă doare sufletul.

Ce se poate face?

Mă îngrijorează că această activitate se desfăşoară sub umbrela autorităţilor, pentru că dacă erau nişte firmuleţe, care ieşeau dintr-o situaţie normală, ar fi putut fi oprite, dar faptul că este o comandă şi cred că este una politică şi porneşte de foarte sus, asta mă îngrijorează! Este nevoie de implicarea întregii societăţi pentru a stopa acest fenomen. Este tot ce ne-a mai rămas. În istorie, România a supravieţuit datorită pădurilor şi în urma invaziilor şi în urma catastrofelor, tot pădurile şi ceea ce trăieşte în ele au fost ceea ce ne-a ajutat să supravieţuim. 

Să nu uităm că şi în perioadă comunistă, pe noi, ne-au ajutat pădurile, în zona aceasta au trăit partizanii. Pe de altă parte, pădurile din România ne pot pune la masă, de la egal la egal, cu orice ţară din lume. Să mai ai păduri virgine, să mai ai lupi, urşi, tot felul de specii, care în alte locuri sunt pe cale de dispariţie, este o mare bogăţie, pe care trebuie să o conservăm. Avem nevoie de regăsirea unei identităţi naţionale şi identitatea naţională poate fi natura, în special resursele şi geografia zonei în care trăim.

Nu aţi încercat ca, prin conectarea la viaţa politică, administrativă din zonă să influenţaţi aceste lucruri?

Am avut o experienţă politică locală, care m-a făcut repede să-mi dai seama că discrepanţa de forţe este atât de mare, că nu voi avea sorţi de izbândă. Am încercat să atrag oameni care gândesc la fel, dar lehamitea în care i-a adus societatea de zi cu zi i-a făcut să stea deoparte şi să nu se implice. Mi-am dat seama că glasul meu este prea mic în raport cu glasul drujbelor şi al intereselor.

A fost viceprimar în Caransebeş

Numele: Cornel Galescu

Data şi locul naşterii:
26 decembrie 1964,
Caransebeş, Caraş-Severin

Starea civilă: căsătorit, 2 copii

Studiile şi cariera:

În 1990 a absolvit Facultatea de Calculatoare a Universităţii Politehnica din Timişoara.

Cetăţean de Onoare al oraşului Carnsebeş din 2003.

Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş Severin din 2012.

Instructor internaţional de alpinism – curs din 1992, Chamonix(Franţa).

A fost şeful formaţiei de Salvamont din Caransebeş între 1990-1995.

preşedinte Club Montan Caransebeş.

2000-2003 -preşedintele comisie de alpinism şi escaladă al Federaţiei de Alpinism.

Viceprimar al oraşului Caransebes – 2011-2013.

Manager la Conic SRL - calculatoare, alpinism utilitar.

Preşedintele Organizaţia Aventura Muntele Mic – ong,

Membru în Biroul federal al Federaţiei Române de Alpinism.

Locuieşte în: Caransebeş

Scurtă cronologie de performaţă

1990 - expediţie Caucaz (Vf. Gumaci, GianTuGan, Ghermoghenov, Cheget,  Shelda, Elbrus 5.642 m);

1993 - premieră mondială în Turcia (M-ţii Kackar), „Turnul Romanilor“;

1996 - participare expediţie Himalaya (Vf. Dhaulagiri, 8.168 m);

-  premieră românească: Vf. Sita Chu-Chura, 6.600 m (Himalaya);

1997 - expediţie Alaska (Vf. McKinley, 6.197 m), prima echipă românească pe acest vârf (împreună cu Constantin Lăcătuşu);

- escaladă pe Mont Blanc, 4.806 m;

- participare expediţie Himalaya (Vf. Cho-Oyu, 8.201 m), prima expediţie românească în Tibet;

2000 - expediţie Patagonia (Cerro Solo, premieră românească), prima expediţie românească în Patagonia (unsupported);

2003 -expediţie Aconcagua, 6.962 m, ruta normală;

-  participare expediţie Everest, 8.848 m (North face, Tibet), prima echipă românească pe Everest;

2005 - ascensiune pe Vf. Breithorn (4.164 m) şi VF. Materhorn
(4.478 m), Alpii Elveţieni;

2007 - expediţie Polul Nord, prima echipă românească pe schiuri;

2011 - prima echipa românească pe schiuri la Polul Sud.

2012 - expediţie pe vârful Kilimanjaro – Africa

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările