Demondevida Zarra, bijutierul care „vrăjeşte“ oasele de animale. Fostul şofer la Banca Regală din Londra transformă coarnele de cerb în opre de artă

Manuro Artis, Demondevida Zarra sau pur şi simplu Manu este un sculptor în os, pasionat de arta miniaturală. De fel din Băicoi, judeţul Prahova, Manu, care nu vrea să-şi deconspire adevăratul nume şi nici vârsta, este printre puţinii români care au reuşit să transforme oasele de vită, coarnele de cerb carpatin, lopătar sau de caribou şi lemnul de esenţă nobilă în adevărate opere de artă

Îşi aprinde ţigara pe care o ţine între degetul mare şi arătător şi trage fumul cu forţă până ce obrajii i se lipesc de oasele feţei. Rămâne o secundă în poziţia asta, nemişcat şi apoi, printr-un vălătuc de fum, începe să vorbească, de parcă cineva, din spate, ar fi apăsat pe un buton. „Ceea ce eşti făcut să fii, aia vei fi, nu ai cum să faci o derogare de la drumul tău, restul ţine de bizareriile vieţii.“

Auzi doar aceste cuvinte, pentru că de văzut, nu ai cum să vezi cine le rosteşte. Pe faţa năpădită de părul lăsat să crească aparent haotic, nu i se zăresc decât ochii, de un albastru de sticlă. Se recomandă simplu Manu, iar din momentul în care îţi întinde mâna şi te pofteşte lângă el, tot acel miraj stârnit de înfăţişarea bizară, venită din altă lume, se prăpădeşte. Este un artist bijutier, sculptor, pictor şi poet în acelaşi timp, un amalgam de de toate, un căutător. Pe scurt, un vrăjitor.

Manu a început să lucreze de mic, sub îndrumarea tatălui său, pilot de avion, dar cu o pasiune aparte: sculpta în argint. Transforma monedele din argint în bijuterii.

„Tata mi-a pus în mână traforajul. Am lucrat alături de el în plexiglas, lemn, iar spiritul creativ s-a născut în mine, pentru că tata nu avea harul acesta. Prin 1968 am început pictura, mai întâi acuarelă, pictură comestibilă, aşa cum îi spun eu. Nu vindeam în oboare, aveam avantajul că tata lucra la un punct de comandă şi vindeam în unitatea lui“, povesteşte Manu.

Acesta a fost doar începutul unui lung drum de la care nu s-a abătut nici până astăzi, în ciuda încercărilor vieţii, care l-au dus pe tot felul de cărări unde nu s-ar fi gândit vreodată că o să ajungă.

Meşter la „Dealu Mare“

Manu povesteşte că în anii de dinainte de Revoluţia din 1989, era o mică vedetă a Ploieştiului. Undeva în centrul oraşului, lângă celebrul restaurant „Dealu Mare“, avea o gheretă, un chioşc mic de genul celor în care se vindeau bilete de autobuz. Lucra acolo, la faţa locului, înconjurat de curioşi, dar şi de beţivani, clienţii fideli ai restaurantului de lângă micul atelier. I-a mers bine, pentru că multe dintre lucrările sale erau vândute în magazinele de artizanat şi în consignaţie. Osul, ca material pentru sculptură, l-a descoperit atunci când a realizat că argintul este un material mult prea scump şi s-a reorientat către os, mult mai ieftin şi uşor de procurat.

„Până la urmă, pentru un sculptor nu contează materialul, dacă ştie să sculpteze“, spune Manu.

Clientul fidel al abatoarelor din Ploieşti

Sculptorul a devenit un client fidel al abatoarelor din Ploieşti, de-l ştiau toţi măcelarii. Cumpăra ciolane de vită cu tona. De ce atât de mult, pentru nişte miniaturi? Explicaţia vine imediat din partea maestrului: „Pentru că dintr-un os de vită nu se poate valorifica decât o mică parte, cea din mijloc, restul se aruncă din cauza structurii mult prea poroase pentru a fi prelucrat“.

De la ciolanul plin de resturi de carne şi până la bijuteria de vitrină sau la pandantivul care se atârnă la gât, este un drum anevoios, însoţit de tehnici complicate şi murdare, sunt etape pe care trebuie să le respecţi cu sfinţenie, altfel, totul se duce de râpă.

„Până să ajungi să sculptezi efectiv tăbliţa aceea subţire, este o muncă infectă. Gândeşte-te că lucrez mai întâi cu oase pline de carne, din care aleg doar o mică parte. Le fierb în repetate rânduri, o săptămână, două, trei. Mai întâi cu sodă caustică, apoi în perhidrol, apoi tai osul, şi abia  după ce s-a transformat în plăcuţe poţi să te gândeşti să aplici desenul şi în cele din urmă să traforezi. Totul se face în serie mică, pentru că dacă te-ai ocupa doar de o singură lucrare, ai pierde foarte mult timp“, explică Manu.

Fără să se gândească la o posibilă concurenţă, sculptorul a postat pe internet zeci de tutoriale în care le explică meticulos celor atraşi de această artă cum se transformă într-o bijuterie o bucată de os sau de lemn de esenţă nobilă.

De câţiva ani a început să lucreze pe coarne de cerb carpatin sau lopătar, pe corn de căprior, de caribou sau pe colţ de morsă. „Eu nu iau coarnele de la animalele omorâte. Sunt total împotriva ucisului. V-am spus? Iubesc animalele! Tot ce cumpăr eu provine din căzături, coarnele căzute. Acum ne putem aproviziona mult mai uşor, pentru că au apărut site-uri specializate şi le comand direct din Finlanda“, spune Manu.

Pe vrăjitorul oaselor îl puteţi întâlni acolo unde sunt organizate festivaluri sau serbări în aer liber din întreaga ţară. Îşi expune discret bijuteriile, la o masă mică. E uşor de identificat: poartă pălărie neagră cu boruri largi, are părul blond, trecut de umeri, barba lungă şi incredibili ochi albaştri. ;

A fost şofer la Banca Regală din Londra

Manu a început să-şi vândă lucrările din os la începutul anilor ’80. Erau mărţişoare pe care le vindea în piaţa din Ploieşti. „Când am ieşit pe piaţă cu mărţişoarele din os, eram acolo doar eu cu o ţigancă ce vindea seminţe“, recunoaşte cu umor, dar şi cu mândrie, Manu.

Viaţa a făcut ca, imediat după nebunia de la începutul anilor ’90, să-şi dorească să plece din ţara unde simţea că se iroseşte. A sperat la o viaţă mai bună undeva în Europa şi a ales Anglia, unde  a ajuns cerând azil politic, aşa cum mulţi tineri români au făcut în acea perioadă.

A trăit şi a lucrat cinci ani la Londra, dar nu şi-a câştigat existenţa doar din arta lui: „Am fost singurul român şofer la Banca Regală. Căram milioane de lire zilnic. Sunt convins că m-au verificat la sânge înainte să mă angajeze.  Apoi am lucrat la bijuteria unor columbieni. Mi-am făcut iluzii că voi rămâne acolo, dar după cinci ani, am primit răspuns că solicitarea mea de azil s-a soluţionat negativ, aşa că a trebuit să mă întorc în ţară“.

În România, Manu a continuat să lucreze, dar a ales să o facă într-un fel anume. S-a îndepărtat de agitaţia marilor oraşe şi s-a retras undeva „în munţi“, cum îi place să spună, la câteva zeci de kilometri de Ploieşti, la Băicoi mai exact, unde locuieşte doar cu câinii lui, aproape ca un pustnic.

„Am fugit de oamenii încercănaţi care simt că nu au realizat nimic în viaţă. Îi vedeţi? Îi ştiţi? Sunt peste tot. Eu locuiesc doar cu câinii mei. Îmi plac sufletele astea, câinii, caii, îmi plac fluturii care intră noaptea la bec. Îi iau, aşa, în mână şi le dau drumul afară“. Puţini ştiu că multe dintre obiectele de cult din bisericile din Ploieşti lucrate din argint sunt făcute de Manu, de la catapetesme şi uşi împărăteşti până la chivote. A preferat Biserica dintr-un motiv pe care rar îl auzi mărturisit de artişti: „Pentru că ştiu că lucrarea aceea rămâne acolo în Biserică şi nu ajunge pe la licitaţii“.