Cum îl caracteriza Densuşianu pe Eminescu: „Curgeau zdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul era gol“

Cum îl caracteriza Densuşianu pe Eminescu: „Curgeau zdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul era gol“

Nicolae Densuşianu l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, în 1867, la Sibiu

Juristul şi istoricul român Nicolae Densuşianu, membru corespondent al Academiei Române, cunoscut mai ales prin lucrarea sa „Dacia preistorică”, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu în 1867,  la Sibiu, atunci când poetul, la vârsta de 17 ani, era deja răzbit de greutăţi.

Ştiri pe aceeaşi temă


Despre întâlnirea aceasta, Nicolae Densuşianu (1846 - 1911) povesteşte într-o epistolă trimisă pe 7 februarie 1892 lui Nicolae Petra-Petrescu. Scrisoarea a fost publicată în revista Familia, nr. 2, din ianuarie 1900, în articolul „Din juneţea lui Eminescu. Amintiri”.
 
„Caracterizarea pe care Densuşianu i-o face lui Eminescu în această scrisoare este elocventă pentru situaţia în care Eminescu se găsea la acel moment. Cunoscutul istoric şi jurist, care, ca şi Eminescu, împărtăşea dragostea pentru poezie, dar şi pentru mitologie şi Istoria Românilor, era însă fiu de preot şi avea o stare materială mult mai bună: l-a îmbrăcat, hrănit şi adăpostit timp de vreo trei zile pe tânărul poet, după care s-au despărţit şi nu s-au mai întâlnit niciodată. Densuşianu va renunţa la poezie, în 1868, publicând în revista <<Familia>> primul său studiu de mitologie comparată: „Scrutări mitologice la români”, care-i va deschide drumul spre monumentala operă <<Dacia Preistorică>>”, explică, pentru „Adevărul”, scriitorul Cornel Bîrsan.
 
"Citeam cu deosebită atenţiune versurile sale"
 
Redăm, mai joi, câteva paragrafe din scrisoarea amintită.
 
„[...] Eram jurist, sau, folosindu-mă de galicismul din Ţara Românească, eram student în drept la facultatea din Sibiu în anii 1865 - 1870.
 
Într-o zi de toamnă, anul nu-mi pot aduce bine aminte, pe când treceam pe strada măcelarilor, mă întâmpina din jos de poştă un tânăr de la institutul teologic-pedgogic de acolo şi-mi prezintă pe un alt om tânăr, cu faţa negricioasă, cu ochii mari deschişi, cu un zâmbet pe buze şi îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine. Până aici, între mine şi Eminescu nu existase nici o cunoştinţă personală.
 
Dânsul publica pe timpul acela în Familia d-lui Vulcan (n.r. revista lui Iosif Vulcan) primele sale încercări poetice, şi eu, care eram pe timpul acela un tânăr începător în cariera cea grea şi foarte grea a literaturii noastre, făceam din când în când exerciţii de versuri prin Familia d-lui Vulcan.
 
Aşa că din Familia ne cunoşteam amândoi, noi, care în acelaşi timp alergam cu tot zelul tinereţii după favorurile muzelor. Eu citeam cu deosebită atenţiune versurile sale şi mărturisesc că-mi plăceau. Erau simple fantezii drăgălaşe şi uşoare, mai mult orientale decât româneşti, îmbrăcate în o limbă moale, aproape efeminată. Vorbesc de primele sale încercări”, povesteşte Nicolae Densuşianu în scrisoare.
 
"Era întru adevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestui tânăr"
 
Urmează o caracterizare succintă a tânărului poet care conturează tabloul trist al neajunsurilor în care îşi ducea existenţa Eminescu.
 
„Acum vă puteţi închipui bucuria ce o simţeam când văzui înaintea mea pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sale sorţi, că, în adevăratul înţeles al cuvântului, curgeau zdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul de sus şi până jos era gol şi cu mare necaz cerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate părţile zdrenţuită de la mâneci până la coate, şi cu nişte simpli pantaloni zdrenţuiţi din sus şi zdrenţuiţi din jos.
 
Era întru adevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestui tânăr şi atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viaţa lui, încă atât de fragedă. Şi cu toate că el se afla în costumul celei mai crude suferinţe, îţi zâmbea întruna, cu atâta mulţumire, ca şi când întreaga lume ar fi fost a lui.
 
L-am dus numaidecat la mine acasă, i-am dat cămaşă, cravată, vestă, jachetă, ghete, aşa că din vechiul costum nu-i mai rămăsese nimic. Eminescu bani sau mijloace pentru a putea studia nu avea. Şi de unde să aibă sărmanul, el, pe care soarta îl aruncase în lume încă de mic copil. După moartea lui Pumnul (n.r. Aron Pumnul: 1818 - 1866), sub a cărui protecţiune începuse studiile în Cernăuţi şi pentru care bărbat dânsul avusese o sfântă veneraţie, în toată viaţa sa, Eminescu a plecat să-şi continue studiile la Blaj, în Transilvania. Cât timp va fi stat aici, nu pot şti, dar din Blaj a plecat apoi la Sibiu, ca din Sibiu să treacă în Ţara Românească. În Sibiu a stat la mine în casă vreo trei zile şi,spunându-mi că nu are pasport, mă ruga ca să fac tot posibilul ca el să poată trece peste frontieră”, scria Nicolae Densuşianu în scrisoarea amintită.
 
„Un om disperat pentru orice bine în viitor”
 
În caracterizarea pe care i-o face lui Eminescu, Densuşianu pomeneşte şi de amprenta pe care greutăţile copilăriei şi adolescenţei şi-o puseseră deja pe soarta tânărului poet.
 
„Pe timpul acela, trăia în Răşinari un amic bun al juriştilor din Sibiu şi pe care cred că d-ta îl vei fi cunoscut de asemenea, acesta era popa Bratu (n.r. bunicul lui Octavian Goga) care a lăsat plăcute suveniruri la toţi colegii mei. Puţini jurişti vor fi fost în Sibiu care în zilele de sărbători să nu fi cercetat casa acestui bun român şi de la care numai după trei, patru zile se poate întoarce. I-am dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către părintele Bratu, rugându-l să-i deie pe cineva din poporenii săi, care să-l treacă pe potecile răşinărenilor în Ţara Românească. Şi aşa a plecat Eminescu de la mine.
 
Trebuie să amintesc aici că, Eminescu încă de copil aflându-se sub protecţia şi direcţia lui Pumnul, se vede că caracterul cel bun şi blând al acestui om influenţase aşa de mult asupra lui, încât el chiar şi în România petrecea mai mult timp în societatea cu ardelenii. În Bucureşti, ca şi peste Carpaţi, amicii, protectorii săi erau ardeleni şi bucovineni. Cu ardelenii cu deosebire el se asimilase aproape în toate, în idei şi în sentimente. Admira foarte mult naţionalismul, puterea de viaţă şi bunătatea inimei ce exista în poporul ardelean. Din cauza acestei amiciţii cu ardelenii, din cauza ideilor sale mai mult ardeleneşti, el era aici în Bucureşti înjurat, persecutat, ca un străin, ca un ardelean.
 
Un singur punct era în care Eminescu se deosebea cu totul de ardeleni. Dânsul ajunsese un om disperat pentru orice bine în viitor. Lipsit de entuziasm, lipsit de energie, de voinţa tare de a lupta cu toate piedicile spre a ajunge la o ţintă anumită, el vedea tot viitorul numai în negru.
 
Eu cred că defectul acesta nu era înnăscut în Eminescu. Eminescu ajunsese un om disperat în urma suferinţelor cu care avusese să lupte încă de mic copil. Şi poate că în câtva influenţase asupra dânsului şi ideile rătăcite ale unor filozofi nemţeşti.
 
Pesimismul este o plantă nordică, care nu s-a născut şi nici n-a existat vreodată la popoarele meridionale, şi românii, după originea şi caracterul lor, sunt un popor meridional. Românul este şi trebuie să fie optimist. [...]”, mai scria istoricul Nicolae Densuşianu.
 
Conţinutul scrisorii a fost postat de Cornel Bârsan pe site-ul istorie-furata.blogspot.ro.
 
Title
Cornel Bîrsan

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările