Cum arăta cu două secole în urmă „ţirculara către dregători“ pentru „aşezarea şcoalelor publice”

Publicat: 07.02.2021 06:13

Ultima actualizare: 02.08.2022 14:49

Colegiul Petru Rareş este una dintre cele mai vechi şcoli din Piatra Neamţ FOTO cnpetrurares.ro

Despre începuturile de cărturărie prin ţinutul Neamţului, documente de arhivă atestă că istoria învăţământului a început să se scrie în jurul anului 1831.

„Într-o regiune plină de farmec şi poezie, într-o regiune de sănătate şi de frumoase şi puternice tradiţii culturale şi artistice, de credinţă, de vitejie şi de românism începuturile «zâmbirilor de cărturărie» se arată în judeţul Neamţ, pe la 1831, prin înfiinţarea primei şcoli oficiale de stat, din urbea Piatra“.

Asta consemnează profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Statului Neamţ în cartea „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“, care a fost publicată acum 2 ani, referindu-se la începuturile educaţiei în judeţ.

Astfel, în 22 decembrie 1831, odată cu aplicarea Regulamentului Organic, Isprăvnicia de Neamţ primeşte de la Epitropia Învăţăturilor Publice, de pe lângă Divan, o „Ţirculară către dregătorii de Neamţ“, „pentru gătirea

(găsirea - n. red.) caselor pentru şcoale pe la Ţinuturi“.

Şi iată ce se spunea în conţinul ei: „Creşterea copiilor este de la Dumnezău părinţilor încrezută, dar fiindcă multor părinţi lipsesc însuşirile cerute pentru asămine gre şi însemnătoare însărcinare, iar alţii prin a lor trebi sunt împiedicaţi a stărui la creşterea fiilor săi, alţii încă răposează până a nu le da cuvenita creştere şi învăţătură, drept aceia Ocârmuirea a căria fericire şi siguranţă să razămă de la întemeiata creştere şi luminare a cetăţenilor săi, ca maică a tuturor s-au îngrijit cu obştească creştere şi învăţătură prin aşezarea şcoalelor publice“.

Profesorul Radu scrie că s-au înfiinţat apoi şcoli primare la Broşteni (1840), Târgu Neamţ (1858), Borca şi Farcaşa (1859). Într-o statistică realizată în 1864 se precizează că Neamţul avea cele mai multe şcoli primare din Moldova: 15, la Iaşi erau opt, Suceava (Baia) - 10, Botoşani - patru, Bacău - cinci, Covurlui - două, Vaslui - două, Fălciu - opt, Tutova - una şi Roman - şapte.

Odată cu înfiinţarea treptată a unităţilor de învăţământ, cu construirea localurilor de şcoli şi a tuturor „celor trebuitoare pentru mama învăţăturii“, au ieşit în evidenţă o serie de învăţători din judeţul Neamţ, care au rămas „în istoria învăţământului primar pentru activitatea, meritele şi chiar jertfele vieţilor, în vremuri grele, ca deschizători de drumuri nouă“.

„Toţi aceştia şi alţi merituoşi, pe care «istoricul îi va cerceta şi descoperi», au propovăduit de la catedră dragostea de ţară, pregătirea lor în admirabile şcoli normale, cunoştinţele dobândite prin muncă proprie, spiritul de datorie şi jertfă - în adevăr apostolic. Toate acestea vor ilustra istoria şcoalelor primare din Neamţ şi chiar din ţară“, mai consemnează fostul director al Arhivelor Statului Neamţ.

Învăţător acuzat de „progres didactic“ de către consilieri locali analfabeţi

Şi poate nu întâmplător, în 1940, academicianul ieşean Ion Simionescu scria: „Judeţul Neamţ, prin vrednicia oamenilor ce-l populează, a însemnat întotdeauna un centru de largă cultură generală ori pepinieră de oameni cari sunt înscrişi pe răbojul celor aleşi. O întreagă pleiadă de învăţători destoinici, cei mai mulţi produsul Şcoalei Normale Vasile Lupu din Iaşi, erau şi sunt încă elemente vrednice, cu deplină tragere de inimă pentru îndeplinirea menirii lor“.

Numai că lucrurile nu au stat prea bine la începuturile învăţământului din Neamţ, ca de altfel peste tot, sistemul având numeroase neajunsuri. Aici pot fi enumerate lipsa de dascăli, de spaţii şcolare, de manuale, salarizarea proastă, dezinteresul instituţional, iar la toate acestea se adăuga„competenţa“ autorităţilor care „vegheau“ la buna desfăşurare a procesului educaţional.

O mostră despre cum se petreceau lucrurile o oferă tot profesorul Gheorghe Radu, în cartea „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“. Istoricul menţionează un proces-verbal din 1900, redactat la fosta Primărie Vaduri, în care se făcea referire la „judecata“ unui invăţător de către consiliul comunal. Dascălul era învinuit „de lipsă de pregătire, de metodă şi de progres didactic“ de către cei cărora în zilele noastre le spunem consilieri locali.

Până aici nimic deosebit, şcolile fiind atunci în „grija“ administraţiilor comunale sau orăşeneşti, de unde rezultă şi „competenţa“ unora cu statut de ales local în a lua decizii într-un domeniu în care au statut de neavizat. Revenind la documentul din arhiva Primăriei Vaduri, din el rezultă că „judecătorii“ care-l cercetau pe învăţător „de lipsă de pregătire şi metodă“ erau neştiutori de carte“. Adică erau analfabeţi, membrii consiliului comunal semnând procesul-verbal prin punerea degetului. Din păcate, nu se comsemnează şi ce s-a decis în privinţa dascălului.