INTERVIU Herman Koch, scriitor: „Să scrii înseamnă să nu spui adevărul, dar să fii credibil“

INTERVIU Herman Koch, scriitor: „Să scrii înseamnă să nu spui adevărul, dar să fii credibil“

Scriitorul olandez Herman Koch FOTO Teller TReport

Scriitorul olandez Herman Koch vorbeşte despre romanul "Cina", care i-a schimbat viaţa şi "i-a cumpărat" timp, dar şi despre cum, inventând poveşti, a făcut ca viaţa sa şi a celor din jur să fie mult mai interesantă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Herman Koch (66 ani) este unul dintre cei mai populari scriitori din Ţările de Jos, iar succesul internaţional a venit odată cu publicarea celui de-al cincilea roman, „Cina“/ „Het Diner“, tradus în 45 de ţări şi apărut în România, în 2015, la editura Polirom. Cartea i-a adus independenţă financiară, a fost ecranizată de trei ori, în trei ţări diferite, iar Herman Koch a lăsat în urmă meseria de actor de film şi televiziune pentru a se concentra doar pe scris. În romanul său, doi fraţi, Serge şi Paul Lohman, şi soţiile lor, Claire şi Babette, iau cina la un restaurant de lux din Amsterdam. Deşi toată acţiunea romanului are loc în timpul mesei, capitolele fiind împărţite pe felurile de mâncare servite, cina este doar un pretext. Autorul reuşeşte să facă o retrospectivă a vieţilor personajelor până în prezentul cu care debutează cartea. Încadrat la roman psihologic, „Cina“ te ţine într-un suspans continuu, la fel ca un serial de pe Netflix, şi tratează subiecte actuale, uneori tabu, care au legatură cu relaţiile familiale, viaţa socială, lipsa de comunicare, succesul şi eşecul, violenţa şi mascarea adevărului. De altfel, Koch este un scriitor extrem de preocupat de concepte precum moralitatea şi pedeapsa, ceea ce i-a determinat pe criticii din Rusia să îl compare cu Dostoievski.

„Weekend Adevărul“: Când aţi simţit pentru prima dată nevoia de a scrie?

Herman Koch: Când eram mic. Îmi plăcea să le spun poveşti părinţilor şi prietenilor, iar la un moment dat, am început să le şi scriu. Când veneam de la şcoală, eram tentat să răspund ca majoritatea copiilor la întrebarea: „Cum a fost la şcoală?“ – „Plictisitor“. Apoi m-am gândit că aş putea să inventez poveşti pe care să le spun părinţilor. Şi, deşi erau miraţi de ceea ce le ziceam, am văzut că mă cred. Aşa că, în timp, m-am concentrat pe a inventa o poveste cât mai bună. Ştiu că asta înseamnă să ascunzi adevărul, dar până la urmă să scrii înseamnă să nu spui adevărul, dar să fii credibil.

Nu vă simţeaţi vinovat că nu le spuneaţi adevărul părinţilor?

Nu, nu chiar. Când cineva mă întreabă ceva şi-i răspund cu o minciună, da, mă simt vinovat. Dar când nu te întreabă nimeni nimic despre adevăr, atunci îl poţi inventa, iar dacă ceilalţi te cred, poţi spune că ai imaginaţie bogată şi putere de convingere, nu că eşti un mincinos. Inventând poveşti mi-am făcut şi mie, şi părinţilor mei viaţa mai interesantă.

Să ne ancorăm în prezent, acel prezent în care sunteţi un scriitor de talie internaţională. Ce v-a inspirat să scrieţi povestea din „Cina“?

Subiectul e inspirat de un caz real, de povestea a doi tineri de 16 ani, care au comis o crimă asemănătoare celei din carte, au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi
ani de închisoare. Dar când scriu îmi place să am un personaj care nu minte neapărat, însă nu spune tot adevărul, ci ascunde anumite detalii pentru a se pune pe sine şi faptele concrete într-o lumină mai bună. 

Scriitorul Herman Koch şi best seller-ul "Cina" FOTO filme-cărţi.ro 

După succesul internaţional pe care l-a avut „Cina“, vi s-a întâmplat să fiţi comparat cu alţi scriitori?

Da. Uneori sunt comparat cu Michel Houellebecq (n. r. –scriitor francez contemporan), iar critica din Rusia m-a comparat cu Dostoievski, ceea ce pentru mine a fost extrem de flatant. Elementele care trimit la moralitate şi pedeapsă i-au determinat pe unii critici să facă astfel de comparaţii.

Şi vă regăsiţi în aceste păreri?

Întotdeauna criticii compară, asta e meseria lor. Însă, dacă ai noroc, poţi ajunge la un nivel de independenţă şi atunci criticii te vor lua pe tine ca măsură de comparaţie. Ăsta e drumul spre celebritate, până la urmă. La debut, te compară cu toţi scriitorii din literatura mondială, apoi, pe măsură ce scrii mai mult şi mai bine, criteriul de comparaţie devine prima ta carte.

Cina“ e tradusă în 45 de limbi. De ce credeţi că are o receptivitate globală?

Pentru că situaţiile expuse îngrijorează părinţii şi copiii de pretutindeni, sunt subiecte de interes oriunde în lume. În Statele Unite, de exemplu, au criticat dilemele morale pe care le expun – pentru ei, a merge la poliţie când află de astfel de fapte este de la sine înţeles, pentru că sunt extrem de ancoraţi în corectitudinea politică. Pe de altă parte, în Rusia, în unele cronici se sublinia faptul că e firesc să nu mergi din start la poliţie, ci să-ţi pui mai întâi întrebări, să nu-ţi dai copiii pe mâna justiţiei.

Pentru că menţionaţi această dilemă morală, cum vedeţi relaţia părinte-copil în lumea în care trăim? Se complică ea pe zi ce trece?

Nu. Eu sunt optimist în această privinţă. Cred că, în general, relaţia dintre părinţi şi copii este mult mai bună decât în urmă cu o sută de ani, de exemplu. Comunică mai mult, vorbesc de la egal la egal. Bineînţeles, mama şi tatăl au rolul lor foarte bine definit, mai ales când copiii sunt mici. Copiii trebuie să simtă că părinţii îi protejează, că sunt mereu acolo pentru ei.

Elementele psihologice şi tensiunea dintre personaje sunt detalii care fac un roman irezistibil pentru omul modern?

Da, cred că da. În romanul meu există o tensiune care se simte în permanenţă, chiar şi atunci când lucrurile par liniştite. De asemenea, închei fiecare capitol ca pe un episod dintr-un serial de pe Netflix, iar asta îl face pe cititor să-şi dorească să citească mai departe, să meargă până la capăt. Toată această tensiune transformă naratorul dintr-o persoană în aparenţă obişnuită într-o persoană cu probleme psihice, aflată în pragul nebuniei.

CELEBRITATEA ÎŢI CUMPĂRĂ TIMP

Ce s-a schimbat după ce cartea a devenit bestseller?

Mi-a schimbat mult viaţa. În primul rând, ştiu că de acum încolo voi avea suficienţi bani pentru a mă putea dedica doar scrisului (râde). De altfel, asta mi-am dorit dintotdeauna. Nu e ca şi cum mi-aş lua un iaht, însă pentru mine asta înseamnă că îmi pot cumpăra timp pentru a putea scrie în linişte următorul roman. Pe de altă parte, succesul te şi responsabilizează. Îţi dai seama că acum cititorii au aşteptări de la tine şi că nu trebuie să aplici la următoarea carte acelaşi model care ţi-a adus popularitatea, ci trebuie să te reinventezi.

Herman Koch la FILIT Iaşi alături de scriitorul islandez Sjon FOTO Filit Iaşi

Aţi avut şi reacţii din partea cititorilor care v-au surprins?

Cititorii sunt oricum foarte diverşi, e cunoscut acest lucru. Tocmai de aceea vor exista mereu şi oameni care te vor contesta. Cei mai mulţi dintre cititorii care mi-au dat feedback au fost surprinşi de transformarea pe care o suferă personajul Paul. La început, pare o persoană extrem de drăguţă, dar treptat, devine un monstru. Nu sunt de acord cu acest tip de interpretare, însă îmi zic că asta văd oamenii în carte, e opinia lor. Un alt tip de reacţie vine de la 15-20% dintre cititori. Ei îmi spun: „În sfârşit, o carte în care fiecare spune şi simte ceea ce cu toţii gândim“. Pentru ei, acest Paul reinterpretează adevărul şi-l spune în felul lui. Uneori, oamenii îmi trimit chiar fotografii cu ziare care relatează cazuri asemănătoare celui din roman.

V-aţi gândit de la bun început să scrieţi cartea într-o manieră uşor de adaptat pentru cinema?

Nu, nu m-am gândit că ar putea fi ecranizată. Mă interesează mai mult scrisul. Iar acest roman cred că este greu de ecranizat, pentru că mare parte din acţiune are loc în mintea personajului principal. De fapt, sunt deja filme făcute după carte, însă toate mi se par foarte slabe.

VIOLENŢA TREBUIE ARĂTATĂ CU DEGETUL ŞI ÎN LITERATURĂ

Cum vedeţi lumea în care trăiţi şi scrieţi, având în vedere criminalitatea în creştere în societatea de azi?

Mai mult scriu scurte povestiri în publicaţii periodice, nu prea comentez ce se întâmplă în lume. Este evident că sunt probleme peste tot, dar eu sunt optimist, cred că suntem mult mai bine decât acum o sută de ani, chiar şi decât acum 30 de ani. Schimbările climatice, migraţia, refugiaţii sunt probleme la care putem găsi soluţii. Până la urmă, nici conflictele armate nu se mai desfăşoară la fel cum se întâmpla în secolele trecute.

Violenţa este, totuşi, o componentă a vieţii noastre de zi cu zi. Dacă scriem despre violenţă, credeţi că o înţelegem mai bine şi o putem combate?

Cred că pur şi simplu trebuie să o arătăm şi în scris în toate formele sale. Comparativ cu acum 50 de ani, violenţa s-a mai diminuat. Însă, întotdeauna vor fi oameni care recurg la violenţă pentru că se plictisesc şi vor să iasă în evidenţă cu orice preţ şi vor fi tineri care se alătură unor grupări extremiste pentru adrenalină. Nu văd asta ca pe o problemă majoră a societăţii în care trăim. În urmă cu o sută de ani, oamenii erau bucuroşi să meargă la război, cântau în drumul lor spre front. 

„Nu-mi place să mă izolez când scriu, dimpotrivă“

Aveţi vreun scriitor contemporan preferat?

Îmi plac în special scriitorii americani şi canadieni, ca Alice Munro, Ann Taylor, Elizabeth Strout. Sunt un cititor foarte curios. De asemenea, citesc Patrick Modiano, Michel Houellebecq, însă nu-mi plac foarte mulţi scriitori francezi şi germani. În Germania, ceva s-a întâmplat, după părerea mea, şi literatura a devenit prea serioasă.

Ce alte pasiuni aveţi în afara scrisului?

Citesc foarte mult, apoi mă interesează muzica, cinematografia, îmi place să fac sport, să alerg în special. Înainte, jucam tenis, dar nu prea mai pot acum. De asemenea, îmi place să mănânc în oraş, să stau în cafenele şi restaurante, dar nu în cele de lux, precum cel din romanul „Cina“, ci în cele comune.

Cum împăcaţi viaţa de familie cu cea de scriitor?

Pentru mine e simplu. Am un singur fiu, iar când s-a născut am fost mereu acasă. Am stat acasă mai mult decât oricare alt tată pe care-l ştiu. Scriam mai mult şi mai bine atunci. Simţeam că sunt mai disciplinat şi, în acelaşi timp, puteam fi acolo pentru fiul meu când avea nevoie. În plus, nu-mi place să mă izolez când scriu, dimpotrivă, îmi face bine să fiu în tumultul vieţii. De fapt, mai mereu scriu acasă, în bucătărie. Nici nu am multe tabieturi. Eşti mult mai liber când nu le ai. De obicei, citesc presa şi beau o cafea înainte de a mă apuca să scriu. Atât. După câteva ore de scris mă simt mult mai bine, simt că ziua a trecut cu rost.

Herman Koch la Filit FOTO Filit Iaşi

La ce lucraţi acum?

Scriu un roman despre o familie regală care seamănă foarte mult cu cea daneză – în maniera în care sunt scrise scenariile pentru serialele scandaloase de pe Netflix. Încerc să combin viaţa reală a unei familii regale cu un scenariu în genul celui din „Urzeala tronurilor“, cu multe crime şi intrigi. Va fi un scandal când va fi publicat. Poate că va trebui să vin aici, în Iaşi, ca refugiat politic (râde).

Despre România ce ştiaţi înainte de a veni aici?

Am mai fost în România, în 1973, într-o lume cu totul diferită. Cu atât mai curios am fost să o revăd după atâţia ani. Atunci n-am fost în Iaşi, ci în Cluj, Oradea, Timişoara şi în munţi, într-o călătorie cu un prieten. Respirai regimul politic peste tot. Îmi amintesc că nişte oameni, pe care i-am întâlnit într-un bar, ne-au invitat să bem ceva la ei acasă, însă ne-au sfătuit să plecăm pe rând, pentru a nu fi văzuţi împreună.

Tradus în 45 de limbi

Numele: Herman Koch

Data şi locul naşterii: 1953, Arnhem, Olanda

Starea civilă: căsătorit, are un fiu

Studiile şi cariera: 

  • A absolvit Liceul Montessori din Amsterdam.
  • A debutat în 1985, cu o carte de povestiri intitulată „The Passerby“.
  •  În Ţările de Jos este cunoscut şi pentru apariţiile în seriale de comedie, dar şi ca editorialist al cotidianului „De Volkskrant“.
  • În 1989, a publicat primul său roman, „Save Us, Maria Montanelli“. Succesul pe plan internaţional a venit în 2009, odată cu romanul „Cina“, unul dintre cele mai bine vândute din Europa în acel an, în peste un milion de exemplare.
  • A câştigat premiul publicului olandez pentru „Cea mai bună carte a anului 2009“. „Cina“ a fost tradusă în 45 de limbi şi listată de cotidianul american „The New York Times“ în Top Ten Bestseller.

 Locuieşte în: Amsterdam, Olanda

Mai puteţi citi:

INTERVIU Scriitorul Matei Vişniec: "Mă nelinişteşte perspectiva ca tehnologia să devină un fel de Big Brother"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: