Povestea neştiută a Hunedoarei, spusă de un englez: „Am petrecut câteva ore între zidurile castelului şi am regretat când le-am întors spatele”
0Un aventurier englez a lăsat posterităţii una dintre cele mai rare şi fascinante descrieri a Hunedoarei din urmă cu un secol şi jumătate.
Robert Nelson Boyd, un explorator englez din secolul al XIX-lea, a călătorit în ţinuturile actualei Românii şi a relatat în detaliu despre aventura sa în Hunedoara, despre Castelul Corvinilor şi despre împrejuruimile orăşelului cunoscut pentru istoria sa şi pentru bogăţia zăcămintelor subsolului. Reportajul său, cu titlul „O vizită în Principatele dunărene”, a fost publicat în 1870, în volumul „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editat de Societatea Georgafică Regală din Mare Britanie.
După ce a descris sosirea sa în Deva şi călătoria cu căruţa la Hunedoara, scriitorul înfăţişa prima sa vizită în oraşul necunoscut lui până atunci, dar în care a fost nerăbdător să ajungă pentru a vizita Castelul Corvinilor.
„Am ajuns în Hunedoara după-amiază şi am oprit la hanul principal, din faţa pieţei oraşului, un perimetru de circa 20 de acrii (n.r. opt hectare), un deşert de glod traversat de un pârâu, unde nenumărate gâşte şi raţe se bălăceau. Casele din jur erau construite solid din pietre, iar prăvăliile afişau obişnuitele feluri de bunuri, cele de fierărie, şelărie şi ciorăpărie rustică. Hanul nostru este o clădire lungă, îngustă şi cu un nivel, arătându-şi ferestrele doar în faţă, iar spate are o verandă care dă spre grădini, cu numeroase uşi care duceau în diferite camere”, relata aventurierul.
Cum arăta Castelul Corvinilor în urmă cu un secol şi jumătate
Castelul Corvinilor era principalul motiv al vizitei sale în Hunedoara.
„Fără a pierde timpul, am pornit spre castel, vechea reşedinţă a Huniazilor. Această interesantă relicvă a vremurilor trecute a fost aproape complet distrusă de incendiul din 1854 şi a rămas apoi neatinsă până târziu, când, aproape devenită o ruină, s-a hotărât renovarea ei şi reconstrucţia sa pe cât de apropiată posibil vechii sale înfăţişări. Foarte puţin a rămas din structura antică din spatele zidurilor, dar în prezent acoperişurile au fost aproape în totalitate înlocuite, iar meşterii sunt angajaţi în repararea zidurilor, în îndepărtarea tencuielilor şi a văruielii care acopereau vechile fresce”, scria Boyd, în 1870.
La acea vreme Castelul Corvinilor se afla în şantier, în primii ani ai celor mai ample lucrări de restaurare, al căror rezultat a schimbat radical percepţia oaspeţilor săi asupra monumentului.
„Castelul este înconjurat de un şanţ, acum secat şi împânzit de vegetaţie, peste care un pod mobil duce printr-o poartă cu arcadă în curtea castelului. De o parte a acesteia este o sală de banchet magnifică, cu o galerie de o parte, cu portretele membrilor familiei zugrăvite pe pereţi. Multe dintre acestea sunt mutilate şi ruinate, dar unele au rezistat trecerii timpului şi focului, mulţumită unui strat subţire de mortar care le-a acoperit. Au rămas puţine rămăşiţe ale vechiului interior, încât mi-am putut forma doar o idee despre splendoarea sa antică şi măreţia familiei căreia i-a aparţinut”, relata autorul britanic.
Ioan de Hunedoara, eroul român
Huniazii, care au locuit formal în castel, au fost printre cei mai puternici nobili ai secolelor trecute şi au domnit peste Ungaria ca regi pentru mai mult de o sută de ani, adăuga acesta.
„Primul dintre cei care s-au distins a fost Ioan Hunyad, voievod al Transilvaniei în 1430, care a rezistat cu succes invaziilor turcilor pentru mulţi ani şi a obţinut numeroase victorii împotriva lor. A fost ales protector al Ungariei, după Bătălia de la Varna, în care turcii au avut succes, iar regele Ungariei, Vladislaus, a fost ucis. În domnia sa a purtat o serie de războaie cu inamici diferiţi ai Ungariei, în mod special cu turcii, care au fost învinşi înaintea zidurilor de la Belgrad şi alungaţi în 1456. A murit curând după acea victorie, iar fiul său l-a succedat la domnie.
Hunyadi a fost de origine valahă, iar în timpul vieţii a fost devotat intereselor Ungariei şi figurează în istoria acestei ţări ca unul dintre cei mai străluciţi patrioţi. Dinastia pe care a fondat-o a domnit peste Ungaria până în 1490, în unele dintre cele mai tulburi vremuri care au lovit ţara. Toţi Huniazii au fost războinici, iar istoria domniei lor a fost o învrăjbire constantă împotriva turcilor agresivi, pe de-o parte, şi a ambiţioşilor împăraţi ai Germaniei, pe de alta. Ultimul dintre ei a murit la Viena, după ce l-a învins pe împăratul Frederick IV al Germaniei, iar Ungaria a fost curând invadată de turci, care au supus-o pentru mulţi ani.
Transilvania, care i-a dat naştere Huniadului şi altor mulţi patrioţi, a stat alături de turci împotriva opresiunii unor împăraţi şi a poapilor şi nu a fost cucerită. A reprezentat pentru partea turcească o barieră formidabilă în Munţii Carpaţi, iar oamenii, fiind asprii şi războinici, s-au putut întotdeauna apăra împotriva forţelor care au intrat în ţara lor montană”, relata Robert Nelson Boyd.
Mâncarea din hanul Hunedoarei
O vizită făcută ruinelor Castelului Huniazilor nu poate decât să amintească multe scene strălucite din istoria acestei ţări, iar restaurarea care are loc în prezent sugerează o posibilă reînnoire a vechii grandori, când ţara, independentă şi auto-guvernată, avea un loc printre naţiunile Europei, adăuga autorul.
„Am petrecut câteva ore printre zidurile acestea vechi cu nobilele lor asociaţii şi am simţit regret când le-am întors spatele pentru a coborî în sat, înapoi la cafenea şi han. Mâncarea din acest loc era valahă. Carnea de vită era tare fiartă, găina era prăjită până la uscare, iar garniturile conţineau felii subţiri de cârnaţi tari. Desertul însă a compensat hrana frugală. Fructele erau rafinate, în special pepenele. Cafeaua şi ceea ce ei numeau şlivoviţă erau obişnuite. Ar fi recomandat aici să informez cititorii ce este slivoviţa. Este un fel de rachiu, din prune, iar atunci când este bine preparată este cea mai acceptabilă licoare. Este o băutură obişnuită a valahului. Acesta creşte pruni în livadă, iar soţia sa fierbe lichidul, care este conservat cu grijă, pentru a fi băut cu ocazii importante şi de zilele sfinţilor. Este caracteristic Valahiei şi valahilor din Transilvania”, preciza englezul.
Cum arăta industria Hunedoarei în acei ani
După prânzul de la han, călătorul englez s-a îndreptat spre Ghelari, un loc cunoscut pentru minele sale de fier, de unde localnicii aduceau produse de fierărie pentru a le vinde în târgul din Hunedoara. La fel ca alţi aventurieri de la mijlocul secolului al XIX-lea, Robert Boyd era interesat de bogăţia zăcămintelor ţării. De asemenea, cunoştea mineritul, fiind mai târziu, autor al unor lucrări ştiinţifice despre minele din Chile.
„Împrejurimile Hunedoarei se pot mândri cu ceva industrie. Exploatarea fierului datează aici din vremuri îndepărtate. Este dificil de stabilit vreo perioadă a originii sale. Ea ne întoarce în timp înainte de ocupaţia romanilor, care au lăsat urme ale căutării aurului. În prezent, uzinele de fier aparţin şi sunt conduse de Guvern. Fierul produs este destul de maleabil şi este transformat pe loc în cuie şi bare mici, pe care locuitorii de la multe mile din jur vin pentru a-l vinde, cărându-l în cantităţi mici pe spatele căluţilor lor de munte.
Am avut o călătorie de 15 mile până la Ghelari, unde se află uzinele, ajungând foarte ostenit de şaua inconfortabilă pe care am fost obligat să o folosesc. Aceste şei teribile făcute din lemn şi acoperite cu piei de oaie, sunt într-adevăr nişte instrumente de tortură, pentru călătorii care nu sunt obişnuiţi cu ele, iar zgâlţâielile căluţilor le fac şi mai neplăcute. A fost o uşurare pentru mine când am putut să mă dau jos de pe cal. Dar, oricum, vizita a meritat efortul, fiind foarte interesant să văd procesul topirii minereului de fier într-un asemenea loc izolat şi imensele zăcăminte de minereu de fier cum există în puţine locuri din Europa”, scria autorul.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
