Cine a fost cazacul Mazepa, războinicul care tulbură Europa chiar şi după 300 de ani de la moarte. Răpus pe pământ românesc, a fost îngropat de şase ori

Cine a fost cazacul Mazepa, războinicul care tulbură Europa chiar şi după 300 de ani de la moarte. Răpus pe pământ românesc, a fost îngropat de şase ori

Portretul lui Ivan Mazepa. Sursa: Muzeul de Istorie din Kiev.

Erou naţional în Ucraina, el este duşman de moarte în Rusia, continuând să fie, la 300 de ani de la moarte, sub „afurisenia“ Bisericii Ortodoxe. Este considerat părintele ideii de independenţă a ucrainenilor. A murit pe pământ românesc, la Varniţa (în Basarabia) şi a fost înmormântat de şase ori. Ultima oară într-o biserică veche de sute de ani pe care comuniştii au tras-o cu remorcherele în Dunăre pentru că refuza să se prăbuşească.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un sondaj de opinie făcut recent de o televiziune locală din Galaţi a scos la iveală un adevăr crud despre gălăţeni: 95% dintre cei chestionaţi habar nu au de unde vine denumirea „Mazepa”, care dă denumirea a două cartiere ultracentrale ale oraşului.

Prilejul este tocmai bun pentru a scoate la iveală povestea mai puţin ştiută a lui Ivan Stepanovici Mazepa, marele conducător al oştilor cazace care au îngrozit Europa în secolul al XVII-lea. După cum veţi vedea, Mazepa a avut o legătură specială cu Galaţiul, de aici şi denumirea cu numele lui a centrulului oraşului.

Un erou naţional ajuns duşman al poporului

Ivan Mazepa (1639-1709) s-a născut într-o familie bogată din localitatea Bila Ţerkva, de lângă Kiev (zonă controlată pe atunci de polonezi) şi a fost, încă din tinereţe, atras de cariera militară, dar şi de ideea scoaterii ucrainenilor de sub dominaţia străină.

I se pare mai eficientă o alianţă cu ruşii decât cu polonezii, aşa că urcă toate treptele ierahiei armatei şi administraţiei ţariste, iar în 1687, la 48 de ani, ajunge hatman al cazacilor zaporojeni (ucraineni), o funcţie care însemna, în fapt, că el era guvernatorul Ucrainei de est, ca provincie supusă puterii ruse.

O vreme, a fost considerat de ruşi un fel erou naţional, căci trupele conduse de el erau întotdeauna victorioase în luptele la care lua parte. De altfel, reputaţia războinicilor cazaci i se datorează în bună măsură lui Ivan Mazepa.

Lucrurile aveau însă să cunoască o întorsătură completă la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când Ivan Mazepa, ajuns la o vârstă venerabilă pentru acele vremuri (depăşise 60 de ani), se dă de partea puterilor vestice şi este atras de ideea unei Ucraine independente de Imperiul Ţarist.

La 1709, când deja avea 70 de ani, el s-a aliat cu Carol al XII-lea, regele Suediei şi a încercat să ţină piept oştilor conduse de ţarul Petru cel Mare. Înfruntarea militară a fost inevitabilă. Ciocnirea dintre cele două armate s-a produs la Poltava, în iunie 1709, însă în ciuda eroismului cazacilor, ruşii au învins. A contat destul de mult şi faptul că o parte dintre cazaci şi-au trădat liderul chiar în ajunul bătăliei şi au trecut de partea armatei ruseşti.

Ivan Mazepa şi regele Suediei, la Poltava. Pictură de epocă FOTO wikipedia.org

Regele suedez este rănit în luptă (alte surse spun, eronat, că monarhul a fost ucis la Poltava; de fapt Carol al XII-lea moarte nouă ani mai târziu), iar Mazepa, şi el rănit, moare după câteva luni, în apropiere de Tighina, la Varniţa (pe teritoriul Moldovei mari, actualmente în Republica Moldova). Sursele sunt destul de neclare cu privire la data morţii hatmanului. Unele indică 9 august, altele 22 septembrie, iar altele 2 octombrie (după surse poloneze şi ucrainene), ba chiar şi 18 martie 1710 (după Mihai Kogălniceau).

Lucrurile sunt cumva lămurite de istoricul Paul Păltânea care, în „Istoria oraşului Galaţi”, menţionează: „La mănăstirea Sf. Gheorghe au fost reînhumate, la 18 martie 1710, osemintele hatmanului Mazeppa, după ce mormântul de la Varniţa fusese profanat de turci” .

Petru cel Mare îl declară, imediat după bătălie, duşman de moarte şi pune pe capul lui o recompensă uriaşă, viu sau mort. Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Rusă, loială ţarului, îl afuriseşte pe Mazepa, deşi până atunci el fusese considerat aproape un sfânt, după ce finanţase tipărirea a sute de evenghelii traduse în limbile occidentului şi orientului.

Ultima, o Evanghelie în arabă, fusese scoasă chiar la tiparniţa domnitorului român Constantin Brâncoveanu, pe banii lui Mazepa.

Pictură (în mod evident nerealistă) din secolul XIII despre moartea lui Mazepa.

Profesorul gălăţean Arthur Tuluş (lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi) consideră, însă (în lucrarea „Hatmanul Mazeppa în istoria oraşului Galaţi”), că anatema n-ar fi neapărat o solicitare a ţarului, cât o consecinţă firească a faptului că armata ucraineano-suedeză s-a adăpostit de ruşi, după Poltava, în cetatea turcească Bender.

„Ucrainenii s-au adăpostit cu resturile armatei suedeze la Tighina, mai exact în satul Varniţa, raiaua turcească din Basarabia”, scrie Arthur Tuluş în lucrarea amintită.

Ura rămâne ură, chiar şi după 300 de ani

Ecourile aceste contradicţii politico-militare vechi de 300 de ani nu s-au stins nici în prezent, nu mai departe de acum doi ani izbucnind confruntări violente (presa ucraineană a relatat despre câteva zeci de răniţi) între taberele pro şi anti Mazepa.

Anual, la Poltava are loc o dublă ceremonie religioasă, de pomenire a zecilor de mii de morţi din coflictul ruso-ucrainean. Dacă pentru ucraineni (începând cu 1991, data câştigării independenţei, adică trei secole mai târziu decât îşi dorea Mazepa) momentul este cinstire a memoriei hatmanului cazac, pentru ruşi este prilej de damnare a „trădătorului”.

Statuia de la Kiev a lui Ivan Mazepa.

Peste toate se suprapune, evident, şi dorinţa ucrainenilor, aflaţi din nou în conflict deschis cu Rusia, de a-l asimila pe Mazepa ca pe un simbol a luptei pentru independenţă.

Şi, totuşi, de unde până unde Mazepa la Galaţi?

Povestea (extrem de condensată) prezentată mai înainte despre viaţa lui Ivan Stepanovici Mazepa nu arată, aşadar, că el ar fi ajuns pe la Galaţi, dându-şi ultima suflare la circa 300 de kilometri mai la est, la Tighina.

Şi totuşi, cazacul are legături strânse cu Galaţiul, chiar dacă nu a păşit (viu) în oraşul dunărean niciodată.

După moartea sa, trupul lui Ivan Mazepa este înhumat la Tighina (Bender, după denumirea turcă). S-ar părea că a fost o dublă înhumare, căci prima oară mormântul este profanat şi trupul scos la suprafaţă, fie de către patrioţii ruşi, fie (cel mai probabil) de către jefuitorii de morminte.

Ulterior (sursele istorice oscilează între câteva luni şi un an), Mazepa este dezgropat de cazacii loiali, care încearcă să-i ducă trupul la Ierusalim, acolo unde hatmanul ceruse, cu limbă de moarte, să fie îngropat. Obţin în acest scop şi un firman turcesc, însă călătoria se blochează la Galaţi.

Turcii hotărăsc să nu lase convoiul funerar să meargă mai departe, drept urmare cei care transportau rămăşiţele se înţeleg cu preoţii din Galaţi (contra-cost, căci se face o danie consistentă) şi îl înhumează pe Mazepa în biserica Sfântul Gheorghe, într-o criptă specială.

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, demolată în 1962. Sursa: Fototeca ortodoxiei.

Ritualul are o simbolitică anume, căci biserica respectivă, rezidită la 1664 (era ctitorie a lui Ştefan cel Mare), chiar pe malul Dunării, era închinată Ierusalimului, mai precis Sfântului Mormânt, deci pe undeva se îndepline dorinţa hatmanului.

Din acest moment (era anul 1710), soarta rămăşiţelor pământeşti ale lui Mazepa devine foarte complicată. Potrivit surselor istorice (Nicolae Iorga – „Istoria Românilor”), biserica/mănăstirea Sfântul Gheorghe a fost prădată de tătari în 1711 (după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir la Stănileşti), iar osemintele ar fi fost aruncate de păgâni în Dunăre, după ce au spart şi au jefuit toate criptele din incinta mănăstirii.

„Turcii năvălind şi jefuind Moldova, în anul 1711, au sfărâmat şi mormântul de cărămidă al hatmanului zi au risipit osemintele lui zi i-au spart piatra de mormânt, pe care erau săpate stemele Ucrainei, Poloniei zi a lui proprie. După retragerea turcilor, mormântul fu dres iarăşi, şi până în timpurile lui din urmă se mai vedea înăuntrul bisericii piatra lui de mormânt deşi vătămată în parte”,

Nicolae Iorga

„Istoria Românilor“

Se pare că ulterior osemintele ar fi fost adunate, unul câte unul, şi puse din nou în criptă. Acest lucru este confirmat de cele puţin două relatări istorice, aparţinând călugărului polon Anton Wasniewski şi lui Mihail Kogălniceanu.

„La 1840, preoţii ortodocşi ignorând până şi numele celui care era înmormântat în biserica lor, şi neştiind, că în mormântul acesta se odihnesc rămăşiţele lui Mazeppa, l-au deschis spre a înmormânta pe răposatul boier serdar Dimitrie Dereţchi Basa”, consemnează Kogălniceanu.

Însă osemintele nu şi-au găsit nici după aceea liniştea, fiind mutate, în jurul lui 1850, în curtea bisericii.

„Câţiva ani mai târziu, rudele lui Dereţchi Basa, după ce au deshumat corpul pentru ceremonia de comemorare obişnuită în biserica ortodoxă nu au mai putut reaşeza în vechiul mormânt resturile, ca urmare a unui ordin al guvernatorului Moldovei (apărut tocmai atunci, ce interzicea înhumarea în interiorul bisericilor). Astfel, au fost obligaţi să depună osemintele lui Dereţchi şi osemintele lui Mazeppa într-un nou mormânt săpat în afara bisericii, în dreapta vestibulului”, scrie profesorul gălăţean Arthur Tuluş.

Ultima dispariţie a lui Mazepa, împreună cu biserica

Mai bine de 100 de ani, liniştea rămăşiţelor pământeşti ale lui  rămân netulburate. Mai precis până în 1962, când autorităţile comuniste decid că este nefiresc să existe două biserici istorice pe malul Dunării, la nici 300 de metri una de alta.

Ca urmare, biserica Sfântul Gheorghe este demolată, ignorându-se fără jenă reglementările care protejau monumentele istorice şi tratatele internaţioanle încheiate de statul român în acest sens.
Iată cum consemnează profesorul Tuluş (folosind mai multe surse istorice) momentul demolării bisericii: „S-a încercat dărâmarea ei prin infiltrarea unor jeturi de apă în temelie, pentru a fisura zidurile. Zidurile rezistând, în noaptea de 29-30 octombrie 1962 distrugerea a început prin tragerea turlelor legate cu un cablu de un remorcher spre faleză abruptă”.

A ajuns nume de cartier dintr-o întâmplare!

Cu ocazia dărâmării bisericii, rămăşiţele lui Mazepa s-au pierdut Se pare că osemintele că ar fi rămas sub ruinele bisericii şi s-au amestecat apoi cu molozul atunci când în zonă s-au construit blocuri.
Paradoxal, însă, amintirea lui Mazepa avea să dăinuie, iar cartierele din centru – primele construite de administraţia socialistă la Galaţi – să ia, printr-o întâmplare, numele marelui erou cazac.

„Amintirea lui Mazeppa a persistat printr-o întâmplare, zi anume prin anii 1961- 1963 în această zonă s-a instalat un şantier de construcţii ce avea ca scop construirea de blocuri. Barăcile acestui şantier au fost instalate pe o stradă mică, paralelă cu faleza Dunării. Numele acestei străzi era Mazepa încă din secolul trecut”

Arthur Tuluş

profesor

Cu alte cuvinte, colonia de barăci de pe străduţa Mazepa a ajuns să dea numele întregului cartier, în ciuda faptului că mai-marii vremii ar fi vrut să-i spună „Stalin”. Să mai spună cineva că „folclorul” de şantier nu poate influenţa cursul istoriei!

Îl pomenim mai des ca ucrainenii, i-am făcut şi statuie

Directorului Muzeului de Istorie din Galaţi, Cristian Căldăraru, remarca recent, cu ocazia zilei naţionale a Ucrainei, cum nu se poate mai bine pronunţata amprentă lăsată de hatmanul Mazepa în istoria comunităţii gălăţene.

„În fiecare zi, cel puţin de două sau trei ori, îl pomenim pe Mazepa. Poate că nici ucrainenii nu-l pomenesc zilnic, aşa cum o fac gălăţenii. Acest personaj, devenit şi legendă, a trăit momente esenţiale din istoria Ucrainei”, a spus Căldăraru.

Placa monumentului din Galaţi închinat lui Mazepa.

Mai mult decît atât, din 2009, în Parcul Libertăţii, de pe Calea Basarabiei (din Galaţi), hatmanului Mazepa i s-a dedicat un bust. Monumentul a trezit destul de multe controverse, atât în ceea ce priveşte amplasarea, cât şi în ceea ce priveşte exprimarea artistică, însă, în cele din urmă, a intrat în cotidianul urbei ca un fapt firesc.
 

citeste totul despre: