Patimile celui mai mare arhitect român. Cum i-au pus la îndoială competenţa autorităţile române ale vremii

Ion Mincu (1852-1912)

Ion Mincu (1852-1912) a fost cel mai de seamă arhitect din secolul XIX, principalul promotor al stilului românesc în arhitectură.

Ion Mincu s-a născut pe 20 decembrie 1852, la Focşani, într-o familie de negustori.

Studiile primare le-a urmat în oraşul natal, până la vârsta de zece ani, iar liceul l-a urmat la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, şcoală absolvită în 1865 cu „Medalia de Aur”.

În anul 1871 se înscrie la „Şcoala Naţională de poduri şi şosele" din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1875, obţinând diploma de inginer.

Paralel cu ingineria, a studiat câţiva ani la „Şcoala de bele-arte şi pictură" de la Bucureşti.

Ion Mincu avea 24 de ani când a revenit la Focşani, oraşul copilăriei sale, cu dorinţa de a-şi pune priceperea în dezvoltarea oraşului Micii Uniri pe care el a trăit-o pe viu când avea doar şapte ani. Prin urmare, Mincu s-a angajat ca inginer de poduri şi şosele în fostul judeţ Putna.

Ulterior, acesta a solicitat un post de arhitect la Primăria Focşani, dar din documentele Serviciului Judeţean Vrancea al Arhivelor Naţionale reiese că relaţia cu primarii timpului era mai anevoioasă decât se aştepta. Edilii veneau cu multe intervenţii peste capul arhitectului, care îl împiedicau astfel să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile profesionale.

Micile frecuşuri l-au obligat să-şi dea demisia doi ani mai târziu, de bravadă, pentru a-i determina pe decidenţii timpului să-i acorde mai multă atenţie şi poate mai mult sprijin pe linie profesională.

“Ion Mincu a fost numit provizoriu, la 3 decembrie 1874, inginer arhitect cu numele de Iancu Mincu  Pavel, având un salariu de 160 lei lunar, iar la 15 martie 1875, Consiliul Comunal a făcut numirea definitivă”, ne spune istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.

La 13 aprilie 1876 acesta a depus la Primăria Focşani petiţia pe care a  înregistrat-o cu Nr. 649, în care scrie: “Domnule Primar- Interesele nepermiţându-mi a mai ocupa postul ce am avut onoare a-l avea în serviciul onorabilei Primării, vă rog, Domnule Primar, a-mi primi demisiunea. Primiţi vă rog Domnule Primar încredinţarea stimei mele. Aceasta demisie a fost înaintată primarului C. Ardeleanu”, scrie în documentul păstrat la arhivă.

Trei zile mai târziu, Primăria Focşani, comunica această demisie Ministerului Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice, solicitând o altă persoană  pentru ocuparea funcţiei de inginer arhitect. Supărarea arhitectului nu a durat mai mult de o lună, astfel încât pe  28 mai 1876 Mincu a scris din nou o petiţie către primar în care îşi oferă serviciile pentru postul pe care îl lăsase liber.

“Mincu fost reprimit, dar a fost probabil tratat la fel, astfel încât în 1877 a pus capăt definitiv relaţiilor cu Primăria Focşani şi a căutat alte orizonturi mai prietenoase cu ideile sale”, precizează Florin Dîrdală.

După patru luni, pe1 octombrie 1877, Ion Mincu a demisionat din nou. De data aceasta, tonul scrisorii adresată primarului este unul mai ferm, “Vă rog să binevoiţi a ordona emiterea mandatului pentru salariul ce mi se cuvine pe luna septembrie, anul curent, pe numele fratelui meu Ştefan Mincu. Totodată mulţumindu-vă de încrederea ce mi-aţi datu, oferindu-mi postul de inginer şi arhitect al oraşului, vă rog a-mi primi demisiunea, propunându-vă în locul meu pe domnul inginer Gheorghiu”, îi scrie Mincu primarului.

Îndepărtarea acestuia din oraş, ca şi a altor oameni remarcabili ai timpului, a afectat imaginea comunităţii pe plan naţional, oraşul rămânând de atunci o simplă localitate de provincie, cu dezvoltare modestă şi ambiţii mărunte, caracteristici pe care le-a păstrat până în prezent.

Cu toate acestea, Focşaniul a rămas un loc drag în inima arhitectului, chiar dacă nu a lăsat prea multe lucrări în oraş. A revenit cu plăcere cât a trăit şi tot în oraşul natal s-a căsătorit cu focşăneanca Eliza Dăscălescu, fiica fostului preşedinte al Tribunalului Vrancea, fost prefect în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Geniul său creativ a lăsat bijuterii arhitecturale prin alte oraşe. După episodul Focşani, Ion Mincu a studiat între 1877 şi 1882 la École des Beaux Arts (şcoala de Arte Frumoase) din Paris, secţia arhitectură, beneficiind de o bursă a statului român obţinută cu ajutorul lui Alexandru Odobescu.

Printre cele mai cunoscute lucrări arhitectonice ale lui Ion Mincu se află Casa Lahovari, Casa Vernescu,  Şcoala centrală de fete, Bufetul de la Şoseaua Kiseleff în Bucureşti, Vila Robescu în Sinaia, Palatul Administrativ din Galaţi. Mincu a fost preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români între 1903 şi 1912, anul în care a murit. A fost şi deputat în Parlamentul României în perioada 1895 – 1899.