Supliment de viteză pentru mers de personal

de la plecarea din Bucureşti, anul acesta, ca să ajungi la destinaţie, îţi trebuie răbdare cu carul şi multă stăpânire de sine. Rapidul 681, care pleacă din Gara de Nord pe la 8 şi

de la plecarea din Bucureşti, anul acesta, ca să ajungi la destinaţie, îţi trebuie răbdare cu carul şi multă stăpânire de sine. Rapidul 681, care pleacă din Gara de Nord pe la 8 şi jumătate, ajunge la Mangalia după mai mult de şapte ore.
O dată urcat în trenul către mare, nu prea ştii ce te-aşteaptă. Ai auzit ceva pe la televizor, că se reabilitează linia, că-n 2009 o să ajungi la mare într-o oră, dar nu ştii prea clar despre ce-i vorba. Taxatoarea, grasă şi frumoasă, te "încurajează": "Ah, nu cred că ajungem în Magalia la 14.30..." Ochii cât cepele, nedumerire maximă. "Păi, nu v-au spus de la gară, se lucrează la linie, ocolim pe la Chitila, pe la Mogoşoaia, avem noroc dacă ajungem în şase ore...", taie ea cu tupeu entuziasmul călătorilor care se văd deja pe plajă. După o oră de drum, în campartimentul de şase persoane încep comentariile. "Mamă, suntem de-abia la Gara Fundulea...", vede o tanti pe geam inscripţia de la gară. "Mă, da' cum vine asta, aicea scrie 268 de kilometri, cum dracu' să îi facem în şase ore?!", se trezeşte alta să-şi verifice biletul.
Nestingherit de comentarii, rapidul de Mangalia îşi vede de treaba lui: opreşte din jumătate de oră în jumătate de oră, stă minute întregi în plin câmp sau prin gări anonime şi, în restul timpului, merge ca o gloabă obosită.

Discuţii despre viermuşi şi babaştoace
După încă vreo două ore, toţi cei din compartiment se cunosc foarte bine: ştiu unde se duce fiecare, unde se cazează, ce probleme are fiecare la lucru, câţi copii are fiecare, ce face soţul, ce face mama soacră, cu cine umblă fata mare a familiei, cine plimbă căţelul în lipsa proprietarilor. Se vorbeşte despre afacerile de familie, "noi am avut un angro, acuma avem un magazin de articole de pescuit", se vorbeşte despre "viermuşii" de momeală, despre bătrânii care, în culmea neputinţei, nu vor să-şi lase casele şi să se ducă la azil, despre cum e să fii "fata de ghişeu" pe care o înjură toată lumea, se vorbeşte despre "babaştoace" (femeile trecute de 60 de ani), se spun bancuri cu Bulă, cu miliţieni şi cu Viagra... se spune orice, numai să treacă timpul. şi se fumează în draci: "Ei, cum să mă las eu de fumat? CFR-ul mă obligă să fumez!". Altă nelămurire majoră: "Dacă merge ca personalul, de ce am dat eu 400.000 pe bilet de rapid şi pe supliment de viteză?". După mai bine de patru ore de mers, răbdarea şi-a atins limitele. Se caută alternative de întoarcere în Bucureşti, "că io nu mai stau atâtea ore în trenu' ăsta nici de-a naibii!". Dacă maxi-taxi-ul era respins cu străşnicie la debutul călătoriei - "ăia conduc ca nebunii, mori de frică până la Bucureşti!" -, spre finalul drumului, în compartiment se ajunge la concluzia unanim acceptată că maxi-taxi-ul rămâne singura alternativă viabilă de a reveni în Capitală: "Las' că nu suntem noi programaţi să murim săptămâna viitoare, tremurăm un pic, şi gata!".
După şapte ore, transpiraţi şi obosiţi, pasagerii din trenul de Bucureşti încep să coboare prin staţiuni. Trag de bagaje şi au ca ţintă supremă patul din camera de hotel. După atâtea ore de nervi, căldură şi năduşeală, aceasta e singura opţiune. Prima zi de concediu e compromisă.