Povestea arhitectului deţinut politic care a restaurat Cazinoul Constanţa: „Lucrau 14 ore zilnic şi dormeau sub cerul liber“

Povestea arhitectului deţinut politic care a restaurat Cazinoul Constanţa: „Lucrau 14 ore zilnic şi dormeau sub cerul liber“

Ion Cristodulo, arhitectul care a renovat Cazinoul Constanţa în anii '50 FOTO Arhiva familiei Cristodulo

Nu doar deţinuţii politic au trăit drame în timpul perioadei comuniste, ci şi familiile lor. Apollon Cristodulo, fiul arhitectului care a condus lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa, a acordat un interviu cotidianului „Adevărul“ în care povesteşte încercările grele ale celor rămaşi afară.

Ştiri pe aceeaşi temă

Apollon Cristodulo (56 de ani) este fiul lui Ion Cristodulo (1925-1991), arhitectul condamnat la închisoare politică în perioada comunistă şi trimis să coordoneze, în calitate de deţinut, lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa. În 1951, 100 de deţinuţi din coloniile Canalului Dunăre - Marea Neagră au fost duşi la Cazinoul Constanţa şi au restaurat timp de un an construcţia bombardată în 1944. Apollon Cristodulo, absolvent de Filologie, Ştiinţe Politice şi Teologie, este mâhnit că nici după atâţia ani de la căderea comunismului nu a fost prezentat oficial întregul adevăr despre acei ani, în care în România a fost condusă de un odios sistem politic opresiv.
 
Adevărul: Unde începe povestea familiei dumneavoastră?
Apollon Cristodulo (foto jos): În Grecia. Numele „Crisdodulo“ înseamnă „câinele lui Hristos“ şi, deci, prin extensie, „slujitorul Domnului“. Bunicul meu, Simion, s-a născut în familia unui preot ortodox din Grecia. Din cauza turcilor, au fost nevoiţi să se refugieze în România, la Bucureşti. Aici s-a născut tatăl meu, la 24 octombrie 1925, având parte de educaţie în vechiul regim. Familia era pro-monarhistă, cu legături directe prin bunicul care era tipograf-şef la Monitorul Oficial.
 
Ce vă amintiţi din anii copilăriei?
Îmi amintesc cum, copil fiind, mă lua cu el la bătrânii refugiaţi ai războiului civil elen, care îl chemau să le picteze pe pereţii apartamentelor de bloc cu peisajele unei Grecii unde evident că el nu fusese decât în imaginaţie. Ciuleam urechile şi mă trecea un fior de fiecare dată când îi auzeam spunându-i „patera“. Asta până ce mi s-a tradus şi am înţeles că nu e de rău, că şi ei, şi eu, îi spuneam „tată“.
 
Cum a ajuns tatăl student la Arhitectură?
Anii formării sale au fost extrem de dificili, uneori duri. Pe fondul războiului, şi mai apoi al instaurării bolşevismului, viaţa familiei era marcată de sărăcie. În 1944, casa părintească a fost rasă de pe faţa pământului în timpul unuia din bombardamentele americane asupra Capitalei. Tata, care era student, făcea eforturi disperate să asigure traiul familiei. O vreme a făcut figuraţie la Teatrul Naţional, apoi a lucrat la Casa de Cultură a Sindicatelor C.F.R., unde, culmea ironiei, confecţiona materiale de propagandă. De aici a ajuns la Teatrul Giuleşti. 
 
Despre anii facultăţii tatălui ce ştiţi?
La belle-arte i-a avut profesori pe Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, dar şi pe Oscar Han şi Corneliu Medrea, iar model i-a fost Alexandru Ciucurencu. 
 
Cum a ajuns în atenţia organelor de represiune?
După alegerile fraudate din 1946, tata, ca şi mulţi alţi tineri, a făcut opoziţie şi s-a înscris, din câte aveam să constatăm ulterior, într-o grupare numită „Vulturii munţilor“. El a fost arestat pentru răspândirea de manifeste, pentru uneltire împotriva regimului şi a fost încarcerat ca duşman al poporului, fără proces. Avea, pentru început, să poarte zeghea trei ani.
 

Scrisoarea care a ajuns după jumătate de secol la destinaţie 

Cum au fost anii detenţiei?
În 1950 a ajuns la Jilava, apoi la Canal. Povestea detenţiei sale este destul de dramatică, aşa cum a fost a tuturor celor care au pătimit la vârsta respectivă. Cert este faptul că în închisori a cunoscut de la personalităţi ale culturii, ale politicii, la personalităţi militare sau preoţi cu care a împărţit această experienţă.
 
Ion Cristodulo, la Cazinoul din Constanţa, unde s-a reîntors în 1988 FOTO Arhiva familiei
 
Ce a însemnat pentru familie această condamnare?
Tata a intrat în puşcărie în 1950, iar soţia sa de atunci era însărcinată. Fratele meu mai mare, Ion, sau Aristide, cum îi zicea tata, s-a născut după câteva luni. Anul acesta face 70 de ani. În timp ce îşi ispăşea condamnarea, tata a scris o epistolă fiului său. Este, de fapt, o scrisoare în miniatură din foi de calc. Ea a fost confiscată, dar după câţiva ani de la eliberare, prin '56, a ajuns la noi acasă o cutie ce conţinea această cărticică, de dimensiunea unei cutii de chibrituri, şi ceasul său. Din păcate, acest dar l-a primit fratele meu după ce a murit tata. Eu nici n-am ştiut practic mai nimic despre fratele meu decât târziu, după Revoluţie.
 
Cum a ajuns să facă parte din echipa de deţinuţi care a renovat Cazinoul?
Recrutarea pentru Cazino a fost o şansă. Deşi condiţiile de aici nu erau dintre cele mai omeneşti, erau evident mai bune decât la Canal, unde regimul era de exterminare. Tata a fost selectat în baza studiilor pe care le avea. Iniţial, lucrările au fost începute de un alt mare arhitect, care era mult mai cunoscut la acea vreme, Constantin Joja, apoi continuate de tata care, împreună cu inginerul Ion Mărăşescu, cu scenograful Mircea Marosin şi actorul şi poetul Ion Omescu, au renovat cădirea-simbol.
 
A revenit vreodată să vadă Cazinoul?
Da, în 1988, am fost împreună. Am şi o fotografie de atunci. Cu acea ocazie tata mi-a dezvăluit că lucrau 14 ore pe zi, inclusiv duminica, că dormeau printre ruine sub cerul liber, iar la început la subsolul clădirii, claie peste grămadă, însă erau mulţumiţi că aveau ceva concret de făcut, pentru a cărui realizare primeau mâncare ceva mai multă, pe lângă arpacaş uneori şi fiertură de organe şi bătaie ceva mai puţină decât în oricare dintre celelalte locuri de detenţie pe unde se perindaseră.
 

„A fost mai mult decât o renovare“


Despre greutăţile pe care le-au întâlnit la renovarea construcţiei ce ştiţi?
Îmi povestea, spre exemplu, cum a turnat placa principală într-un efort suprauman de trei zile, cum a abordat decoraţiunile interioare şi exterioare, mi-a spus frânturi din execuţia lucrării pe care el o numea mai mult reconstruire decât renovare, având în vedere faptul cum arăta Cazinoul bombardat, dar având în vedere şi faptul că într-un timp foarte scurt a trebuit să abordeze toate palierele: de la consolidări, refaceri şi până la decoraţiuni. A fost mai mult decât o renovare, dar asta rămâne la atitudinea specialiştilor să aprecieze care a fost contribuţia.
 
Povestea cu patimă? Cu detaşare? 
El era şi un tip luxuriant în exprimare şi reuşea să transpună imaginea în cuvinte, aveam o bucurie enormă să-l ascult. Chiar şi cele mai triste poveşti căpătau la el dimensiune fascinatorie. 
 
Ştiţi că recent a fost descoperită o bucată de sac zidită de deţinuţi în tencuiala Cazinoului care poartă un mesaj. V-a povestit vreodată tatăl dumneavoastră despre faptul că deţinuţii au scris mesaje pe care ulterior le-au ascuns în tencuiala de la Cazino?
Da, mi-a povestit şi cum au procedat. Aproape toţi deţinuţii au decupat hârtii din planuri şi schiţe pe care şi-au au scris gânduri, scrisori, poezii dar nu mi-a spus niciodată unde le-au ascuns. Ori părea de la sine înţeles, ori nu am ştiut. Urma să mergem împreună la Cazino la un moment dat, dar nu am mai apucat: tata s-a stins, în urma celui de-al treilea infarct, de pe o zi pe alta. Acum suntem interesaţi să vedem ce şanse sunt să se mai găsească acele mărturii. Vreau să vă zic că acel petec de sac găsit este altceva, este începutul, dacă vreţi, sau „pisania“, cum îi spun eu acum. Este uluitor că s-a găsit, dar nu face parte din aceste înscrisuri. Eu, de-a lungul ultimilor ani, am strâns informaţii, cu ajutorul arhitectului Vlad Mitric Ciupe şi strângând documente şi mărturii am reuşit să sintetizez o poveste şi am făcut un album în cinstea tatălui meu. Am cerut voie Primăriei Constanţa să intru, cât mai curând, alături de o altă urmaşă a unui deţinut politic, care a lucrat în echipa celor o sută de meşteri deţinuţi, în clădirea Cazinoului şi să vedem cum putem recupera memoria celor care au renovat clădirea. 
 

„Legenda renovării Cazinoului de către deţinuţii politic“

 
Ce vă supără cel mai mult?
Privind povestea Cazinoului, multă lume nu a crezut că a fost reclădit cu deţinuţi politic. Era un fel de legendă. Petecul de sac dezgropat din tencuială schimbă efectiv percepţia, de la poveste la adevăr. Altfel, în mod oficial, nu am găsit vreun document al statului român în care să se spună cum s-a realizat această lucrare. Este trist acest lucru pentru că dincolo de această lucrare, este vorba de alţi zeci de mii de deţinuţi politic care au fost folosiţi la diverse lucrări, în mine, în munci agricole, la nenumărate edificii şi să nu uităm Canalul... Cazinoul devine, prin notorietatea sa, simbolic, şi în această poveste. 
 
 

Scenograful primelor ediţii ale Cerbului de Aur

 
Înainte de eliberare a reuşit să prindă finalizarea lucrărilor de la Cazino?
Da, iar după Cazino a lucrat la clădirea Arhivelor Statului din Constanţa, împreună cu o echipă, în acelaşi regim.
 
Ce ştiţi din dramele tinereţii sale?
Până să fiu suficient de matur să înţeleg, tata nu a prea vorbit despre asta, pentru că majoritatea deţinuţilor nu vorbeau, dar când am început să fiu vizitat sau să vizitez diverşi camarazi de-ai lui au început încet-încet să apară informaţii şi semne de întrebare. Abia către final, înspre anii '89, când lucrurile deveniseră extrem de agitate, am aflat primele informaţii. Eu aveam atunci 20 de ani. Lucrurile îmi erau clare şi educaţia pe care o primisem a făcut ca eu să înţeleg ce se întâmplase în România anilor '50. În perioada aceea au fost discuţii mai intense, au fost întâlniri cu foşti deţinuţi şi atunci mi-a povestit mai multe. Dar, stingându-se mai repede decât ne-am fi dorit, am regretat că nu s-a putut mai mult. După 1990, supravieţuitorii au făcut încet-încet ca această poveste să se lege.
 
Cum retrăia anii tinereţii?
Tata nu avea tendinţa să centreze drama pe propria-i persoană, ci pe ceilalţi. El îmi povestea ce au păţit alţii, iar alţii îmi povesteau despre el şi încet-încet am reuşit să rescriem povestea. 
 
După eliberare, cum a trăit într-o închisoare mult mai mare, care era România?
A continuat prea puţin să lucreze în domeniul arhitecturii, a fost şi împiedicat sau poate că nici nu şi-a mai dorit. Era ostracizat, dar, cu ajutorul unor oameni care supravieţuiseră din vechiul regim, a fost angajat ca scenograf la Teatrul din Braşov şi a fost scenograful a peste 60 de varii spectacole dar şi al primelor patru ediţii (1968-1971) ale Festivalului Cerbul de Aur. În viaţa sa a pictat mult mai puţin decât şi-ar fi dorit.
 

A trăit Revoluţia în stradă

 
Tatăl dumneavoastră purta ură călăilor? Cum privea ceea ce i s-a întâmplat?
Nu purta ură, era un om foarte credincios, era interesat să se facă dreptate. Ura comunismul ca ideologie. A văzut ce dramă provoacă în evoluţia societăţii şi în viaţa oamenilor, cum a distrus coloana vertebrală a naţiunii române în epoca de maximă teroare a anilor '50. Căderea comunismului era visul său cel mai fierbinte. Acest sentiment mi l-a transmis şi mie. L-am asistat la dialogurile sale cu foşti luptători din munţi, cu foşti militari de rang înalt veniţi de pe front, toţi cu o grămadă de ani în temniţele regimului bolşevic. Discursul lui era întotdeauna spre reconstrucţie, de desprindere de un sistem criminal.
 
A încercat vreodată să plece din ţară?
Înainte de arestare a avut o tentativă, dar, după eliberare, niciodată. Nici nu ar fi reuşit decât prin cine ştie ce metode obscure. Dar în 1945 s-a înscris în organizaţia Pro America Britania şi în 1947 în societatea grecească Clubul Orfeus, sperând ca la un moment dat să poată pleca din ţară. Pe bandă de magnetofon există o istorisire a bunicului despre tentativa eşuată a lui Ianni de a fugi la Roma, unde fusese confirmat ca potenţial candidat pentru un premiu de arhitectură, în 1949.
 
Aţi avut de suferit ca urmare a dosarului tatălui?
Într-o formă relativ nesemnificativă. Ştiam că suntem supravegheaţi de Securitate, dezavantajaţi în competiţie cu alţii, dar nu am fost educat să fac din asta o dramă. 
 
A crezut, a sperat vreodată că regimul comunist se va sfârşi? 
Evident, iar în decembrie 1989, alături de ceilalţi braşoveni, tata a înfruntat gloanţele în stradă, cu tricolorul legat de frunte, mărturisind: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să trăiesc această binecuvântare!“. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: