Semnul de recunoştinţă pe care o ţară din Europa îl transmite României. Istoria Obeliscului Negru din Banská Bystrica

Semnul de recunoştinţă pe care o ţară din Europa îl transmite României. Istoria Obeliscului Negru din Banská Bystrica

Obeliscul Negru din Banska Bystrica, oraş eliberat de Armata Română Foto S.I.

Pentru români, Slovacia are o semnificaţie aparte: aici, ei găsesc pământul pe care şi-au dat viaţa înaintaşii lor, în lupta pentru eliberarea teritoriului de sub ocupaţie nazistă. În Slovacia există cel mai mare cimitir românesc de război din afara României, iar orăşelele poartă simboluri ale recunoştinţei pentru Armata Română.

Obeliscul Negru din Banská Bystrica este unul dintre aceste monumente. Este situat chiar în centrul oraşului situat la 212 kilometri de Bratislava. Obeliscul din marmură neagră este impresionant prin dimensiuni, iar pe una dintre laturile sale scrie cu litere de-o şchioapă, în slovacă şi în română: „Mulţumiri Armatei Române, eliberatoarea oraşului!“. Pe altă latură, în chirilică se mulţumeşte Armatei Sovietice. La doi paşi de obelisc, în piaţa centrală, una dintre clădirile de patrimoniu arborează tricolorul românesc. Aici funcţionează Consulatul Onorific al României.

Înapoi în istorie

Slovacii spun că Banská Bystrica este inima Slovaciei, nu doar geografic. Oraşul a fost punctul fierbinte al Insurecţiei Naţionale Slovace (29 august 1944 - 28 octombrie 1944) împotriva fasciştilor, iar Muzeul Insurecţiei Naţionale din Banská Bystrica stă mărturie. Rebeliunea armată a mişcării de rezistenţă slovace din 1944 a precedat venirea trupelor româno-sovietice. 

GALERIE FOTO CU MONUMENTELE DIN SLOVACIA 

După eliberarea ultimei palme de pământ din Ardeal la 25 octombrie 1944, Armata Română a continuat marşul pentru izgonirea trupelor naziste. În perioada 18 decembrie 1944 - 12 mai 1945, ostaşii români au luptat pentru eliberarea Cehoslovaciei. În cifre, la campanie au participat 250.000 soldaţi care au mers 400 kilometri, au traversat 10 munţi şi 4 ape. Au fost eliberate 1.722 localităţi, dintre care 31 erau oraşe.

Tributul a fost greu pentru România: numărul victimelor s-a ridicat la 65.000 soldaţi morţi, răniţi şi dispăruţi. Aproape 34.000 de soldaţi români şi-au pierdut viaţa în luptele de eliberare a Cehoslovaciei, iar în Slovacia au murit 28.000 dintre ei. Un număr de 10.384 ostaşi români odihnesc în cimitirul slovac de la Zvolen, la 21 kilometri sud de Banská Bystrica, formând cel mai mare cimitir românesc de război din străinătate. 

Al Doilea Război Mondial. Soldaţi români la Banska Bystrica Sursa Facebook Photo Historia

La sfârşitul războiului, ostaşii români căzuţi pe teritoriul Cehoslovaciei erau înmormântaţi în 633 localităţi. În anul 1950, România şi Cehoslovacia au decis să facă două cimitire: la Brno – Cehia şi la Zvolen - Slovacia. Zvolenul a fost ales pentru că în această zonă s-au dat poate cele mai grele bătălii, pe timp de iarnă aspră, în februarie 1945, iar jertfa a fost imensă. În 1951, rămăşiţele românilor au fost mutate la Zvolen, iar Cimitirul Militar Central al Armatei Române din Zvolen a fost inaugurat la 27 iulie 1958.

Zăpadă de 3,5 metri în Munţii Slovaciei

România a fost implicată în război luptând întâi într-o tabără, apoi în alta, cu sacrificii imense, plătind un preţ uriaş pentru o ţara aşa mică. Istoricul militar Alesandru Duţu arată în cartea sa „Armata Română în război (1941-1945)“ (Editura Enciclopedică, 2016) ce a însemnat pentru ţara noastră târârea în război.

„România a fost angajată într-un război pe care nu l-a dorit şi nu l-a provocat, iniţial alături de Wehrmacht împotriva Armatei Roşii (22 iunie 1941 – 23 august 1944), apoi alături de Armata Roşie împotrivă Wehrmacht-ului (23 august 1944 – 9 mai 1945), de fiecare dată fără un tratat sau convenţie militară care să precizeze obligaţiile şi drepturile partenerilor.

Armata Română, insuficient dotată şi insuficient pregătită pentru un război de mişcare, a luptat împotriva unor adversari mult mai puternici şi bine înzestraţi, timp de 1.241 de zile, de la Prut la Volga şi înapoi până în Podişul Boemiei, înregistrând victorii, dar şi înfrângeri - unele catastrofale. Pe arşiţă sau pe ger năprasnic, pe ploaie sau pe ninsoare, în teren de şes sau pe crestele munţilor, militarii români au  dovedit în lupte rezistenţă, eroism şi spirit de sacrificiu, 92.620 dintre ei pierzându-şi viaţa, 333.966 fiind răniţi şi 367.976 fiind daţi dispăruţi“, notează Duţu. 

Plăcuţă memorială la şcoala din Korytarky, unde a funcţionat un spital românesc de campanie Sursa bratislava.mae.ro

Jurnalele de război detaliază condiţiile inimaginabil de grele în care au luptat românii pentru eliberarea altor teritorii.

Despre luptele din Munţii Slovaciei, generalul Nicolae Dragomir, subşeful de Stat Major al Armatei 4, raporta: „Toate aprovizionările (muniţie şi materiale) se fac numai cu spinarea. Până la Cota 1.240, chiar şi schiorii trebuie să urce pe jos cu schiurile în spate. Coborârea răniţilor, în special a celor gravi, este dramatică. (...) În unele locuri, malurile de zăpadă rezultate din desfundarea drumului întrec înălţimea de 3,5 metri. Trupa este lipsită de orice adăpost. (...) Inamicul este puternic şi foarte activ. Dispune de numeros armament automat, aruncătoare şi artilerie, precum şi de organizaţiuni constând din şanţuri de tragere şi comunicaţii adânci de peste 1 metru. În cursul după-amiezei de 11 februarie a contraatacat în forţă de 3 ori“.

Efectivele românilor erau extrem de reduse, împuţinate de tirul necruţător. Românii dormeau în gropi săpate în zăpadă, acoperiţi cu foaie de cort. Hainele erau îngheţate bocnă pe ei, iar bocancii se lipeau de picioare, astfel încât când îi scoteau se desprindeau cu bucăţi de piele cu tot. Hrana era tare ca piatra. Nu aveau echipamente speciale de iarnă muntoasă şi nici încălţări pentru escaladat terenul la înălţime, astfel că urcuşul sau coborâşul pe crestele îngheţate era un coşmar. Pe zăpadă uniformele kaki ale românilor erau ţinte precise pentru inamici. Pentru a zdrobi duşmanul, ostaşii români se foloseau de tot ce puteau, pe lângă baionete şi patul armei: bolovani, răngi de fier, buşteni, cărămizi desprinse din ziduri şi câte şi mai câte – relatează jurnalele de front.

Românii, ţapi ispăşitori

Pentru eliberarea zonei Zvolen - Banská Bystrica, trupele române au luptat timp de 43 zile neîntrerupt, în perioada 10 februarie - 25 martie 1945. Asaltat de români şi de sovietici în seara zilei de 24 martie 1945, oraşul Banská Bystrica a fost eliberat, după lupte grele de stradă, la 25 martie 1945. O lună mai târziu, pe un câmp de bătălie de lângă Banská Bystrica, un general român, Nicolae Dăscălescu, a fost rănit la gât, faţă şi ochi de schijele unui proiectil. După ce a fost oblojit, el s-a întors în prima linie.

Lunile ianuarie şi februarie 1945 au fost, de altfel, cele mai grele din toată campania dusă de români pe frontul de Vest. Teren accidentat, iarnă grea, resurse insuficiente. Un raport de pe front detaliază cum ostaşii români plângeau de frig şi de foame.

„De circa 3 săptămâni de operaţii de mişcare, unităţile au dormit afară pe zăpadă, fiind scoase din cantonamente de către aliaţi. Aliaţii, pe unde ajung, spun localnicilor să se păzească de ostaşii români, care fură, jefuiesc schingiuesc şi batjocoresc femeile; să nu-i primească în cantonamente şi nici să le dea ceva (mâncare, lemne etc). Populaţia până să se convingă de contrariu primeşte cu ostilitate trupele române. Cei ce suferă sunt tocmai ostaşii din linia de luptă. În acelaşi timp, aliaţii fac nereguli care nemulţumesc populaţia şi dau vina pe ostaşii noştri. Localităţile care sunt cucerite de trupele noastre sunt date în comunicate că sunt cucerite de aliaţi“, arată superiorii români, dând şi exemple de astfel de localităţi: Ronava, Iaslova, Muran, Tisovec, Brezno.

Aceştia descriau cum procedează aliaţii: trimiteau înainte românii, drept carne de tun, iar după ce aceştia eliberau locul şi îl securizau, aliaţii intrau în galop sau la trap în localităţi şi telegrafiau că au mai ocupat o poziţie. Ei rămâneau pe loc, ocupând cele mai bune cantonamente, apoi vin şi ceilalţi din urmă cu camioane, călare, căruţe, iar românii sunt lăsaţi să stea afară, pe drum. 

Monumentul din cimitirul de la Zvolen, cel mai mare cimitir românesc de război din afara României Sursa bratislava.mae.ro

Aşa au procedat, de exemplu, la Tisovec, eliberat de români la 28 ianuarie. La scurt timp, în oraş au pătruns şi trupe sovietice, care dispunând de comunicaţii radio au anunţat că ele au eliberat oraşul. Generalul Nicolae Dăscălescu protestează şi scrie generalului rus F.F. Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în aceeaşi zi să facă o anchetă care să stabilească adevărul asupra întâietăţii intrării în Tisovec. „Investigaţia făcută de o comisie româno-sovietică a constatat că, într-adevăr, trupele române au intrat prin luptă în Tisovec, dinspre nord, la ora 9.00, după care o patrulă sovietică a pătruns în oraş la ora 11.00, urmată, după o jumătate de oră, de un grup de infanterişti cu căruţe, care s-au oprit în oraş“, scrie istoricul Alesandru Duţu. 

Generalul F.F. Jmacenko transmite generalului român o scrisoare de felicitare: ,,Pentru acţiunile ofensive priceput executate şi încununate de succes şi pentru felul în care au fost conduse unităţile, având ca rezultat cucerirea oraşului Tisovec, în ziua de 28 ianuarie 1945, prezint mulţumirile mele generalilor, ofiţerilor şi trupei diviziilor 3 şi 6 infanterie. Acest ordin să fie adus la cunoştinţa trupelor armatei dumneavoastră“.

Scene cutremurătoare pe câmpul de luptă

Starea de tensiune între români şi sovietici era accentuată. Militarii români se confruntau şi cu valul de acuze din partea sovieticilor care le reproşau ineficienţa în împingerea liniei, ritmul redus al înaintării, fără să ţină cont că duceau greul cu mâinile goale. „Că românii nu vor să lupte este un neadevăr şi o insultă pe care nu le putem primi“, ripostau generalii români.

Fapte de arme ale ostaşilor români pe frontul din Slovacia sunt consemnate în analele militare. Un sublocotenent, Eugen Mareş din Regimentul 40 Infanterie, a pus primul piciorul în curtea unei ferme atacate de 10 ori de Divizia 9 Infanterie. A urmat un contraatac, iar în timp ce asigura retragerea camarazilor, tânărul Mareş a fost ucis.

Alt infanterist, Ion Panait din Regimentul 9, s-a sinucis pe câmpul de luptă, văzând că ajunge captiv, cu picioarele retezate de o bombă, în mâinile inamicului. „Schijele nemiloase ale inamicului i-au retezat picioarele. Sub protecţia carelor de luptă inamice, soldatul Panait Ion abia se târăşte în mâini, căci picioarele le-a lăsat pe câmpul de bătaie. Camarazii de luptă nu pot da niciun ajutor, căci inamicul progresează şi lupta este încleştată. Pentru a nu cădea viu în mâinile inamicului, preferă moartea printr-un gest măreţ, de adevărat erou; cu propria armă se împuşcă“, au notat ofiţerii în jurnalul de operaţii al unităţii.

Moralul românilor era dărâmat şi de veştile venite din ţară. „Veşti din ţară primesc foarte rar şi atunci când primesc află numai ştiri rele. Ofiţerii cer să li se trimită din ţară cu plată săpun de faţă, lame de ras, conserve de carne afumată. Starea morală este aproape zero, se merge în virtutea inerţiei. Mi s-a spus că unii stau descoperiţi în picioare sub focul inamicului, dorind să moară: < Să se termine odată, oricum ar fi, mort sau schilod. Ţara ne-a uitat. Numai noi avem datoria să murim pentru ea>“, stă scris în raportul redat în cartea „Armata Română în război (1941-1945)“.

Eroul de la Kunova Teplica

La Kunova Teplica, un caporal român pe nume Mărculescu din Regimentul 30 Dorobanţi a dovedit un curaj ieşit din comun reuşind să captureze singur 6 soldaţi inamici. Era 6 februarie 1945, iar Batalionul 2 din Regimentul 30 Dorobanţi nu mai putea înainta din cauza focului executat de mai multe cuiburi de arme automate inamice, care nu putuseră să fie neutralizate de focul artileriei şi al armamentului greu al infanteriei. 

„Primind misiunea să distrugă acest cuib de rezistenţă, caporalul Mărculescu din compania 6-a, înarmându-se cu un pistol-mitralieră şi umplându-şi sacul cu grenade, se strecoară târâş pe o viroagă până în spatele cuibului de rezistenţă inamic. De aici aruncă grenade şi apoi, dintr-un salt, se aruncă asupra inamiclui, deschizând foc viu cu pistolul-mitralieră. Inamicul, surprins şi dezorientat, nu mai este capabil să reacţionaze. Dezarmând pe supravieţuitori, caporalul Mărculescu scoate din şanţ un gradat german şi cinci soldaţi unguri, pe care-i împinge spre liniile noastre, prin viroaga prin care se strecurase. Deşi cuiburile de rezistenţă inamice deschid foc asupra sa, totuşi caporalul Mărculescu izbuteşte să se înapoieze în liniile noastre cu prizonierii capturaţi, săvârşind astfel una din cele mai frumoase şi vitejeşti acţiuni individuale“, este descris în cartea „Armata Română în război (1941-1945)“.

„Românii au creat condiţii favorabile pentru înaintarea spre centrul şi vestul Slovaciei, eliberând importanta zonă industrială şi exploatările miniere, dând astfel o lovitură serioasă potenţialul de război al armatei germane“, arată istoricul militar Alesandru Duţu.

Recunoştinţă veşnică din partea Slovaciei

Steluţa Arhire, ambasadoarea României la Bratislava, mărturiseşte că a aflat, vorbind cu bătrânii slovaci, amănunte cutremurătoare despre lupta ostaşilor români. „Este o lecţie de istorie pe care am primit-o de la veterani de război sau civili care au trăit acele vremuri. Oamenii vin cu ochii în lacrimi să depună flori la monumentele românilor. Ni s-a povestit cât de omenoşi erau românii, în ciuda sărăciei lor, spre deosebire de alte trupe. Întotdeauna, ai noştri îşi rupeau din hrana lor puţină ca să dea şi civililor din satele ocupate“, arată diplomatul român. 

FOTO DREAPTA Obeliscul Negru de la Banská Bystrica

În faţa Obeliscului Negru de la Banská Bystrica, românii de la Marea Neagră se pot reculege gândind la sacrificiul a 13 eroi constanţeni, români, aromâni, turci, tătari, care au murit aici. Oficiul Naţional Cultul Eroilor din Constanţa le cinsteşte memoria cu pioasă recunoştinţă. Aceştia sunt: sublocotenent Nicolae Vasilescu din Constanţa, Batalionul 7 VM, mort la 12.02.1945, necăsătorit; sublocotenent Ion Mărunţelu din Adamclisi, Regimentul 33 Infanterie, mort la 4.02.1945, necăsătorit; fruntaş Rafael Holban – contingent 1942, Techirghiol, Batalionul 7 VM, mort la 09.03.1945, necăsătorit, plugar; soldat Petru Gumeni – contingent 1932, din Constanţa, Batalionul 12 VM, mort la 2.02.1945, urmaşi - soţie şi un copil; soldat Negip Murtaza – contingent 1942, Valu Traian, Batalion Auto, mort – 17.03.1945, necăsătorit, şofer; soldat Matei Creţu – contingent 1931, Constanţa, Compania 2 Sanitară, mort 1.02.1945, urmaşi soţie şi 2 copii, căruţaş; soldat Iusmen A. Iusmen – contingent 1935, Regimentul 13 Artilerie, mort la 25.03.1945, urmaşi – soţie şi un copil, plugar; soldat Constantin Miţucă – contingent 1933, Constanţa, Regimentul 18 Artilerie,  mort la 15.03.1945, urmaşi – soţie şi 2 copii, muncitor; soldat Stan Paşol – contingent 1936, Cobadin, Regimentul 18 Artilerie, mort – 02.02.1945, căsătorit, fără copii, plugar; soldat Nicolae Păun – contingent 1943, Pecineaga, Regimentul 18 Artilerie, mort la 5.02.1945, necăsătorit, plugar; soldat Ilie Bogăţeanu – contingent 1935, Tătaru, Regimentul 34 Infanterie, mort l 9.03.1945, urmaşi – soţie şi 2 copii, plugar; soldat Ion Diaconu – contingent 1943, Adamclisi, Regimentul 34 Infanterie, mort la 5.03.1945, necăsătorit, plugar; soldat Ion Micu – contingent 1945, Ţepeş Vodă, Regimentul 34 Infanterie, mort la 7.03.1945, necăsătorit, plugar.

Locuitorii din Michailova şi Pohrom Pohora au ridicat un monument cu inscripţia: „Viaţa voastră este libertatea noastră. Eroilor armatei române prietene, cetăţenii recunoscători din localitatea Polhory“. La Kalnica scrie pe monumentul situat la o răscruce de drumuri: „Trecătorule, opreşte-te un minut şi aminteşte-ţi de eroii români căzuţi în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei – aprilie 1945“. A rămas consemnat episodul de la Bátovce, când slovacii au plâns alături de români moartea unor fraţi din Armata Română, pieriţi în bătălia pentru eliberarea localităţii. „Nu vom uita niciodată că, undeva în România, o mamă îşi plânge pe cei doi flăcăi ai ei căzuţi pentru eliberarea satului nostru. Veşnică le va fi amintirea în sufletele noastre“, au spus slovacii, cu capetele plecate.

Pe aceeaşi temă: 

FOTO Čičmany, satul încântător din munţii Slovaciei. Casele din bârne au un ornament unic în lume

Avocata Zuzana Caputova, militantă anticorupţie, va deveni prima femeie preşedinte în Slovacia

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Cimitirul de la Zvolen, Slovacia, cel mai mare cimitir românesc de război din străinătate Sursa bratislava.mae.ro

Imagini din aceeasi galerie
  • Cimitirul de la Zvolen, Slovacia, cel mai mare cimitir românesc de război din străinătate Sursa bratislava.mae.ro
  • Cimitirul de la Zvolen, Slovacia, cel mai mare cimitir românesc de război din străinătate Sursa bratislava.mae.ro
  • Cimitirul de la Zvolen, Slovacia, cel mai mare cimitir românesc de război din străinătate Sursa bratislava.mae.ro
  • Cimitirul de la Zvolen, Slovacia, cel mai mare cimitir românesc de război din străinătate Sursa bratislava.mae.ro
  • Soldați români în Al Doilea Război Mondial - la Banska Bystrica Sursa Facebook Photo Historia
  • Placă memorială la școala din Korytarky, unde a funcționat un spital al Armatei Române, lângă Banska Bystrica Sursa bratislava.mae.ro
  • Vedere din Consulatul României din Banska Bystrica - oraș eliberat de Armata Română Foto bratislava.mae.ro
  • Obeliscul Negru din Banska Bystrica - monument dedicat Armatei Române Foto Sînziana Ionescu 
  • Banska Bystrica - oraș eliberat de Armata Română Foto Sînziana Ionescu 
  • Slovacia. Consulatul României de la Banska Bystrica - oraș eliberat de Armata Română Foto Sînziana Ionescu
  • Slovacia. Consulatul României de la Banska Bystrica - oraș eliberat de Armata Română Foto Sînziana Ionescu
Distribuie imaginea
citeste totul despre: