Artizanul uitat al primirii Dobrogei la sânul României. Ion C. Brătianu, marele om politic liberal pe care comuniştii nu l-au iertat

Dacă marele om politic, prim-ministru la 1878, n-ar fi susţinut înfocat cauza Dobrogei, istoria ar fi fost alta - consideră cercetătorii din Constanţa, nemulţumiţi de conul de umbră în care este lăsat Brătianu încă din perioada regimului comunist.

Istorici ai Dobrogei sunt de părere că unul dintre marii politicieni ai României nu îşi are recunoaşterea meritată în ceea ce priveşte dezvoltarea provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră. Ion C. Brătianu (1821-1871), prim-ministrul României la 1878, l-a convins pe Regele Carol I (pe atunci Alteţă Regală), că preluarea Dobrogei în urma Războiului de Independenţă de la 1877-1878 este un câştig esenţial pentru viitorul ţării. Brătianu a fost susţinut de ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu, iar poziţia celor doi politicieni a fost întărită de tatăl lui Carol I, prinţul Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, cu care suveranul se sfătuia, de la distanţă, în clipele de cumpănă.

Biografii consideră nedrept faptul că demersurile înflăcărate pro-Dobrogea ale lui Ion C. Brătianu sunt trecute în umbra strălucitorului orator Mihail Kogălniceanu şi a părintelui României moderne - Carol I. Politicianul paşoptist, fost ministru al Apărării Naţionale (în perioade cuprinse între 1868 şi 1888) şi prim-ministru al României în două mandate (24 iulie 1876 - 9 aprilie 1881, 9 iunie 1881 - 20 martie 1888), s-a dovedit a fi un militant înfocat al Dobrogei, despre care avea credinţa neclintită că este şansa dezvoltării României. 

El arăta că integrarea Dobrogei în statul român este o reparaţie istorică, pentru că provincia a fost stăpânită de Mircea cel Bătrân înainte de a intra în componenţa Imperiului Otoman. Brătianu şi Kogălniceanu aşadar, susţinuţi de prinţul-tată, l-au făcut pe Carol I să îşi întoarcă faţa către Dobrogea. Triada Carol I - Ion C. Brătianu - Mihail Kogălniceanu este denumită chiar, în unele lucrări, „Sfânta Treime a Dobrogei“.

România a vrut independenţa faţă de Imperiul Otoman, dar Rusia aliată i-a luat Basarabia

În anul de graţie 1878, România tocmai îşi câştigase dreptul la independenţă datorită unei jertfe făcute prin intrarea în Războiul Ruso-Turc de la 1877-1878. România luptase de partea Rusiei pentru a ieşi de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Pentru români, lupta avea deci o miză majoră, de aceea războiul a rămas în istoria naţională ca Războiul de Independenţă de la 1877-1878.

Deşi au învins cu ajutorul românilor, ruşii au dorit să ia partea leului, fără să mai ţină cont de aliaţi. Luaseră Dobrogea de la turci şi voiau înapoi Basarabia de sud-vest, aşa cum o avuseseră înainte de Tratatul de la Paris (30 martie 1856), ce încheiase Războiul Crimeii (1853-1856) şi stabilise ca judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail să revină Moldovei. 

Soarta Dobrogei, la Congresul de la Berlin 1878 Sursa wikipedia.org

De data aceasta, Tratatul de la Berlin (23 iulie 1878) stabilea însă altceva pentru câştigători, spre nemulţumirea Rusiei şi a României: României i se lua Basarabia de sud-vest, iar Rusiei nu i se dădea Dobrogea. În plus, România era obligată să recunoască drepturile cetăţeneşti pentru populaţia evreiască. În caz contrar, independenţa nu i-ar fi fost recunoscută.

Stăpânirea Mării Negre şi implicit a Dobrogei fusese un veşnic motiv de război pentru cele două imperii, iar puterile Europei voiau să aşeze o piedică în calea unei noi confruntări ruso-turce. Intrând în componenţa României, Dobrogea urma să aibă o protecţie faţă de conflictul secular dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist.

Dobrogea era oferită României, dar nu în întregimea sa, o parte rămânând Bulgariei. „Pentru că nu are hotare naturale, fruntaria va fi o linie dreaptă, care să înceapă la 5 kilometri sud de Portul Mangalia şi să se termine aproape de Silistra, astfel încât România să poată comunica peste insula Balta cu noua sa provincie“, notau cronicarii vremii citând din documentele oficiale. Consemnările lor sunt cuprinse în colecţia de 17 fascicule „Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular)“, apărute la Editura Tipografiei Ziarului Universul la începutul anilor 1900, republicate în prezent de Editura ErcPress.

Dezamăgirea lui Carol I. „Rana Basarabiei se va cicatriza. Concentrează-te asupra Dobrogei“

În comparaţie cu pierderea grea a Basarabiei, căpătarea Dobrogei stăpânite timp de 458 ani de otomani părea o slabă compensaţie, cu toate că aducea un avantaj major: mult-râvnita ieşire la Marea Neagră, plus Delta Dunării şi Insula Şerpilor. 

Profund mâhnit de atitudinea Europei faţă de România, ce fusese tratată ca un stat inferior şi abia băgată în seamă la şedinţele Congresului de la Berlin, Carol I îi scria în vara lui 1878 tatălui său, prinţul Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen: „E trist că Europa sileşte un tânăr stat, care face sforţări către progres şi care şi-a arătat forţa şi puterea de viaţă într-un război sângeros, să cedeze o provincie. Congresul de la Berlin putea să înapoieze Rusiei ceea ce luase acesteia prin Tratatul de la Paris; e însă adânc ofensator ca să se atârne independenţa noastră, câştigată pe câmpurile de bătaie, de cedarea Basarabiei şi trebuie multă răbdare şi moderaţie pentru ca să sufere cineva în linişte aşa procedare! Vom arăta Puterilor mari că ştim să ieşim cu onoare şi din situaţiile cele mai rele!“.

Bătaia pe umăr primită de la tată

Răspunsul tatălui n-a întârziat. La 15 august 1878, prinţul Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen îşi îmbărbăta fiul, îndemnându-l să privească în perspectivă: „Pentru tine şi pentru România, a sosit acum ceasul decisiv de a se supune hotărârilor Congresului de la Berlin. Basarabia este pierdută fără întoarcere şi, ca toate rănile, şi aceasta se va cicatriza printr-un tratament îndemânatic. Întreaga activitate naţională trebuie să se concentreze acum în câştigarea Dobrogei şi datoriile economice şi politice, ce aveţi de îndeplinit acolo, vor face să se uite tăietura în carne vie“.

Prinţul Carol Anton von Hohenzollern-Sigmaringen considera că împăcarea cu Rusia ar trebui să fie tema cea mai grabnică pentru România, atrâgând atenţia că Dobrogea se află în acel moment în stăpânirea Rusiei, şi îşi atenţiona fiul să nu piardă din vedere miza cea mai importantă a statului român: independenţa.

„O duşmănie durabilă cu acest stat vecin ar fi o primejdie continuă şi o piedică pentru dezvoltarea internă! Oricât de ostile ar rămâne spiritele contra Rusiei, totuşi amici sinceri ai României nu pot să n-o sfătuiască de a găsi un modus vivendi suportabil. Un protest formal contra cedării Basarabiei ar fi acum o greşeală politică, protestul a fost de mult constatat prin atitudinea ţării şi a presei şi prin preliminariile negocierilor; acum el ar contribui la sporirea îndârjirii şi pe lângă asta ar răsuna în pustiu“, atenţiona prinţul de Hohenzollern-Sigmaringen.

El arăta că prin proclamarea independenţei sale, România şi-a atins ţinta cea mai înaltă. „Fără jertfă era neaccesibilă ţinta aceasta, pentru că jertfe se cer numai celor mici, când aceştia au pornit la drum cu cei mari. (…) De aceea, pentru România e îndoit de folositor ca să-şi orânduiască şi să-şi stabilească propriile sale afaceri, pentru ca să rămână afară din viitoarele complicaţii“, încheia epistola tatăl lui Carol I.

Carol I se răzgândeşte, ajutat de Brătianu şi de Kogălniceanu

Datorită principalilor săi sfătuitori din România, prim-ministrul Ion I. Brătianu şi ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu, lui Carol I îi mai vine inima la loc. El îşi schimbă optica despre Dobrogea, pe care nu o mai vede ca pe o compensaţie, ci ca pe o despăgubire de război.

Dar chiar şi Mihail Kogălniceanu avusese dubii privind schimbul de teritorii ce i se impunea României. Cărturarul Ion Adam (1875-1911), un documentarist care a cutreierat Dobrogea la 1900 descriind „Constanţa pitorească şi împrejurimile ei“, nota în însemnările sale că după Congresul de la Berlin, Kogălniceanu s-a întors „zdrobit sufleteşte şi amărât ca după cea mai tristă înmormântare“. Când a vizitat însă Dobrogea şi i-a văzut însemnătatea, Kogălniceanu „s-a mai domolit din îndurerarea lui“ şi a început să se intereseze de mersul lucrurilor de aici. 

FOTO DREAPTA Mihail Kogălniceanu - ministrul de Externe al României la 1878 Sursa Arhivele Naţionale

„Mulţi dintre bătrânii de azi spun că ei n-ar fi îndrăznit să se statornicească în Dobrogea dacă n-ar fi fost îmbărbătaţi de Kogălniceanu. Marele bărbat de stat ştia că e nevoie acolo de un element românesc tenace şi mai cuprins, care să pună mâna pe locuri şi să constituie astfel un puternic strat naţional. Numai aşa s-a putut cumpăni influenţa naţionalităţilor aflătoare acolo de pe vremuri“, scria Adam la 1900.

Cronicarul consemnase cu uimire că în casele mocanilor veniţi să se aşeze în Dobrogea pentru a fi împroprietăriţi cu pământ, portretul lui Kogălniceanu şedea la loc de cinste. „Aista’i tata nostru“, spuneau noii localnici, explicând că dacă nu era „cuconul Mihalache“, ei ar fi plecat înapoi acasă.

Mocanii povesteau că politicianul le-a ridicat moralul încurajându-i să reziste condiţiilor vitrege, căci aveau să se îmbogăţească. „Dobrogea era pustie şi sălbatică. Unde să ne aşezăm şi ce să facem? Parale aveam şi oi destule, dar aici nu era nici o linişte şi nici un sprijin. Pe ici şi colea întâlneam câte un sat tătăresc, dar nu te puteai înţelege cu nimeni. Stăteam şi noi gata de ducă. În vremea asta de nedumerire, numai auzim că vine prin Dobrogea ministrul cel mare, cuconul Mihalache Kogălniceanu, pe care noi îl cunoşteam încă de la Drănceşti, din Fălciu. Am alergat cu toţii înaintea lui şi pune-te pe jălanie, că la ce pacoste am căzut aici. «Măi băieţi, ne-a zis el, aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit voi în Dobogea n-o să mai apuce nici copil de copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi ce-aveţi, lipsiţi-vă şi de oi şi cumpăraţi pământ, c-aveţi să fiţi bogaţi»“, i-au mărturisit lui Adam mocanii.

Cartea lui Ion Adam a fost tipărită la Iaşi în 1908 şi a fost premiată de Academia Română pentru valoarea ei documentară. Centrul Cultural Judeţean „Teodor T. Burada“ din Constanţa a readus-o în atenţie, în 2016, scoţând o ediţie anastatică la Editura Next Book.

Kogălniceanu, iertat de comunişti. Cum rămâne cu Brătianu

Mihail Kogălniceanu a fost scutit de regimul comunist de epurarea din onomastica publică. În ambele judeţe ale Dobrogei au existat încă din anii regimului totalitar străzi şi comune purtând numele său.

Ion C. Brătianu, în schimb, a fost adus la locul cuvenit abia după Revoluţia din Decembrie 1989. Respectând adevărul istoric, tulcenii au dat numele lui Ion C. Brătianu unei comune, Zaclău (fostă 23 August), situate la graniţa Dobrogei, „peste drum“ de Galaţi. Locul nu a fost ales întâmplător: Zaclăul este vecin cu Smârdanul (fostul Ghecet), pe unde au traversat Dunărea trupele române în noiembrie 1878, la preluarea Dobrogei.

Şi constănţenii au făcut unele modificări postdecembriste. Un bulevard botezat după un erou comunist, Filimon Sîrbu, a devenit „Ion C. Brătianu“. În judeţ există o comună 23 August, al cărei nume putea fi schimbat după modelul tulcean, dar autorităţile au fost prea comode ca să întreprindă acest demers, invocând complicaţiile birocratice pentru populaţie.

Abia în anii 2000, liceul din comuna Nicolae Bălcescu, situată chiar lângă comuna Mihail Kogălniceanu, a luat numele lui Ion C. Brătianu, la iniţiativa unor profesori care tipăresc şi revista şcolară cu numele „Brătianu“. Această şcoală, Liceul Tehnologic „Ion C. Brătianu“, a organizat în cursul Anului Centenar (când s-au împlinit şi 140 ani de la revenirea Dobrogei la sânul patriei-mamă) o serie de acţiuni la care istorici, cercetători, profesori au readus în discuţie problema uitării nemeritate a lui Ion C. Brătianu. Ei au lansat un volum, „Făuritori ai României moderne“, apărut la Editura Ex Ponto, sub coordonarea profesorului de istorie Dragoş Dumitru Dragomir de la Liceul Tehnologic „Ion C. Brătianu“ din comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Constanţa. Cartea adună, printre altele, argumentele expuse de membrii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România - filiala Constanţa şi de colaboratorii lor din mai multe judeţe, privind implicarea Brătienilor în propăşirea României Mari şi implicit a Dobrogei.

Argumente pentru Brătianu al Dobrogei

Istoricul dobrogean Stoica Lascu este poate cel mai mare susţinător al recunoaşterii meritelor lui Ion C. Brătianu. Profesorul universitar doctor care conduce filiala Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice a făcut repetate demersuri pentru acordarea numelui lui Brătianu unei localităţi însemnate din judeţul Constanţa. 

Ion C. Brătianu, prim-ministrul României, pe vremea Regelui Carol I Sursa Arhivele Naţionale

„Dobrogenii trebuie să-şi recupereze valorile istoriei, mai ales că faţă de ei regele Carol I şi-a manifestat constant ataşamentul. Una dintre comunele mari şi bine gospodărite ale Dobrogei – cum ar fi 23 August, Cumpăna, Comana – ar trebui să-şi dispute întâietatea în a purta numele de Carol I. Aici nu este vorba despre simpatii politice, ci de recunoştinţa naţională“, arată dr. Lascu.

Profesorul îşi exprimă nădejdea că se va găsi un primar patriot a cărui localitate să se mândrească cu numele unuia dintre ctitorii României moderne. „Aşa cum li s-a făcut onoarea lui Cuza Vodă, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu şi Remus Opreanu - personalităţi ce au înrâurit atât de benefic istoria naţională şi locală în vremea lui Ion C. Brătianu, sperăm ca memoria marelui bărbat politic al României moderne să fie eternizată prin atribuirea numelui său unei localităţi constănţene“, trage el nădejde.

De asemenea, istoricul Lascu este de părere că străzi din Constanţa ar trebui să poarte numele unor mari patrioţi care s-au identificat cu idealul unităţii naţionale. În loc de strada Poporului, Prelungirea Bulevardul 1 Mai sau porţiuni din Bulevardul Aurel Vlaicu, am putea avea nume ca Iuliu Maniu, Pantelimon Halippa, Iancu Flondor, Take Ionescu, Alexandru Averescu – figuri-simbol ale înfăptuitorilor Marii Uniri. Dar întocmai lui Ion C. Brătianu, numele lui Carol I întârzie să aibă ecou în onomastica administrativă a Dobrogei.

Pragmaticul Brătianu

Ion C. Brătianu a avut o contribuţie decisivă nu doar la primirea Dobrogei cu braţele deschise, ci şi la schiţarea proiectelor vizionare care să ducă la dezvoltarea României, datorită potenţialului avut de pământul dintre Dunăre şi Mare.

De la tribuna Senatului, la 28 septembrie 1878, Ion C. Brătianu declama într-un discurs memorabil dreptul istoric asupra Dobrogei, luptând cu scepticii care voiau să ţină ţara pe loc. 

Profesorul de istorie Dragoş Dumitru Dragomir observă că Brătianu era uluit de lipsa de viziune a criticilor. „Aceştia refuzau să vadă ce avantaje ar fi adus o provincie ca Dobrogea, pentru care oricare alt stat ar fi făcut orice sacrificiu. Brătianu spunea cu deosebit patos: «Noi am posedat-o cu sângele nostru, am pierdut-o cu sabia şi acum s-a reîntors la noi iarăşi cu sabia! Şi dumneavoastră vă e teamă că un pământ care a fost stăpânit de noi, n-o să putem să-l facem pământ românesc? Un pământ între Mare şi cel mai mare fluviu din Europa dumneavoastră voiţi să-l lăsaţi?»“, descrie profesorul Dragomir. 

Ion C. Brătianu intuise corect valoarea noului teritoriu, pe care familia suverană, părinţi îndureraţi de pierderea copilului drag Basarabia, tindea să nu o vadă. El căuta să privească pragmatic partea bună a tratatului pe care România trebuia să-l respecte şi s-a zbătut ca ţara să meargă mai departe, fără să fie captiva propriilor frustrări şi a nedreptăţilor suferite. „Înţeleg că noi am refuzat să cedăm Basarabia, fiindcă nu am voit să ne facem vânzători ai pământului străbunilor noştri. Nu am voit să facem aceasta cu nici un preţ, cu toate că ni s-a zis că dacă primim schimbul, ne va da oricât vom vrea din Bulgaria. Ni s-a zis, cereţi oricâte miliarde de la Rusia şi eu am răspuns, dimpreună cu colegul meu, că banii îi fac oamenii vrednici, dar pământul strămoşesc nu se poate face“, mai spunea el. 

GALERIE FOTO CU OAMENII DOBROGEI LA 1900

Brătianu atrăgea atenţia asupra importanţei dezvoltării României printr-o regiune care i-ar fi conferit statutul de putere strategică în echilibrul Est-Vest, precum şi în raportul Balcani versus Europa: „Domnilor, plămânii, gura prin care are să respire şi respiră România este portul românesc la mare, la Chiustengea (denumirea otomană a Constanţei - n.r.). Şi Chiustengea are să fie şi cetatea apărării României. Cu ea avem să ne punem în raport cu lumea întreagă, prin ea vom avea cea mai mare cale de comunicaţiune a comerţului nostru, atunci mai cu seamă când puterile vecine vor căuta să ne închidă porţile. (…) Sunt încredinţat că drumul de fer la Constanţa are să dezvolte interesele noastre economice şi să tragă o mare parte din traficul nu numai transporturilor ce se fac în Orient, dar şi al aceluia din Occident şi că din ce în ce traficul are să crească mai mult. Dobrogea are să fie nu numai grădina României, ci a Europei întregi, numai să fim activi şi cu curaj. Constanţa e menită să devie unul din cele dintâi şi cel mai bun port al Mării Negre“.

Obiectivele de la 1878, izvor economic al României de azi

Prim-ministrul României insista cât de necesară era provincia Dobrogei, care putea schimba soarta unei ţări ce se zbătea să iasă din Balcani şi să intre în Europa. „Luând Dobrogea ne deschidem o poartă prin care ne punem în raport cu lumea întreagă şi cu Occidentul, către care ziceţi dumneavoastră că aveţi toate aspiraţiunile. (…) Numai atunci România poate să fie de interes european, când vom avea gurile Dunării în mâinile noastre. Când însă nu vom avea Dobrogea, nu vom avea nici gurile Dunării şi ţara noastră ne mai reprezentând nici un interes european, atunci cel dintâi străin venit îşi va juca calul în România, după placul său, şi acei cari au voit totdeauna să ne înghită vor domni peste voinţa românilor“. 

FOTO DREAPTA Istorici ai Dobrogei: Stoica Lascu (prim-plan), Izabela Nedelcu, Dragoş Dragomir Sursa Dragoş Dragomir

Eforturile României se văd în Dobrogea şi astăzi, când principalele obiective economice au fost gândite de acum 140 ani. „Nu este Stat în lume care să fi făcut pentru o provincie anexată mai mult decât am făcut noi pentru Dobrogea. Noi ne-am ocupat din toate puterile de Dobrogea. I-am făcut o mulţime de avantagii; nu numai că am trimis acolo oamenii cei mai distinşi, cei mai capabili şi mai oneşti, dar n-am supus pe dobrogeni ani întregi la nici un impozit, pe când bieţii săteni români plăteau impozite şi impozite grele ca să susţină Dobrogea“, declara Ion C. Brătianu în Adunarea Deputaţilor din noiembrie 1883.

Împăcarea lui Carol cu Dobrogea

Carol I s-a consolat greu cu pierderea Basarabiei, dar a început să vadă zarea unui viitor mai bun pentru România datorită teritoriului cel nou. „Teritoriile de dincolo de Dunăre nu ne sunt date ca o compensaţie pentru Basarabia; le luăm ca despăgubire de război şi pentru că Europa ni le-a dat din iniţiativa ei. Astfel am câştigat foarte mult materialmente şi moralmente şi nimeni nu ne poate refuza stima sa. Districtele pe care ni le-a dat Congresul au un mare viitor; sper ca peste câţiva ani să le aduc într-o stare înfloritoare“, plănuia monarhul în scrisorile către tatăl său.

El îşi amintea că a vizitat oraşele din Dobrogea şi a remarcat entuziasmul cu care a fost aşteptat de populaţie. „Oraşele de la Dunăre le cunosc; acum câţiva ani am fost primit la Tulcea şi la Sulina cu mari demonstraţii. Constanţa e un port frumos, care, ca şi calea ferată până la Cernavodă, a fost construit de o societate engleză. Sunt acolo instalaţii pentru băi de mare şi câteva hoteluri bune. Clima este sănătoasă. Mangalia este un sat mic şi are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent, apărat de vânturile de la Nord şi de la Răsărit. La fixarea fruntariei vom căuta să ne apropiem cât mai mult de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo şi se poate mai lesne construi un pod“, făcea planuri suveranul.

La 14 noiembrie 1878, trupele române au trecut Dunărea de la Brăila la Ghecet (actualul Smârdan din judeţul Tulcea) şi au călcat pe pământul Dobrogei, sub privirile lui Carol I. Temându-se de reacţiile ruşilor, despre care primise informaţii că ar pregăti o ripostă de pe malul tulcean, suveranul trece fluviul doar după ce primeşte undă verde de la armată, că în Dobrogea este linişte, iar populaţia este doritoare de administraţie românească. „Am trecut eu însumi pe celălalt mal. Populaţia şi trupele m-au primit cu un entuziasm de nedescris“, i-a transmis Carol I tatălui său.

Acesta l-a felicitat pentru puterea de care a dat dovadă, ca om de stat: „Ocuparea Dobrogei va fi o dovadă că România a ajuns în posesia reală a independenţei sale. Faptele împlinite sunt baza cea mai potrivită de negocieri cu Rusia, căci prin ele devin vizibile scopurile secrete ale acestei Puteri. După un întuneric îndelungat şi îngrijitor s-a făcut, în sfârşit, ziuă! Să fie cu fericire!“

La 23 noiembrie 1878, Dobrogea devenea oficial românească, cu administraţie instalată în toată regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Ionel Brătianu, continuatorul

Sentimentele pentru Dobrogea aveau să fie transmise de Ion C. Brătianu fiului său cel mare, Ion I.C. (Ionel) Brătianu (1864-1927), viitor ministru al Lucrărilor Publice şi prim-ministru al României în mai multe mandate (decembrie 1908 - decembrie 1910, ianuarie 1914 - ianuarie 1918, noiembrie 1918 - septembrie 1919, ianuarie 1922 - martie 1926). 

Când Ion C. Brătianu a făcut prima vizită în Dobrogea lui 1879, l-a luat cu el şi pe Ionel, care era pe atunci un adolescent de 15 ani. „În afară de drepturile istorice, noi reprezentăm în Dobrogea elementul de cultură şi de progres“, era conştient Brătianu jr, care a sprijinit permanent finalizarea marilor proiecte din Portul Constanţa, inclusiv dotarea Marinei Române prin eforturi proprii. „Nu vrem ca Dobrogea să fie locul politic al tuturor vântură-ţară. (…) Voim să facem din Constanţa un centru de lumină şi de prosperitate care să reflecteze ca un far, până departe, pe celelalte ţărmuri ale Mării Negre, viaţa şi civilizaţia românească“, spunea Ionel Brătianu (foto dreapta, sursa wikipedia.org), continuatorul politicii tatălui său şi unul dintre artizanii României Mari de la 1918.

Constanţa, sălaşul lui Carol I

Regele Carol I a ajuns să îndrăgească în aşa măsură Constanţa, încât a mutat aici reşedinţa estivală a familiei regale. Contemporanii lui povestesc că suveranul venea aici de mai multe ori pe an. „Fără fastul plictisitor pentru un rege, regele străbătea zilnic oraşul, aproape singur în trăsură, spre a se duce în port la Pavilionul Reginei şi spre a se înapoia la Palat, iar noi ne obişnuiserăm într-atât cu lucrul acesta, încât manifestaţiile zgomotoase din alte părţi erau înlocuite cu saluturile pline de respect şi de adâncă iubire, cărora el le răspundea cu o vădită plăcere”.

Suveranul mai obişnuia să poposească singur în clasele şi în laboratoarele Liceului de băieţi „Mircea cel Bătrân”. „În cei din urmă patru ani ai vieţii sale n-a fost primăvară în care această şcoală să nu aibă cinstea şi mândria unei vizite regale”, menţionează istoricul Stoica Lascu.

Ultima vară în care Carol I a mers la Constanţa a fost în 1914. Atunci, la 1 iunie 1914, România a primit vizita Ţarului Nicolae al II-lea cu întreaga sa familie. Aceasta avea să fie cea din urmă vizită externă a Romanovilor, care au fost asasinaţi de bolşevici la 17 iulie 1918. Ca să-şi întâmpine cum se cuvine înalţii oaspeţi, Carol I trecea pe la Cazino de două ori pe zi ca să se asigure de bunul mers al pregătirilor. Presa acelor timpuri scrie că ritualul era atât de obişnuit încât oamenii, la vederea monarhului, îşi continuau plimbarea pe faleză, la fel de firesc ca purtarea regelui care învăţase să iubească Dobrogea. 

Pe aceeaşi temă: 

FOTO Dobrogea, locul de întâlnire pentru diplomaţii străini la 1900. „Are să fie grădina Europei, nu doar a României“

Prima vizită în Dobrogea a prinţului Carol. Domnitorul a aşteptat un an până să intre în teritoriul câştigat la Războiul de Independenţă din 1877-1878