11 aprilie 1945, ziua victoriei împotriva nazismului. Povestea evreului care la 15 ani a ajuns în lagărul morţii
0Pe data de 11 aprilie 1945, soldaţii americani au dărâmat zidurile lagărului de la Buchenwald, simbolul ororilor naziste. Lagărul de concentrare Buchenwald de pe muntele Ettersberg la fost deschis în 1937, unul din cele mai mari astfel de lagăre de pe pământ german.
În lagărul german Buchenwald erau deţinuţii evrei, romi, criminali şi prizonieri de război, scriitori, medici artişti, nobili. Toţi au cunoscut ororile lagărului. Aici a stat închis şi liderul legionar Horia Sima. Se estimează că aici au murit aproximativ 56.000 de victime.
Din păcate, sunt tot mai puţini cei care au trăit ororile războiului de după sârma ghimpată şi care mai trăiesc. Enric Roskovits, de 87 de ani, a povestit ziarului „Adevărul“ în urmă cu un an ororile prin care a trecut.
S-a născut în nordul Transilvaniei. „Eram copil când nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei. De pe o zi pe alta, am devenit cetăţeni maghiari. Credeam că e bine, acolo parcă e mai multă civilizaţie şi mâncare. Deci, când armata glorioasă a lui Horthy a pătruns pe teritoriul Ardealului, am ieşit cu mic cu mare în stradă să salutăm, să aplaudăm, să ovaţionăm tancurile de ocupaţie ungureşti“, îşi începe povestea.
Coşmarul
Nu a trecut mult însă şi a început coşmarul. Părintele său, împreună cu alţi evrei, au fost luaţi şi duşi în Ucraina, la săpatul tranşeelor. Tatăl său a murit la scurt timp, după ce s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. A fost înmormântat într-o groapă comună.
În anul 1944, într-o dimineaţă de mai, toţi evreii din nordul Transilvaniei au fost adunaţi şi duşi la ghetoul din Reghin. După ce au fost ţinuţi o lună într-o fabrică de cărămizi, au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite şi duşi în lagărul Auschwitz-Birkenau, de pe teritoriul Poloniei ocupate de nazişti. Avea doar 15 ani.
„De cum am coborât din tren, am auzit nişte porunci nemţeşti pe care cu greu le înţelegeam, limba noastră maternă fiind pe jumătate maghiară, pe jumătate română. Trebuia să ne încolonăm, bărbaţii separat, femeile separat. Nici măcar nu mi-am luat rămas bun de la mama. Naiv, credeam că ne vom revedea în lagăr. Nu ne-am mai văzut niciodată“, povesteşte bătrânul evreu. Mult mai târziu a aflat că mama sa a fost gazată.
În lagărul de la Auschwitz-Birkenau, a stat câteva luni. Împreună cu mai mulţi tineri de vârsta lui au fost cazaţi în baraca numărul 19, într-o încăpere în care străteau 800 de suflete. El a fost trimis la muncă, deşi constituţia nu-l recomanda pentru o muncă fizică, întrucât era palid şi slab. „Singura modalitate de a te evapora era să te lipeşti de gardul de sârmă ghimpată prin care trecea un curent de înaltă tensiune. Într-o secundă, te aflai în braţele morţii. Am văzut şi asemenea scene cutremurătoare“, îşi continuă povestea Enric Roskovits.
Construiau un aeroport subteran
La sfârşitul anului, unii prizonieri din Auschwitz au fost îmbarcaţi şi trimişi în Germania, în orăşelul Landsberg. Au fost trimişi la muncă silnică, la construirea unui aeroport subteran. „Numai un nebun putea să conceapă că nişte fiinţe necalificate şi stoarse de puteri, cum eram noi, se pot implica într-o construcţie de proporţii atât de mari“, mai spune el.
Aici a primit şi un număr: 108767, care i-a rămas tatuat pe braţ. Nu a trecut mult şi s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, exact boala de care murise tatăl său. Bolnav fiind, a fost repartizat în altă zonă, unde zăceau în barăci reci şi umede sute de bolnavi. Oamenii mureau peste noapte, din cauza bolilor şi a foamei. „În fiecare dimineaţă, un comando special pătrundea în baracă şi evacua cadavrele. Era o scenă de coşmar, însoţită de mirosuri de oameni descompuşi. Nu înţeleg cum am suportat aşa ceva“, spune el.
Bătuţi pentru că mâncau oameni
Tot aici, a apărut şi canibalismul. „Printre cei care se puteau mişca, au apărut consumatorii de carne din cadavre. Pur şi simplu se muşca dintr-un şold sau dintr-o mână, trecând peste greaţa care însoţea această ceremonie“, spune el. Desigur, nu toţi au ajuns să-şi mănânce aproapele, dar cei mai disperaţi au ajuns să se hrănească cu trupurile celor cu care împărţiseră până nu demult soarta crudă a condiţiilor din lagăr.
Când nemţii au aflat că în lagăr se mănâncă oameni, s-au răzbunat pe caporalul care îi păzea şi l-au snopit în bătaie. Lecţia nu a folosit la nimic. Nu a trecut mult şi alte cadavre au fost mutilate. Până în ziua eliberării, care a venit în luna aprilie 1945: „Nu voi uita niciodată acea zi. Eram în lagărul de lângă oraşul nemţesc Landsberg, atunci când trupele americane au reuşit să ajungă la noi şi să ne elibereze“.
Depozitul de pâine, un vis care a ars
După ce luni întregi au fost ca şi morţi, prizonierii au ieşit la lumina zilei. „Am început să ne târâm în patru labe spre depozitul de pâine. Nemţii fugiseră şi lăsaseră depozitul fără pază“, spune Enric Roskovits. Mai erau două sute de metri de parcurs, când au văzut depozitul cuprins de flăcări. Câţiva s-au năpustit în foc şi au tras cu un lemn câteva pâini fumegânde. Un coleg deţinut i-a întins o bucată de pâine fierbinte.
„E un strop de miez şi un pumn de cenuşă. Îmi vine să scuip, dar mă abţin. Muşc o bucată din darul primit şi-mi vine să vărs. Gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe când gustul libertăţii mi-a rămas până azi pe buze“, şi încheie povestea Enric Roskovits. În urmp cu 40 de ani a emigrat în Israel şi a scris trei cărţi despre Holocaust.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
