Medicina în secolul al XIX-lea: difteria era tratată cu praf de fecale, iar turbarea cu decoct de gândaci şi moliftele Sfântului Vasile
0Tratarea bolilor la mijlocul secolului al XIX-lea era apanajul medicilor şi al vindecătorilor, al şarlatanilor, descântătoarelor, preoţilor, călugărilor şi vrăjitorilor. Dacă medicii îi priveau cu circumspecţie, societatea avea încredere în vindecători precum Marin Vărzaru, care a fost premiat de ministrul de interne, „măţăreasa” din Văcăreşti sau Kirie Tănase - plăcintarul transformat în medic.
Un lup turbat intră în sat şi muşcă oameni şi animale. Evenimentul care a avut loc în noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1860 în cătunul Găureni, satul Babele, din districtul Vlaşca, capătă un interes special pentru autorităţi, deşi astfel de atacuri nu erau rare.
„Şi luând un grăsun din coşarul unui locuitor anume Oprea Radu, a sărit soţia sa să scape grăsunu, şi îndată ce s-a arătat, lupul a lăsat grăsunul, şi a năvălit asupră-i muşcând-o de mână şi de la şezut; că din ţipătul acelei femei sărind locuitorii au şi omorât pe lup; că îndată au orânduit pe un locuitor din satul Roata-Cătun, anume Marin Vărzaru Catană, om cu cunoştinţa de a videca asemenea boală, a căutat atât pe acea femeie cât şi alţi cinci locuitori, şi mai multe vite ce turbaseră, şi că după străruinţa depusă de numitul, acei locuitori şi vite s-au întremat”, se arată într-un raport al subadministratorului de Neajlov , C.I. Arion, citat în cartea istoricului şi etnografului clujean Constantin Bărbulescu - “România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910”, apărută la Editura Humanitas. Cartea cuprinde mărturiile unor medici despre mai multe aspecte ale vieţii ţăranilor: iginenă, locuinţă, nutriţie, alcool.
Anul naşterii profesiei medicale în România
Nici vindecătorii de turbare nu erau un element exotic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci, de unde interesul autorităţilor publice pentru astfel de evenimente? „1860 este, practic, anul de naştere a profesiunii medicale în Ţara Românească”, susţine istoricul Constantin Bărbulescu argumentând că atunci s-a publicat în Monitorul oficial primul „Tablou cu tot personalul medical” – adică medicii care au dreptul de a practica. Circa 150 de medici cu mai multe specializări au fost înregistraţi atunci. Peste un an, lista a fost publicată din nou, incluzând şi medicii din Moldova, după unirea deplină a celor două principate.
Vindecători, preoţi, vrăjitori
Avea dreptul de a practica medicina cel care avea o diplomă a unei universităţi străine, pentru că până în 1875 – nu s-au pus bazele unei şcoli medicale în ţară. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de vindecarea bolilor se ocupau şi aşa-zişii vindecători sau empirici, cum sunt numiţi de autorităţile medicale. Aceştia din urmă deţineau supremaţia în lumea ţărănească, din simplul motiv că au fost, pentru o îndelungată perioadă, singurii disponibili să se ocupe de bolile oamenilor.
Naşterea era asitată de moaşte empirice, existau „specialiştii ortopezi” care „îndreptau” oasele; existau oculiştii ţărani, şi o mulţime de specialişti în diverse afecţiuni cum ar fi nebunia sau turbarerea. Pentru lupta împotriva „agresiunilor magice” se apela la descântătoare, preoţi, călugări şi vrăjitori. Din 1860, autorităţile au stabilit monopolul doctorilor asupra medicinei. Din 1862, Administraţia Sanitară a statuat fără echivoc interdicţia celor care nu apăreau în tabelul oficial de a practica medicina. Doar doctorii cu diplomă puteau vindeca, restul erau scoşi în afara legii. În 1874, legea pedepsea cu amenda sau puşcăria pe cei care practicau fără drept „arta vindecării”.
Cazul „Marin Vărzaru”
Dacă medicii îi priveau cu neîncredere pe vindecătorii empirici, nu la fel erau priviţi de ceilalţi membri ai societăţii. În anii care au urmat, medicii au trebuit să ducă o luptă intensă de discreditare a acestora. Cazul Vărzaru este emblematic din acest punct de vedere. Subadministratorul din Neajlov care a descoperit cazul ţăranului Marin Vărzaru, care ar fi vindecat de turbare sătenii muşcaţi de lup, a cerut recompensarea acestuia. Vindecătorul primeşte 500 de lei – ceea ce înseamnă salariul lunar al unui medic de district. Mai mult, ministrul de Interne, Ion Ghica, i-a trimis Inspectorului General al Serviciului Sanitar, doctorul Carol Davila, raportul de la Neajlov cerându-i să popularizeze metoda lui Vărzaru de vindecare a turbării, având în vedere faptul că medicina nu descoperise încă un leac pentru această boală.
Secretele vindecării turbării
Lucrurile s-au pus în mişcare şi s-a demarat o anchetă la faţa locului petru a se afla tehnicile miraculoase ale vindecătorului. Medicii puşi să afle „secretul” nu au fost deloc încântaţi de tratamentul pentru turbare: doftoria era compusă din planta „otrava pământului” (Rubis Gratiola), lumânărică (Verbatium), gândăcei (Chatarides) pisat şi cu rachiu; în plus, vindecătorul tăia venele de sub limbă. Consiliul medical şi-a exprimat îndoiala cu privire la faptul că lupul care i-a muşcat pe săteni ar fi fost turbat.
Cum lupul a fost omorât, o achetă demarată la peste o lună după eveniment nu putea determina dacă animalul era sau nu turbat. Medicul de district arată: „e cunoscut că un lup turbat nu umblă prin coşare ale vreunui sat ca să ia dobitoace”. E a mai precizat că doftoriile lui Vărzaru ar fi cunoscute de mult timp şi încercate de medici fără rezultat. Cu toate acestea, Marin Vărzaru a rămas cu recompensa primită şi nu i-a fost interzis formal să practice vindecarea. În 1860, lupta împotriva vindecătorilor era la început şi autorităţile medicale nu erau atât de stricte.
Plante şi molifte
Un alt caz anchetat de autorităţile medicale în 1860 era cel al lui Stoian Pop Ion Buruian din satul Reda, districtul Romanaţi, despre care se spune că vindecă nebunia. „Acest om , după asigurarea ce ni s-a dat de mai întreaga Comună între care preoţi şi oameni de consideraţie a dat într-un timp îndelungat dovezi palpabile, de sublima sa cunoştinţă (...). Spun sătenii că au venit la dânsul nenorociţi legaţi în lanuri (...) chiar şi de prin Turcia, şi s-au întors sănătoşi”, se arată într-un raport al Direcţiei Generale a Servicului Sanitar. Tratamentul său constă într-un decoct făcut din buruieni fierte în vin , fumigaţii (operaţie de afumare cu diverse substanţe-nr) şi un regim alimentar draconic. Tratamentul este completat de o practică terapeutică de factură magică: bolnavul trebuie să îngroape hainele cu care a fost îmbrăcat în momentul îmbolnăvirii, apoi seara, bolnavul citeşte împreună cu preotul moliftele Sfântului Vasile. Medicul de district analizează zece cazuri de bolnavi care au fost trataţi de Buruian şi ajunge la un deznodâmânt surprinzător: opt dintre aceştia s-au declarat vindecaţi. Consiliul Medical concluzionează: „numitul Stoian Popa Ion Buruiană nu numai că nu posedă niciun fel de ştiinţă pentru vindecarea celor izbiţi de alienaţiune mentală, dar încă confundă alte maladii fzice cu alienaţiunea mentală, care este o maladie psihică”. Tămăduitorului i se interzice energic practicarea meseriei şi este acuzat de şarlatanism, în ciuda succesului terapeutic dovedit de achetă.
Măţăreasa şi plăcintarul, medici de ocazie
Un alt caz de aşa-zis vindecător este al „Măţăresei” din Văcăreşti, al cărei nume i se trăgea de la vechea îndeletnicire – spăla maţe în abator. Ea a devenit specialistă în vindecarea anghinei difterice: sufla în gâtul bolnavului un praf de fecale de câine uscate. Ea „căuta” şi de „scrânteală şi de frânturi”. Nu era singura şaralatană care a făcut carieră. Un plăcintar grec din Severin s-a transformat în medic după o călătorie în ţara natală. „Kir Tănase se schimbase cu totul avea haine numai nemţeşti şi vorbea a mare de tot. Kirie Tănase nu mai făcea plăcinte şi mie rău îmi părea. (...) ca să-mi probeze că se făcuse doftor a început să amestece diferite lichide din sticle în câte un pahar şi se schimbau culorile: punea două lichide ca apa şi se forma unul negru, sau galben, sau albastru”, scria doctorul Severneanu în 1929.
Sancţiuni pentru şarlatani
Consiliul Medical confruntat în 1860 cu cererea lui Stoica Bălănescu din Broşteni de a i se recunoaşte dreptul de a vindeca epilepsia cu o metodă proprie a manifestat deschidere. I s-a cerut vindecătorului să aplice tratamentul pe trei bolnavi de la Institutul Mărcuţa, sub supraveghere medicală. Bălănescu se eschivează, dar continuă să insiste pentru eliberarea permisului de a practica medicina. În 1866, Consiliul Medical răspunde prompt interzicându-i să mai trateze oameni.
„Lupta” dintre medici şi vindecători se acutizează în 1874, când în prima lege sanitară modernă se prevăd sancţiuni dure pentru cei ce „exercită medicina, farmacia şi veterinăria, în contra prescripţiunilor legale”: amendă de la 100 până la 1.000 de lei sau închisoare de la 17 zile până la 6 luni. „Medicalizarea societăţii româneşti la mijlocul secolului al XIX-lea este doar la începuturile sale (...) Cu cât coborâm mai jos în ierarhia socială cu atât medicalizarea se diluează, chiar de la vârful păturii superioare a clasei medii. (...) Iar pentru lumea ţărănească medicul este doar un personaj exotic, un concurent neloial al vindecătorilor rurali”, concluzionează autorul cărţii „România medicilor”, Constantin Bărbulescu.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
