Cine au fost cu adevărat „sfinţii închisorilor“ din România. Mulţi au fost membri ai grupărilor legionare şi au făcut puşcărie şi înainte de comunism
0În anii comunismului, preoţi, călugări sau pur şi simplu oameni credincioşi au suferit în temniţele comuniste. Au îndurat foamete, boli şi bătăi. Pentru că nu au renunţat la credinţă, din reuşind chiar să mobilizeze spiritual şi pe ceilalţi deţinuţi, o parte a acestor martiri creştini din anii comunismului au primit supranumele de „Sfinţii închisorilor“.
Regimul comunist instaurat după alunecarea României în sfera de influenţă sovietică la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi-a propus epurarea societăţii. În primul rând trebuiau să dispară toţi cei care aveau legături cu fostul regim monarhic, fie că erau oameni politici, intelectuali sau simpli slujbaşi.
A urmat „curăţirea“ României de toate elementele considerate nepotrivite de noii stăpâni politici ai ţării. Ţăranii ”chiaburi“ şi toţi cei care s-ar fi putut opune regimului sau măcar gândi contra doctrinei comuniste au ajuns pe lista neagră şi au înfundat puşcăriile politice. Peste tot în România a răsărit un adevărat sistem concentraţionar politic, cu închisori renumite şi centre de ”reeducare” în spirit comunist. Foştii legionari în special erau condamnaţi la un regim lent de exterminare.
La fel şi membrii partidelor istorice sau intelectualii cu simpatii monarhiste. În rândul condamnaţilor şi a elementelor indezirabile au fost incluşi preoţii şi călugării. Explicaţia este simplă - comunismul propovăduia ateismul, iar cei care credeau într-un Dumnezeu aflat deasupra partidului unic deveneau automat duşmani ai poporului. Totodată o parte a preoţimii susţinuse în perioada interbelică, mişcarea legionară, iată un motiv în plus pentru comunişti.
În rândul deţinuţilor politici, a celor care s-au sfârşit în temniţele comuniste, au fost şi oameni cu o forţă spirituală extraordinară. Pe lângă capacitatea de a îndura cu seninătate torturi şi suferinţe de neimaginat, au reuşit să aducă mângâiere şi celorlalţi deţinuţi. Priviţi fie ca adevăraţi martiri creştini, fie ca mistici fanatici, aceşti oameni au fost numiţi „Sfinţii închisorilor“, fiind propuşi inclusiv pentru canonizare.
Valeriu Gafencu, ”Sfântul Închisorilor”
Cel căruia i s-a atribut de către Nicolae Steinhardt, un evreu deţinut politic convertit la ortodoxism, supranumele de ”Sfânt al Închisorilor” a fost Valeriu Gafencu. Un personaj propus spre canonizare în ultimul deceniu în special pentru martiriul din închisorilor comuniste. Valeriu Gafencu, prin viaţa, faptele şi trăirile spirituale din lagărul politic comunist, a devenit foarte cunoscut şi a rămas în memoria posterităţii ca un veritabil martir. Este totodată un personaj controversat prin prisma faptelor sale din tinereţe. Valeriu Gafencu s-a născut în 1921, în localitatea Sângerei, pe teritoriul actual al Basarabiei. În anul 1940, după ocupaţia sovietică a Basarabiei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, a reuşit să treacă în România la Iaşi.
Era doar un tânăr, proaspăt absolvent al liceului. Ajunge student la Facultatea de Drept şi Filosofie şi este atras de doctrina legionară. Mai precis, devine membru şi după aceea un important lider al organizaţiei legionare pentru tineret ”Frăţia de Cruce”. Este un student iminent, fiind considerat de profesorul Constantin Angelescu drept ”unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere”. Gafencu este însă un legionar fervent dedicat trup şi suflet. Participă la rebeliunea legionară şi apoi luptă pentru menţinerea mişcării legionare în ilegalitate. Tocmai de aceea este mai mult un client al puşcăriilor, petrecând aproape 12 ani din întreaga sa viaţă în temniţă. Este închis în timpul regimului Antonescu şi mai apoi în comunism. Faima de ”sfânt al închisorilor“ şi-a dobândit-o însă în anii comunismului. A fost deţinut la Aiud, Piteşti şi Târgu Ocna. A îndurat inclusiv sistemul de reeducare de la Piteşti.
Valeriu Gafencu a fost cunoscut şi ca un practicant ortodox fervent, considerat de unii un mistic. Gafencu a devenit un fel „înger păzitor“ al deţinuţilor din puşcăriile comuniste. Cel puţin aşa l-au perceput colegii de detenţie. „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic părea un arhanghel, moral nu i se putea reproşa ceva, iar spiritual era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă, nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară greu de înţeles şi de exprimat. Valeriu Gafencu ardea ca o făclie de la care fiecare lua putere trupească şi sufletească. Valeriu Gafencu se dăruia, nu dăruia”, scria Virgil Maxim, fost deţinut cu Valeriu Gafencu la Aiud.
De altfel, a uimit prin modul în care îndura suferinţele detenţie. Detaşat şi orientat către credinţă. ”Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa în viaţă de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. E cea mai mare hotărâre şi dorinţă a vieţii mele. Cred că acesta e şi sensul trăirii omului: să iubeşti toată creatura lui Dumnezeu şi să faci bine”, spunea Gafencu. Totodată era cunoscut pentru sacrificiul de sine. Se spune că, deşi bolnav, dădea din porţile sale de hrană infime celor care aveau copii şi soţie acasă, pentru a-i ajuta să supravieţuiască.
Ştiind că este bolnav, un deţinut, Leonida Stratan, i-a oferit o doză de streptomicină strecurată de familie în pachet. Se spune că Valeriu Gafencu a oferit-o altui deţinut, un pastor protestant evreu, şi i-a salvat viaţa. Valeriu Gafencu s-a stins la numai 32 de ani bolnav de TBC după o lungă suferinţă. „Avea o figură ascetică, de mucenic bizantin, cu o faţă luminoasă şi surâzătoare. Părea coborât dintr-o pictură medievală pentru a împrăştia în jur tihna“, preciza fostul deţinut Traian Popescu. Valeriu Gafencu a fost propus pentru canonizare.
Sofian Boghiu şi „Rugul Aprins”
Un alt fost deţinut al puşcăriilor comuniste, părintele Sofian Boghiu, tot basarabeab de origine, a fost la rândul său propus pentru canonizare în Republica Moldova. Ca şi Valeriu Gafencu, este considerat un adevărat sfânt al închisorilor. Sofian Boghiu s-a născut în anul 1912, în comuna Cuconeştii Vechi, din actuala Republică Moldova. Făcea parte dintr-o familie de ţărani din regiunea Bălţi şi a intrat în mănăstire ca şi călugăr la vârsta de 14 ani. Face Seminarul de la Cernica şi şcoala de cântăreţi bisericeşti. La fel ca şi Valeriu Gafencu, după ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice se refugiază în România, la Mănăstirea Căldăruşani.
În 1940 urmează cursurile Academiei de Belle Arte din Bucureşti şi devine pictor autorizat. Îşi completează studiile urmând Facultatea de Teologie. Totodată Sofian Boghiu ajunge să facă parte dintr-o organizaţie numită ”Rugul Aprins“. Această organizaţie fondată în 1946 va activa până în 1948, când va fi scoasă în afara legii de comunişti. Practic era vorba de o organizaţie spirituală ce milita pentru credinţă şi rugăciune, împotrivindu-se ateismului şi sovietizării României.
Întâlnirile membrilor, la care participa şi Sofian Boghiu, aveau loc la Mănăstirea Antim, unde erau discutate de la subiecte literare şi religioase până la chestiuni de ordin politic. Din 1947, ”Rugul Aprins“ intră în vizorul Securităţii, iar membrii acestei organizaţii au fost rând pe rând arestaţi. A venit şi rândul lui Sofian Boghiu. Acesta a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. A chinuit în puşcăriile comuniste. Cu seninătate însă. În cele din urmă a fost graţiat în 1964 şi a trăit până la moarte la mănăstirea Antim, ajungând să fie supranumit „Apostolul Bucureştilor”.
Căderea şi ridicarea legionarului Gheorghe Calciu
Un caz aparte a fost Gheorghe Calciu, cunoscut mai târziu sub numele de părintele Calciu Dumitreasa, un fost deţinut politic care a îndurat fenomenul de reeducare de la Piteşti. La începuturi Gheorghe Calciu, născut în 1925 la Mahmudia, în judeţul Tulcea, a fost un simpatizant legionar. De altfel în 1942 deja intrase în atenţia autorităţilor şi a fost arestat pentru activitate legionară. Urmează cursurile Facultăţii de Medicină şi continuă activitatea ca simpatizant al mişcării legionare în ilegalitate. În 1948 este arestat şi de autorităţile comuniste, pentru apartenenţa la mişcarea legionară şi condamnat la închisoare. Ajunge la Piteşti, fiind inclus în sadicul program de reeducare derulat de infamul Eugen Ţurcanu în colaborare cu Securitatea.
Este aşa-numitul „experiment Piteşti“, o metodă oribilă de tortură psihică şi fizică. Practic deţinuţii erau învrăjbiţi unul împotriva celuilalt. Din întemniţat şi camarad de suferinţă, unul devenea călăul celuilalt. Nimeni nu avea încredere în nimeni, o însingurare colectivă în care erau spălate creiere. Tânărul Gheorghe Calciu a fost inclus în acest program. După ce a îndurat chinuri şi bătăi, a devenit la rândul său torturator. „Căderea studentului Gheorghe Calciu aici a început, în urma contactului brutal cu violenţele cu totul ieşite din comun. A fost forţat să scoată informaţii de la alte viitoare victime ale «reeducării». Înspăimântat, şi-a adâncit căderea odată cu transferul în Gherla din august 1951. În realitate, Calciu a făcut ceea ce încercau să facă marea majoritate a celor trecuţi prin încercările Piteştiului: să se strecoare”, preciza istoricul Alin Mureşan în „Piteşti, cronica unei sinucideri asistate“.
După momentele cumplite de la Piteşti care l-au transformat în torturator, a urmat căirea. A fost mutat la Casimca Jilavei, unde a ajuns renumit pentru atitudinea sa anti-comunistă, dar şi pentru modul în care îi ajuta pe ceilalţi deţinuţi. Se spune chiar că şi-a oferit sângele unui alt deţinut aflat pe moarte. Mai precis, încearcă să-i dea limfă lui Costache Oprişan, fostul şef al ”Frăţiilor de Cruce” din România. Oprişan era pe moarte, distrus de bătăi şi TBC. Calciu şi-a desfăcut venele pentru a-l salva. ”Storc o gamelă de sânge din braţ ca să-i dau limfă lui Costache. Las hematiile să se sedimenteze, apoi o decantez în gamela lui Costache şi îi dau să bea doar limfa”, mărturisea Gheorghe Calciu. Dincolo de aceste trei personaje, termenul de ”sfinţi ai închisorilor“ a fost extins asupra tuturor celor care au fost schingiuţi şi chinuiţi în puşcăriile comuniste, mai ales în numele credinţei. Totodată „sfinţi ai închisorilor“ au fost numiţi aceia care s-au remarcat prin evlavie şi fapte uluitoare în condiţii cumplite de detenţie.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
