FOTO VIDEO Cojocăritul, o meserie pe cale de dispariţie în Apuseni. Traian Ursaleş, ultimul meşter care-i îmbracă pe ciobani
0
Din mâinile dibace ale lui Traian Ursaleş ies cojoacele de lână pe care le îmbracă ciobanii de pe Valea Ampoiului din zona Munţilor Apuseni, care pot fi considerate adevărate exponate de muzeu. Şi vor ajunge acolo, întrucât cojocarii sunt pe cale de dispariţie.
Încă de la Mioriţa încoace, istoria munţilor noştri s-a scris cu un fluier, un ciomag şi un cojoc - cel mai călduros prieten al ciobanului. Traian Ursaleş este ultimul meşter din satul său, Presaca Ampoiului, din judeţul Alba, care ştie să facă un cojoc ciobănesc pornind de la pielea crudă de miel sau oaie.
De îndată ce intrăm în curtea cojocarului, dăm cu ochii de ultimele piei nepreparate ale melterului Traian Ursaleş. Stau înşirate pe o rudă (n.r. par) într-un şopron din lemn. Meşterul ne spune din capul locului că totul începe cu „pielea vie“, pe care ciobanii din satele de pe valea Ampoiului, clienţii săi de bază, i le aduc acasă. „În momentul ăla, nu arată prea bine. Nu orişicine pune mâna pe ele, mai au şi urme de sânge“, ne explică meşterul, în timp ce îşi aduce „masa de lucru“ în curte, la „lumina zilei“. În fapt, un scăunel fără spătar, aţă alba, ac, un cuţit şi o foarfecă. Şi, la urmă, cojocul ciobănesc la care a cusut o zi şi mai are tot pe atât. Maşină de cusut automata? Nici vorbă. Ochiul ager şi mânile dibace sunt singurele în care are încredere. La cei 66 de ani, cojocarul spune că nu are nevoie de ochelari.
Cu acul în mână de jumătate de secol
Când vorbeşte despre lunile de lucru, cojocarul nu pune la socoteală pregătitul pieilor de miel şi oaie. E un proces tehnic complicat, cu multe etape. „E o muncă mai murdară, pe care n-o face orişicine“, spune în treacăt meşterul. În timp ce îşi „încărca“ acul cu aţă alba, ne spune că pentru cojocul ciobănesc pe care-l are în lucru a pus cap la cap opt piei de miel, lucru care i-a luat cam două ore. Apoi, cu precizie milimetrică, de chirug cu experienţă, a început să împungă pieile de miel, Şi, a continuat să coasă, cea mai mare parte a discuţiei.
În timp ce cojocul ciobănesc prinde contur, ne povesteşte care sunt transformările pe care le suferă „pielea vie“ până ajunge potrivită pentru acul cojocarului. „După ce se ia pielea de pe miel sau oaie, stă câteva zile la sărat, apoi se pune la usact. Când am am multe uscate le pun la «scaldă» într-o cadă(n.r-butoi) mai mare, în apă cu sare, tărâţe şi acid. La macerat stau cam o săptămână, după cum e de cald afară. Când e mai frig, mai întârzie“. Cum ştim când e gata argăsitul? Floare la ureche, spune râzând meşterul. „Le cauţi cu unghia şi trebuie să se ia lâna ca o foiţă de ţigară“. După argăsât, pieile se usucă în aer liber, se întorc de pe o parte pe alta. Când sunt gata se rad de grăsime, pe partea fără blană cu ajutorul unor cuţite manuale. „Când sunt gata, le pun pe un scaun cu spătar şi le polizez“. Urmează croitul după tipare.
De pe vremea bătrânului Ursaleş, nu s-au schimbat prea multe. Traian ţine să respecte toţi paşii învăţaţi de la tatăl lui. Aşa, aflăm că a meşterul nostru s-a apucat serios de cojocărit la 15 ani. „Am început cu un pieptar pentru un om de la noi din sat, pe care l-am croit de două ori greşit. A ieşit cum trebuia abia a treia oară“, îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze meşterul. După ce s-a întors din armată, s-a angajat ca şi cojocar la o cooperativa în oraşul apropiat, Zlatna, unde a lucrat peste 20 de ani. Ulterior, şi-a mutat cu totul atelierul de lucru acasă. În timp, a croit şi cusut cojoace de ordinal miilor. „Ani la rând am prelucrat câte o mie şi ceva de peiei pe an“. Cele mai multe cojoace ciobăneşti, dar şi pieptare scurte, cu şi fără mâneci, le-a vândut prin anii 1980, înainte de Revoluţie, când mergea şi pe la târgurile din judeţ. „Atunci am vândut şi cojoace brodate în faţă cu fir de mătase pentru America. Stăteam nopţile şi coseam la ele, era o muncă cu migală “, îşi aminteşte meşterul.
Cum cojocarii sunt tot mai puţini, acum la poarta lui Traian Ursaleş ajung şi clienţi din judeţele învecinate: Sibiu şi Hunedoara. Dar, cum moda s-a schimbat după 1990, numărul lor scade de la un an la altul. Pe lângă ciobani, alţi clienţi ai cojocarului sunt gospodarii locului, care „pun cojocul de lână pe umeri“, când pleacă cu căruţele la drumuri lungi, în anotimpul rece. Traian Ursaleş coase şi chieptare (n.r. pieptar de lână scurt cu sau fără mâneci), numai bune de luat în spate în zilele friguroase de iarnă. Pentru munca sa la un cojoc ciobănesc este răsplătit cu 150 de lei.
Meşteşug pe calea dispariţiei
Din familie a învăţat meserie doar unul dintre cei doi băieţi. „Atunci, scriam pe un caiet tot ce lucra băiatul. Se ţinea de treabă, nota, comenzile luate de la mine, iar eu trebuia să-l plătesc. De multe ori, nu aveam eu comenzi pentru el, cum ar fi avut el poftă de lucru“. Numai că, după şcoală, tânărul a ales o altă meserie, care nu are legătură cu argăsitul pieilor de miel şi oaie.
Traian Ursaleş este printre ultimii cojocari din judeţul Alba. În mod sigur este ultimul din comuna sa, Meteş. Din vorbă în vorbă, aflăm că şi-ar fi droit să fie înconjurat de ucenici cărora să le predea secretul meşteşugului, unul pe cale de dispariţie. A avut mai mulţi, dar niciunul nu a îmbrăţisat-o. De unii a aflat că au plecat la muncă în străinătate. De la meşter aflăm că, în trecut, cojoace precum cele cusute de el, erau purtate iarna atât de femei, cât şi de bărbaţi, inclusiv duminica la Biserică, unde în lipsa mijloacelor de încălzire a spaţiului oamenii trebuiau să vină bine îmbrăcaţi. Este ştiut faptul că, acolo unde este funcţionalitate în arta populară, se îmbină frumosul cu simbolistica. Între timp, a intervenit şi moda. La marile sărbători nu prea vezi tineri în costume populare. Blugii şi gegile din materiale textile, piele artificială ce imită vedete la modă au luat locul frumoaselor costume tradiţionale.
Cu fiecare cojoc ciobănesc pe care-l croieşte şi coase manual, Traian Ursaleş păstrează arta cojocăritului, aşa cum a moştenit-o de la tatăl său: de la organizarea atelierului în gospodărie, până la folosirea acelor şi cuţitelor manuale; de la cunoştinţele legate de alegerea pieilor, până la tăbăcirea lor după metode arhaice; de la păstrarea croiurilor şi a formelor tradiţionale; până la realizarea artistică, după modele şi metode vechi. Pentru ca meşteşugari precum Traian Ursaleş să nu rămână fără „urmaşi“, statul are datoria să intervină cu decizii şi bani. Altfel, identitatea culturală se pierde cu dispariţia fiecărui meşteşugar. Ca şi în alte zone, şi în satele de pe valea Ampoiului costumul traditional oglindea în trecut starea materială, vârsta şi statutul celui care-l purta. Cojocul era o piesă nelipsită a costumului de sărbătoare în zilele aspre de iarnă. Era purtat cu demnitate şi eleganţă, ca o piesă unică şi originală.
(Text scris de NICU NEAG)
Se încarcă comentariile...
