Spectacolul oraşului

Cele 18 ore pe care le-am petrecut pe drumul de la Bucureşti la Rio de Janeiro au fost un preţ infim pentru „reprezentaţia“ care mă aştepta la destinaţie. La Rio nu te duci pentru muzee. Nu pentru că n-ai avea ce să vezi, dar nu-ţi vei dori să intri în ele pentru că te vor atrage mai mult oceanul, plaja, dealurile acoperite cu vegetaţie ca-n junglă şi străzile înguste dintre clădirile neaşteptat de înalte.

Cel mai bine le vezi de sus, de pe blocul de piatră care urcă din ocean până la 396 de metri înălţime, Pão de Açúcar (Căpăţâna de zahăr), inima turistică şi istorică a oraşului.

Când am ajuns la baza Morro da Urca, de unde începe drumul spre Căpăţâna de zahăr, făceam eforturi să trag în plămâni aerul fierbinte şi umed. Asta pentru că am prins o zi cu soare, ceva neobişnuit în iarna braziliană care tocmai începea în luna mai. Oameni de toate culorile, blonzi, roşcaţi, mulatri, metis, negri, stăteau ordonat la coada formată la intrarea în telegondolă, singurul mijloc de transport spre Căpăţâna de zahăr.

A fost primul meu contact cu „cariocas" din Rio de Janeiro, o metropolă cu 6,1 milioane de locuitori. Porecla nu se aplică tuturor brazilienilor, ci doar locuitorilor oraşului, un amestec între indienii nativi, europenii care au populat zona şi africanii care au fost aduşi ca sclavi, de-a lungul timpului, pentru a lucra la plantaţiile de zahăr, minele de aur şi plantaţiile de cafea.

Drumul cu telegondola

Acelaşi aer înăbuşit era şi în telegondola în care oamenii să înghesuiau lângă geamuri. Mă resemnasem deja cu gândul unui drum chinuitor până sus. Dar aproape imediat ce am început să urcăm, am uitat de căldură: în dreapta vedeam ţărmul Oceanului Atlantic, în stânga, Golful Guanabara şi, dincolo de el, oraşul.

Asta nu e nimic, stai să vezi de sus, îmi spune unul dintre oamenii din grupul meu. După aproximativ trei minute, am ajuns în punctul intermediar al traseului, pe Morro da Urca, unde este amenajată o uriaşă terasă de observaţie, cu restaurante şi un helipunct de unde la fiecare 10 minute decolau elicoptere cu turişti care voiau să vadă Rio de şi mai sus.

Panorama oraşului

Deşi ni s-a spus că panorama de pe muntele de 575 de metri este doar o avanpremieră pentru ceea ce aveam să vedem din vârful Căpăţânii, pentru mine terasa Morro da Urca a fost locul în care mi-am dat seama că cele 18 ore de drum de la Bucureşti la Rio de Janeiro au fost un preţ infim pentru spectacolul care mă aştepta la destinaţie. Era prima dată când vedeam sute de mii de clădiri - dintre care răsăreau din când în când zgârie-nori uriaşi - înghesuite între munţii împăduriţi şi ţărm.

În stânga aveam cea mai faimoasă plajă din zona sudică a oraşului, Copacabana. Câteva dealuri mai spre dreapta, un uriaş cartier al săracilor, una dintre sutele de „favelas" din Rio, mahalale în care trăiesc aproximativ două milioane de oameni. Iar marginea favelei urca pe muntele Corcovado în vârful căruia stă Isus (Cristo Redentor) cu braţele deschise spre oraş, acum acoperit de schele cu muncitori care-l renovează înaintea Campionatului Mondial de Fotbal care va avea loc la Rio în 2014.

În faţă se deschidea Golful Guanabara, cu sute de iahturi albe, iar spre dreapta se vedea intrarea în golful pe care portughezii, debarcaţi aici în ianuarie 1502, l-au confundat cu estuarul unui râu uriaş şi l-au denumit „râu de ianuarie", în portugheză, Rio de Janeiro.

După alte trei minute de călătorie cu telegondola spre peretele de stâncă aproape vertical pe care îl urcau şi câţiva alpinişti legaţi în corzi, am ajuns într-unul dintre cele mai vizitate puncte ale oraşului: aglomerata platformă de observaţie de pe Câpăţâna de zahăr, care mi-a oferit o panoramă ameţitoare. M-am apropiat cu greu de balustradă, pândind momentele în care cineva termina de făcut fotografii, dar m-am îndepărtat rapid. Era prea abrupt şi prea înalt pentru mine.

Refugiu aromat

La coborâre, mi-am găsit refugiul la una din terasele de pe Morro da Urca, cu o „caipirinhas" pe masă, cocktailul tradiţional brazilian care pare o limonadă, dar este, de fapt, rom alb cu bucăţi de lămâie. Aveam în faţă panorama oraşului deasupra căruia, aproape la fiecare sfert de oră, apărea câte un avion care vira spre aeroport şi se înclina pe aripa stângă în dreptul terasei, ca şi când ne-ar fi salutat.

La Rio de Janeiro,cu Sandra Scarlat

Sandra Scarlat a fost pianistă înainte să se apuce de jurnalism. A ajuns la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti dintr-o „întâmplare norocoasă", în 2000. Tot norocul, crede ea, a adus-o la Centrul pentru Jurnalism Independent, doi ani mai târziu, unde a aflat ce înseamnă, de fapt, jurnalismul, de la profesori americani.

Şi de atunci îşi tot caută un loc în presă unde să „scrie ca americanii". A fost la „Evenimentul zilei", pe cultură, până în vara lui 2006. A perseverat la NewsIn, unde spune că a învăţat să conducă un departament, tot de cultură. A vrut să schimbe registrul şi a plecat la Mediafax, pe social, ca să ajungă la „Adevărul" în 2008, în echipa departamentului Viaţa, unde, speră ea, poate să spună „poveşti frumoase despre lucruri care contează".

Nu rataţi!

Carnavalul. Programat în 2011 între 5 şi 8 martie, Carnavalul de la Rio este considerat cea mai mare şi cea mai cunoscută petrecere din lume. Un milion de turişti se alătură, anual, milioanelor de localnici care iau parte la defilările în costume extravagante. Carnavalul a depăşit demult spaţiul sambadromului unde s-a născut. În timpul paradelor, mii de oameni se adună în centrul oraşului, beau şi dansează.

Un meci pe Maracana. La Rio, fotbalul este cel mai popular sport, aşa că nu este de mirare că aici se află cel mai cunoscut stadion din lume, Maracana. Chiar dacă nu sunteţi microbişti, experienţa unui meci de fotbal pe stadionul construit pentru Cupa Mondială din 1950 promite să fie memorabilă. Să vă interesaţi însă din timp de programul meciurilor, pentru că stadionul va intra în renovare pentru a fi pregătit să găzduiască Campionatul Mondial de Fotbal din 2014.